human after all...

Caravaggio

2010-04-26T10:30:00.001-07:00

Pentru a ne crea o identitate, trebuie să ne identificăm cu ceva. Artistul este identficat prin opera sa, identificare dusă până la confundare de multe ori. Asta presupune că acesta există în conștiința publică excusiv prin opera care îi acaparează, din perspectiva noastră, întreaga viață. În lumea noastră el are o viață dintr-o ipostază dublă: creație, ca toți ceilalți, și creator. Avem tendința de a interpreta capodopera unui artist ca model al vieții acestuia și înșelați sau vrajiți de minunea plamădită din mainile unui om, mai înainte de toate, trebuie să căutam cauza geniului. Noi suntem albinele din stup care exploatăm florile pentru mierea dulce care ne ține în viață. Artistul este fluturele care are și el nevoie tot de flori pentru a supraviețui dar imaginea acestuia deasupra florii face notă discordantă cu mediul, nu neapărat banal, cât normal. Aripile par petale care mângâie aerul, zborul când nehotărât și aprig, când lin ca o măngăiere de vânt pe obraz, jocul de culori al fluturelui cu florile, toate acestea ne fac să cercetăm praful magic de pe aripi și să coborâm și noi în misterul în care se ascunde. Căutam până la starea de larvă, și de la origine urcăm fiecare treaptă a metamorfozei pentru a privi în ochi geniul. Biografia unui artist este povestea unei vieți trăie cu sufletul pe afară, plimbat în “corola de lumini a lumii”.

Viața lui Caravaggio este prin excelență un exemplu de nonconformism extrem accentuat în viziunea noastră de statutul de geniu. Destinul său are un contur sinuos încărcat cu evenimente predispuse unui caracter simbolistic. Nu avem de-a face cu o biografie subjugată creației, artistul trăiește în spiritul unui temperament care nu de puține ori îi primejduiește viața. Este lesne de observat lipsa unui principiu de sine stătător care să ofere o bază solidă „carierei” de artist. Acesta pare mai degrabă să acționeze haotic, în slujba instinctelor. Pribegia sugerează nestatornicia și cătarea continuuă. Artistul nu pare legat de nimic, de accea riscă mereu în virtutea unei depline libertăți interioare. Fascinantă, viață aventuroasă a lui Caravaggio are meritul de a ne demonstra cum excentricitatea unei vieți este în deplină concordanță cu geniul, fără a fi în mod concret determinată de acesta.

Ce înseamnă pentru mine kitsch

2010-04-26T10:29:00.001-07:00

Ce înseamnă pentru mine kitsch

O definiție care să înglobeze toate părerile tale despre un concept ar trebui să aibă ca esențial modul în care ești afectat în mod direct sau indirect de posibilele efecte ale acestuia. De asemenea, analiza ta trebuie să fie validă și pentru o gamă cât mai largă de “teoreticieni” proveniți din diverse categorii. Românii sunt recunoscuți pentru calitatea de specialiști “în datul cu părerea”. Nu poți să multumești pe toată lumea, dar ți se impune un minim de argumente necesar pentru a te salva pe tine. Poți alege să fii ignorant, asigurându-ți o falsă libertate prin eliberarea de prejudecăți, folosită ca și scuză. Kitsch-ul este perceput în primul rând ca o chestie de prost gust, ofensatoare proporțional cu frecvența de apariție și aria de acțiune. În general, puțini rămân insensibili la prost-gust și devine greu să te abții să nu arăți cu degetul și să condamni.Un lucru apreciat de un auditoriu numeros nu impune neapărat și calitatea. Ești perfect îndreptățit să te situezi de cealaltă parte a baricadei și din umbra subiectivismul să-ți manifești regretul și disprețul cu privirie la subiectul în cauză. De aceea o explicație rațională, completă și suficientă poate reuși o minune:convertirea. Despre manele se discută de ani de zile din perspectiva unei puternice dezaprobări a acestui curent muzical, însă acestea au supraviețuit fără să fii realizat mutații majore în structura lor. Poate părea bizară menținerea, respectiv extinderea acestui fenomen în ciuda faptului că inclusiv susținătorii sunt conștienti de imaginea denigrată pe care o au în ochii publicului. Nu este ciudat, pentru simplu motiv că manele nu înseamnă pentru ei același lucru ca pentru ceilalți. Acest lucru exemplifică încălcarea principiului de valabilitate a teoriei în fața diversității. Este o situație complexă, și de accea, în alternativă, putem să ne justificăm doar propriile algeri, nu și pe ale celorlalți, trebuie evitată judecarea fenomenului în sine, ci doar impactul acestuia asupra noastră. Unii sunt orbi în fața kitsch-ului.
Prima dată când am făcut cunoștiință cu termenul de kitsch a fost pe la vârsta de 10 ani.
De ziua ei, am hotărât să-i cumpăr mamei un cadou mai special și am avut proasta inspirație de a cumpăra o icoană.Nu de la biserică sau mănăstire, de la magazinul universal de pe colț. Special acestei icoane era faptul că, pe lângă rolul sacru, aceasta mai avea rolul de a-ți furniza ora exactă. Erau la mare căutare ceasurile cu baterii și această icoană, în culori țipătoare și cu o Fecioara Maria extrem de zâmbitoare, era o icoană cu ceas sau un ceas cu icoană. Sincer, nu eram prea încântat de acea asociere dar euforia de a fi găsit un obiect atât de extravagant a îndepărtat pe moment frământarea. Ajuns acasă, i-am arătat fratelui meu minunăția intrigantă pe care o găsisem. Fiind mai mare cu patru ani, fratele meu mi-a explicat că aceasta era un kitsch, un obiect lipsit de valoare și care pe deasupra denigra un lucru sfânt. După câteva eforturi, cuvântul a ieșit corect din gâtul în care simțeam scârbă. Familita mea era credinciosă iar eu la acea vârstă am înțeles kitsch-ul ca pe un păcat. Priveam cu milă ceasul cu limbile aurii care se roteau cu ticăit electronic între cifrele negre frumos rotunjite pe cadranul de un alb imaculat. Era limpede că obiectul în sine nu era de vină. Rămas singur în cameră, priveam ochii icoanei care parcă îmi spuneam să mă apropii fără frică, nu face rău, iar eu nu am nicio vină, decât aceea de a fi neștiutor. Totuși, cadoul a fost înlocuit și icoana lăsată cu nepăsare pe un dulap acoperită de praf în anii ce au trecut. Kitschul imită în primă instanță, dar procesul este imperfect, există un filtru tulbure care face copia mereu inferioară originalului. Spre deosebire de artă, care se naște din suflet și se hrănește cu sentimente, kitschul cerșește admirație. O deosebire fundamentală a artei față de kitsch este aceea că satisfac nevoi diferite. Devoratorii de kitsch au nevoie de parodie pentru a-și afișa aroganța sau pretențiile de cultură. Muzica devine kitsch atunci când nu mai îndeplinește toate criteriile pentru a se numi astfel, ca de exemplu, versurile și cântatul doar pentru a face bani. Vestimentația devine kitsch din imaginea dată de o garderobă jalnică dar care se consideră elegantă și sofisticată doar pentru a atrage atenția. Kitschul strigă mereu, nu suportă singurătatea și este dependent de atenție.Este de prisos sa mai vorbesc de politică, toată lumea cred ca a făcut-o Mă abțin și de comentariile legate de emisiunile prezente în programul televiziunilor, oricum aș vorbi în necunoștință de cauză, deoarece am renunțat de 2 ani și ceva la acest divertisment. Nu am aruncat TV-ul pe geam, dar la cămin nu am avut și nu am televizor, iar acasă urmăresc doar câteva emisiuni. Pot doar să afirm că televiziunile sunt printre cele mai propice medii de dezvoltare a kitsch-ului. Acesta nu are o formă materială neapărat, nu este tabloul sau sculptura neinspirată, el se simte, aduce un val de sentimente care te fac să tremuri de dezgust. Dezgust și neputință.
Este greu de vorbit despre kitsh în câteva rânduri, în opinia mea este o problemă complexă care
s-a întins ca o plagă în toate domeniile vieții noastre. Dacă știm ce modele să urmăm, care sunt adevăratele valori si virtuți, putem sta liniștiți, kitsh-ul nu ne poate infecta. La fel ca și în cazul medicinei, este mai ușor să prevenim kitsch-ul decât să scăpăm de el. Personal, mă simt afectat cel mai mult de kitsch atunci când acesta devine mod de viață care ți se impune. E oribil să trăiești într-o lume în care ți se spune că pentru a reuși trebuie să ai tupeu și să fii nesimțit. Este fals, este o imitație puterii și un abuz al impresiei de teamă pe care o simți în jurul tău. Dar tu vrei să vezi doar teama, nu și disprețul din ochii lor. Pentru mine, lipsa bunului-simț este o formă de kitsch. Pentru a întelege ce este kitsh-ul, trebuie înțeleasă și apreciată arta adevărată.Vei fi suprins de noua optică. Eu iubesc frumosul natural, nu artificalul care se autodeclară frumos.

soarele de la limita cerului

2010-02-17T13:28:00.000-08:00

Ploaia venita peste zapada atunci cand te astepti sa ninga e un fel de sarcasm al naturii care iti dovedeste ca presupunerile doresc continuari logice. Un fel de recursivitate care se aplica rational, nu neaparat punctual, in jurul nostru, iti permite o judecata mai ampla pentru a identfica cauze. Vrei sa afli prezentul, faci mereu cate un pas inapoi pana ajungi la originea cunoscuta. Zapada e formata din fulgi, fulgii sunt picaturi care ingheata coborand din nori. Aici te opresti si descoperi diferenta dintre ploaie si ninsoare, de aceea mai risti o presupunere si te gandesti ca nu e indeajuns de frig pentru a ninge. Evenimentele s-ar prelungi linistite in evenimentele corespunzatoare cauzelor daca actiunea s-ar desfasura conform planului, insa mereu ceva nu merge "bine". Asa apar alte cauze. Si nu se mai repeta banalul care incepea sa te exaspereze. Asa traim vietile noastre imbatranind, si ne e dor unii de altii. Si ne tot uitam in urma sa vedem cand au inceput schimbarile astea, le uitam pe cele mai importante. Realizam ca am gresit cand le-am ierarhizat dupa modul in care aceastea ne satisfaceau in acel moment. Peste timp unele devin atat de neinsemnate, ignorand cu desavarsire tot sufletul pe care-l pusesem in aceste schimbari. Destinul ne lasa sa fim fericiti, tristi si apoi si mai fericiti.Eu am invatat sa nu mai cred atat de mult in lucruri care par esentiale din orice punct de vedere. Incerc sa sar din spatiul acestor puncte intr-un altul de unde pot sa privesc nestanjenit. Orizontul e limita privirii noastre, nu limita cerului. Ochii nu pot sa treaca mai departe si printr-un gest de egoism, unesc cerul cu pamantul ca sa-si ascunda neputinta. Acolo e sfarsitul, nu te duce mai departe, nu mai e nimic de vazut, nu mai e nimic trait acolo. Si totusi un soare va trece mai departe de orizontul nostru existential. Credem intr-o lume care sa dea sens existentei noastre si de multe ori ma intreb daca viata e simpla si ne-o complicam noi cu lucruri marunte sau viata e foarte complexa dar o simplificam noi tocmai pentru a gasi cat mai usor acel sens de care sa ne agatam.

elogiul dispretului

2010-02-12T13:55:00.000-08:00

Se poate lesne discuta despre problematica sfarsitului existent in orice lucru si fapt din jurul nostru. O finalitate de multe ori binevenita, intrucat poate aduce salvarea cand simti ca te afunzi in mlastina pe care o socoteai un lac murdar la suprafata. Ai inceput sa-l slefuiesti si ai inceput sa te afunzi incet. Ai fi ajuns in subteran, sa bajbai pipaind cu mainie speriate de mâlul înşelător, dar te-ai oprit. Un sfarsit aduce schimbarea si alunga epuizarea care te consuma in felul acela straniu cand ai impresia ca lumea s-a blocat intr-un punct si acum cauta in amintirile ei informatia care o va ajuta sa treca mai departe. Tu treci printr-o serie de puncte culminante parcurgand etape care te poarta aprope de rezolvarea acestui puzzle plictisitor, insa departe de deznodamant. O piesa din acest puzzle esti tu care te tot plimbi de colo pana colo, in loc sa te intinzi cuminte alaturi de celelalte si sa completati imaginea cristalizata a lumii voastre, chair daca in rest nu o sa mai fie nimic. Si tu simti pericolul si te aceea te prefacia fi in afara sistemului. Acesta ar fi un exemplu cu o poveste care desi aparent se doreste ascultata, unicul sau scop este atingerea sfarsitului, cel care asigura de altfel continuitatea povestii. Lucrurile au o limita, dar si noi avem o limita, cand nu mai suportam. Nu poti sa chemi sfarsitul dar poti alege sa nu mai fii de acord cu continuarea. Vei dispretui de acum incolo. Ridica-te, ia-ti dispretul tau si arata-l lumii, aceste e motto-ul tau. Un refugiu la care ai dreptul sa apelezi, un abandon fictiv care va incerca sa te convinga ca tu vei fi altfel de acum inainte. Nu poti sa te desprinzi in realitate, dar in mintea ta, iremediabila ruptura s-a produs, revarsand monezile de schimb pentru chinul pricinuit. Si vrei sa fii altfel, te zbati si nu poti sa iesi din forma ta, esti condamnat sa-ti porti povara. Accepti invingerea cu un compromis - dispretul.

incipit vita nuova

2010-01-15T11:10:00.000-08:00

De cate ori am incercat sa schimb ceva la mine, am inceput prin a adauga lucruri pe o temelie slaba. Nu am inlocuit nimic, doar am aruncat caramizi peste altele slabite de responsabilitea pe care o poarta. Caramizile mai au si un defect din fabrica - nu mai pot fi revopsite, toate sunt rosii, si pentru a ma incadra in aceasta directie, trebuie sa adaug mereu caramizi rosii. Nu imi permit sa fiu un inovator in pictura, arta mea nu impresioneaza prin excentritate, insa autoportretul meu nu s-ar asemana prea mult cu un portret facut de altcineva. Nici ca arhitect nu am reusit sa dovedesc o oarecare indemanare, rezistenta constructiei lasa de dorit iar exteriorul nu atrage atentia prea mult. Brusc, ma gandesc ca aceastea nu sunt lucruri chiar atat de grave, fundamentala este constiinta, nu actul in sine. Ce e mai frumos? Padurea de salcami sau salcamul din fata casei? As avea o singura obiectie, pe undeva ar trebui sa existe o padure in care fiecare copac sa fie legat de amintirile celora carora ferestrele au fost umbrite de altceva, de blocuri inalte, sau de cei care au tinut prea mult timp jaluzele trase si si-au uitat salcamul. Sa vina toti acolo in padure si sa-si scrijeleasca cu cutitul numele in scoarta aspra. Restul aspectelor legate de acesti oameni nu ma mai intereseaza, fiecare dovedeste ca poarte in el o inchisoare din care nu scapa ce a fost inchis, dar nici nu poate patrunde nimeni din afara.
Ca sa ai acel sentiment ca persoana ta are un rol definitoriu, trebuie sa dai nastere la acel concept de dependenta. Daca nu poti sa te legi de cineva, inoada-te in jurul tau, cheama-l sa te ajute punand degetul pe nod si prinde-l si pe el acolo, chit ca de un deget. Atinge cu un deget si vei vrea sa iei cu toata mana. Vanatoarea de viitori prizonieri pentru cusca ta iti impune o dexteritate aparte si o oarecare finete in actiuni. Trebuie sa te incadrezi perfect in mediu, atat de mult incat sa nu te mai recunosti nici tu. Abia atunci poti sa spui ca adevarat ca in cusca ta zac prazi de invidiat. Nici acest rol nu va tine prea mult. Prin capacitatea extraordinara a oamenilor de a distruge firescul lucrurilor, te vei trezi in multe alte realitati, la fel de repede cum te trezeste un zgomot din visare. Acum nu vreau sa mai construiesc nimic, am observat ca ruinele sunt insotite intotdeauna de povesti interesante.

creative writing

2010-01-12T11:03:00.000-08:00

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

N-am stiut de la inceput ca dupa fiecare treapta urcata, durerea iti sufoca genunchiul iar odata ajuns sus, trebuie sa-ti temperezi inima prin stagnare, inainte de a merge mai departe, ce-i drept, insusindu-ti si tu trufia celui care a trait experienta. Cu aceasta noua treapta a opticii tale poti sfarsi departe de toti, sigur ca ti-ai atins scopul, nu mai e nevoie sa rascolesti credintele, desi ai timp. Eu vad vesnicia ca pe o viata fara viitor, o zi in care te chinui sa faci ceva, fara sa stii cand se termina, sau poti sa nu faci nimic, pentru ca in vesnicie, nimicul este egal cu absolutul, timpul iti asigura indeplinirea oricarei variante. Oare am uitat cum imi zvacnea inima in piept, cum ochii se sprijineau pe fiecare treapta asteptand-o cuminti pe urmatoarea? Zidurie ma tineau intre ele si inaintam sigur pe calea mea, acum nu mai am decat emotia unei amintiri macinata de interpretari. Trecutul nu il mai pot schimba nici zeii, dar poti alege sa nu mai crezi in el. Dar sa-mi fi ingropat cuvintele, sa le las sa fie sterse, uitate doar pentru a-mi dovedi ce? Ca pot renunta la mine fara remuscari pentru a castiga o alta viata mai tacuta decat insasi moartea?

Vreau un sfarsit care sa incheie povestea in locul meu, vreau ca in cele din urma, ultimele cuvinte sa nu-mi apartina tot mie. Cartea mea nu va avea epilog, am imaginat, creat si transpus indeajuns in randuri ca sa ma intelegi. M-am macinat pana la dimensiunea unui bob de praf. Am ales bobitele cele mai frumoase si le-am aruncat in pagini, intocmai cu semanatorul sadeste graul. Las sa rodesc din povestea mea, recompus pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Dar nu astept rodul neaparat. Poate sa fie maine sau niciodata, praful sa fie prea greu ca sa mai fie respirat de altcineva, eu am lasat in urma ceva mai valabil decat amintirea. Nesuportand vesnicia, o cedez cuvintelor, sa o poarte ele in locul meu, eu doar am fost candva si asta imi e de ajuns. Nu aleg sfarsitul dar il las pe el sa ma aleaga, nu ma pot impotrivi, 'vino si ia-ma cand vrei, eu sunt al tau'. As vreau sa am timp sa termin lucruri, e singurul lucru care ma retine. Viata e frumoasa tocmai pentru ca ti-a dat voie sa incepi lucruri si oricat de mult te prefaci ca nu-ti pasa, undeva sta ascuns un cronometru care iti da fiori reci.

pereti perpendiculari pe podele

2010-01-07T11:05:00.001-08:00

Inchide ochii
Si lasa-ma sa ghicesc la ce te gandesti
Acum intinde palma si ocroteste raspunsul
Te prefaci fericita de exactitatea mea
Nu o sa stii ca in irisul decolorat
Ochii tai ma proiecteaza umil pe pereti
Cu putin noroc, am stiut si asta
Ca o umbra alunec si rasar din crapaturile podelei
Numai pe verticala pot scapa din incaperea obscura
Priveste peretii cat vrei, dar nu mai astepta raspunsuri
Degeaba ma cauti alaturi
As vrea sa fiu in aria privirii
Dar nu mai pot sa ghicesc unde vrei sa te uiti
O sa raman pe podea lipit cu urechea de pasii tai
Sa stiu macar unde alergi cand ti-e frica.

se vede

2010-01-05T12:01:00.000-08:00

Separat de credinte
Mi-am chemat bucatile
Sa se-ntinda peste pat
Direct sub talpa orasului

Pe scara am renuntat
La forma de aseara
Acea obsesie imi strangea gatul,
Incepusem sa vorbesc schimbat

Din buzunare imi curge cenusa.
Prin subtstanta moale
Mainile trec usor si pipaie asfaltul
Si aflu ca pe-aici am mai trecut

Lumea din jur alerga cu mainile
Tremurand alaturi
Trage cu coada ochiului la mine
Rade de forma mea de azi.

Cu unghiile sapam in asfalt gropi cu cenusa
Incovoiat de spate
Sa se creada ca sufar de altceva
Nu ca arunc din buzunare
Praful murdar.

Citeam organizarea din semafoare
Asteptand sa treaca ceilati.
Ultimul eu, fixand cu privirea scopul
cum tragi cu mana libera linii departe
pe foile A4

one last thing

2009-12-30T15:10:00.000-08:00

Si e ultima zi..dar nu e ultimul an. In urmatorul an se transfera tot ce s-a adunat in anii dinainte, nu doar ce a fost in anul precedent. Eu nu am niciun plan, nicio idee, deocamdata nu ma leaga absolut nimic de anul care vine. Tot eu fata in fata cu timpul, mai departe de unele lucruri si aproape de altele. E tarziu..asta e tot ce simt cand se termina anul asta. Stiu doar ca in timpul ce mi-a mai ramas din anul asta nu o sa mai am timp sa scriu, o sa am timp doar de alte lucruri. Si asa a fost mereu, dar vine o vreme cand trebuie sa judeci pentru a da sensuri. Orice ai face, faptele vor trimite revertebratii in viitor sau din viitor lasa in trecut rani. La sfarsitul anului simti ca trebuie sa te grabesti, nu ai timp de pierdut. Dar pierdut prea multe si mai presus de toate, ai pierdut timpul

cum am cules trandafiri cu mana stanga

2009-12-29T10:42:00.000-08:00

Mi-a placut sa ma stiu mereu prin preajma adevarului. Nu stiu cat de corect am fost cu mine, iar cu ceilalti nici pe departe nu am reusit sa-mi asigur integritatea morala. Oricat de mult am vrut si oricat de tare regret acum. Constatarile se nasc drept adevaruri ascunse in prealabil. Pentru ca fi alaturi de adevar, am spionat trecutul si am tras cu ochiul in viitor. Stiam ca adevarul e undeva la mijloc. Il caut si in prezent. Am aflat ca adevarul doare, oricum ma avertizasera unele semne de care am preferat sa nu tin seama. Se mai spune ca adevarul e orbitor si sunt de acord, pentru ca am incetat sa mai vad cum vedeam inainte oricat de mult am incercat sa imi amintesc cum aratau acele lucruri. Ca sa ma feresc de aceste efecte secundare, mi-am creat un avatar cu care am cercetat realitatea. Pe el l-am trimis in cele mai ascunse si intunecate unghiuri, l-am lasat sa sufere si sa se chinuie cu povara adevarului in timp ce eu nestiutorul il asteptam sa se intoarca dupa ce va fi invatat destul, sa reverse asupra mea intelepciunea. Credeam ca asa nu risc nimic. Riscam foarte mult ca avatarul sa se razvrateasca si sa nu mai asculte de mine. Dar asta fac tot timpul, undeva in mintea mea, in fiecare secunda, sta un adevarat Eu care asteapta sa vina vremea lui sa traiasca. Intotdeauna avem ascunsi un alter - ego care asteapta, suntem asemenea papusilor rusesti, inchisi unul in altul, redusi la embrionul care-si astepta destinul. Iata ca a evoluat fara sa se metamorfozeze, el inca exista si acum. Cumva sunt legate toate stadiile individului odihnindu-se pe treptele timpului. Oricat de mult m-a ademenit parfumul silentios al trandafirilor, chiar daca petalele moi inlantuite in coroana care adaposteste esenta naturii, dezvaluite doar la lumina zilei, ma hipnotizau, teama de a-mi vedea palma strapunsa de spini m-a oprit sa intind acea mana de care aveam prea multa nevoie, nu puteam sa patez tot ce urma sa ating pe viitor.

iarta-ti iarna

2009-12-18T12:02:00.000-08:00

Cateodata treceam pe strazile albe
Destul de-nguste atunci sub cerul gri.
Si nu-mi pasa ca nu e primavara
Frigul imi mai distragea atentia de la fulgii
Impletiti in zapada de pe umerii mei.
Ma grabeam si uitam ca ma apasa stelutele
N-avea de ce sa fie ciudat ca m-afund ingreunat in trotuar
Cu iarna desenata pe paltonul meu.
Sa nu-ndraznesti sa alergi pe aceste strazi!
Relativ e mai bine sa inaintezi incetisor
Respira cu emotie, dar nu te agita
Caldura din tine nu va lasa stelutele
Sa acopere gropile cele mai adanci
Stiu! Acum mi-am amintit coltul in minus
Lipeste la orice fulg cate-un colt.
Mai simteam mai trist cu fulgii alaturi de mine
Neterminati la timp.
Sau li se daduse drumul prea devreme de-acolo de sus..
Nu stiam la vremea aia ca cerul e gri inchis si fulgii albi ca zapada
Nepotrivirea de culoare nu putea lega doua caractere atat de diferite
Dupa amintire, am inteles ca pe trotuare se pusese sticla.
Unde se cadea, din cioburi se asternea zapada
Si tot asa la infinit,
Unde cadeai insuti te-asterneai pe jos.
Ninge de trei zile direct pe blocuri
Pe sub acoperisuri, casele sunt ninse
Din parti de vantul pustiul de la pustiul sufletelor
Pe care le mai muta-n goana lui.
Le pune deoparte, pentru tristetea care vine cu timpul.
Peste Bucuresti ninge ca-n povestea
Cu mine pe strazile inguste.

creative writing

2009-12-07T12:16:00.000-08:00

Cum iubeste un nebun

In salon era un aer imbacsit, de camera chinuita cu prea multe suflete ingramadite peste voia lor si sortite sa isi imparta atat aerul cat si si suferintele asemanatoare. Fiecare venise cu suferinta lui unica, si aflasera, oarecum stupefiati ca pot si inclusi intr-o categorie aparte de oameni suferinzi, cu acelasi simptome, pe deasupra si cu un tratament comun pentru fiecare. Orice persoana din acel salon, asteptand cu fata lipita de cearsaf, se putea intreba cum de acesti oameni cu halate albe au fost capabili sa gaseasca atat de usor cheia la enigma lor. Prin usa intredeschisa de la baie se strecura mirosul greu de clor, care iti amintea cu fiecare adiere unde te afli. Un spital, chiar daca este de nebuni, ramane un spital ca oricare altul, cu holuri lungi, usi multe care ascundeau cabinet, saloane si tot felul de incaperi. Scari intortocheate care nu te duc niciodata la etajul la care vrei. Oameni ingramaditi la cozi in fata un cabinet pe ale caror fete schimonosite se citeste nedumerirea amestecata cu speranta ca totul se va rezolva pana la urma, odata ajuns aici. Asistente frumoase, cu chipul bland, sau doctori mereu grabiti si fiorosi, toti sunt acolo pentru tine, oferind un raspuns pentru oricare chin. Ai ameteli, lumea se invarte in jurul tau, simti ca ramai suspendatat intre oamenii de langa tine, senzatia cumplita de rau fizic care te incatuseaza si te pune intre ziduri, avea o simpla explicatie. Anemie, vezi tu, globulele albe s-au inmultit, trebuie sa manaci anume mancaruri, uite medicamentul asta. Raspunsul e clar pentru ei, nu esti nici prima nici ultima persoana care s-a prezentat cu problema asta. Acum trebuie sa fie clar si pentru tine. Cauza, explicatia manifestarii si calea spre vindecare. E simplu, si pleci cu gandul ca e normal.
Dar pentru amaratii din salonul ala ce mai putea fi clar? Zbatandu-se toata viata intr-o lume anormala, incapabila sa se alinieze frumos printre lumile celorlalti, condamnati printr-o singura privire “E nebun, lasa-l in pace!”. Rareori compatimire, prea multa repulsie. Ei, nebunii erau cei mai departe de adevar, desi fiecare luase in brate un adevar al lor, in care credeau atat de mult, incat ii acaparasera intelesul in intregime, facandu-l de neinteles pentru altii. Se afirma sus si tare, de mii de ani, ca exista trup si suflet. Uite, medicii spun ca e o boala psihica, a creierului, deci corpul poarte boala. Atunci, intr-un anume punct, prin legatura subtila din fiecare corp si sufletul sau, nebunia s-a transmis sublim si catre suflet. Nebunilor li se smulge orice sentiment, brutal, si aproape grotesc li se atribuie ura."Fereste-te de nebun, el nu judeca".
Asistentele, cu degetele delicate impodobite cu cate un inel fermecator de potrivit, de parca ar fi construite inele anume pentru asistente, transferate apoi prin cumparare ca parte inerenta oricarei asistente, ele sunt ingerii cu aripile transformate in halate. Asistentele au degete cu inele, degete cu care mangaie fruntile bolnavilor, prind tigari trecatoare si ridica cesti micute de cafea, zambind cu candoare. Pentru un om obisnuit, gata sa cedeze afectiunea primei persoane din apropierea lui, asistenta devine centrul universului acesta clinic. Doctorii raman in spate, intr-un loc undeva inaccesibil, ca niste zei de care depinde soarta ta, chiar daca tu ai o familie, iubesti, ai masina cu care te duci la serviciu, un Dumnezeu poate ridica mana si distruge intr-o clipita tot. In palma lui stau toate aceste lucruri, dar nu traiesti constant cu gandul la El, ci cu gandul la toate aceste lucruri mai marunte. Sunt si asistente vulgare, comune ca aspect fizic, neglinjente si dure. Acestea nu iti raman intiparite in mine, doar celalate se ridica ca niste minuni din profan. Obisnuit cu raul din jur, il sari cu vederea ca pe un lucru care nu mai merita observat. Nu mai ai loc nici pentru dezgust.
Cu toate ca toti nebunii au un destin mai puternic decat al altor oameni, destin ca o fatalitate din care nu pot sa scape in niciun fel, devin neinteresanti ca oameni. Vin la spital ca nebuni, sa scape lumea de ei, sa fie calmati, temperati din avantul lor irational. Pe asistente nu le mai intereseaza de unde vine, cine a fost. Conteaza ce este si ce va fi. Intra in salon sa faca injectii, sa schimbe lenjeria si sa aduca medicamentele. Intra in salon, nu la oameni care devin ca un décor intalnit in orice alt salon. O asistenta., prin absurd, ar continua sa vina regulat intr-un salon gol sa schimbe asternuturile, sa verifice perfuziile, sa sparga fiole si sa incarce seringi dureroase, absolut normal, chiar daca activitatile nu mai au nicio finalitate, conteaza ca au fost facute.
-Domnul doctor, ce facem cu ala de la 7, ca nu mananca nimic si sta numai in coltul salonului. Nu s-a mai urcat in pat de o saptamana! Asistenta tanara, cu mana stanga trecuta peste dosarul lipit de piept, se uita intrebatoare catre doctor. Mana dreapta era pe clanta, iar inele de aur aveau pietricele albastrui care sclipeau in fata oglinzii de langa cuier.
-Il trimit acasa, ca asta se omoara pe aici, si nu am chef de probleme. Ii faci fisa de externare si vii la mine peste o ora. Doctorul arunca o privire care anunta ca asta e tot raspunsul si ca asistenta e libera. Judecata lui limpede si concisa nu mai trebuia contestata.
-Dar nu v-am spus , domn’ doctor , cum plange ca un copil, daca l-ati vedea.”Mirela, Mirela, ofteaza, si apoi plange cu lacrimile curgand, mai mereu are pijamaua uda. Vedeti, asta pesemne se indragostise de Mirela, care a plecat acum doua saptamani la Municipal. ”Mirela, de ce-am distrus dragostea noastra”. Saracul, crede ca el a facut ceva de a plecat.Ce sa faca biata fata, era rezidenta si a trebuit sa plece, de unde sa stie ea ce-in in mintea nebunului. Cand era in tura intr-o noapte, si avea grija de el, cica l-a mangaiat pe obraz si i-a spus “Ce om frumos esti tu, pacat de tine”. Va dati seama ca el cand a auzit asta, a fost coplesit. Acuma eu stiu ce-o fi cu el, creca cazuri de astea sunt peste tot. Daca nu judeca, cine stie ce poveste s-a petrecut in mintea lui. El poate se uita la usa aia si vede altceva. Dar e si periculos, bine ca nu I s-a pus pata pe cineva, ca au mai fost cazuri cu din astia de devin gelosi pe lucruri din astea si omoara oameni nevinovati. Asta saracu e slabut si nu a facut niciodata scandal.
-Lasa-l, ca-i trece.Nu am eu timp acum de romantism aici. Te astept cu fisa.C e naiba, facem telenovele aici sau suntem spital?Desi vorba era insotita de un ton dojenitor, doctorul zambea cu subinteles catre asistenta. Vezi, eu inteleg ce vrei tu sa zici, dar mie mi se pare asa de dramatic cum crezi tu, am lucruri mult ma importante.
Scartaitul usii se termina cu ecoul intalnirii dintre tocul de lemn gaunos si usa grea. Asistenta porni grabita pe scari, aruncand o privire in spate sa vada ce se mai intampla pe hol, cu impresia ca avea sa se intoarca curand sa se implice in faptele de pe acest hol.

retrocedarile afectivitatii

2009-12-05T05:40:00.000-08:00

Cine ne mai da inapoi iubirea pierduta si fericirile? Dupa fiecare esec pornim in cautarea despagubirii, deschidem zeci de procese cautand sa fim achitati, insa prin uitare nici nu ne mai prezentam la majoritatea dintre ele. Ne ferim de alte dezamagiri si ne place sa ne socotim incapabili de lupa. Cu alte procese ne chinuim zadarnic ani de-a randul, pentru ca sunt lucruri pe care nu concep sa le pierdem, si cat traim trebuie sa luptam cu fiecare atom din noi pentru ele. Cateodata, castigam frumos cu ajutorul celora care ne-au ranit, ei ne-a luat acel ceva, la ei se afla acum, si cand acestia ne intind resemnati mana, suntem salvati. Viata, atat in privina trecutului, cat si a viitorului, se cladeste pe un lant de sperante. Nu sa spun ca decat asta este viata, evit sa imi asum o responsabilitate atata de mare. Nu pot sa ma numar printre cei care au descoperit ce e viata. Cand este spulberata cate o zala, trebuie inlocuita imediat cu alta zala din acelasi material. Unii avem niste lanturi atat de plapande incat tremuram la fiecare pas, cand se rupe o zala, cazuti sub vraja sensibilitatii, nu o ma inlocuim cu alta, ci o reparam pe cea rupta, nestiind ca e si mai plapanda astfel. Dezamagire, speranta, sunt cuvinte profunde, dar care folosite atat de des au inceput sa piarda legatura dintre notiune si cuvant. Sensul e departe acum de ele. Trebuie sa ai grija cum le folosesti pentu ca esti suspectat de banalitate. Spui "viata" incercand sa cuprinzi intr-o denumire prea multe lucruri pe care altfel nu ai cum sa le numesti. Stii ca exista pe acolo pe undeva, multe ti s-au intamplat tie, altele altora.Daca ajungi la o varsta in care, ani de-a randul te-ai dus cu acelasi autobuz, pe acelasi traseu, la acelasi serviciu pe care nu ti l-ai dorit, nu spui ca e aglomerat autobuzul, ca traseul e plictisitor si murdar, ca serviciul e foarte greu, spui simplu ca viata ta e grea, dar normala. Ai ajuns la capatul lantului, si nu mai are rost sa adaugi zale inutile. Pentru tine, viata e particia aia din Romania, din Bucuresti, ca pe o harta pe care dai zoom si ajungi la o anume casa de o oarecare strada. Dar viata se numeste si harta intreaga. Si o harta mai veche, in postura de istorie. O harta mare, imposibil de descifrat si miliarde de harti mici, imprimate pe aceasta harta. O sa incerc sa evit folosirea cuvantului viata, mi se pare la indemana si destul de interpretabil, uneori in sensuri nedorite. Ma aflu in fata unui zid inalt situat la marginea gradiinii mele. Si presupun ca dincolo e tot o gradina, dar zidul e prea inalt ca sa stiu ce e cu adevarat in spatele lui.
Problema care ramane este aceea daca iti mai razbuna cineva suferinta. Trebuie stearsa umilinta, inapoiata bucuria de a trai. Atunci cand primesti un cadou sau castigi ceva, nu esti fericit doar pentru acel lucru, esti fericit pentru ca traiesti si astfel a fost posibil acel lucru.
Isi au rostul retrocedarie afective sau trebuie tratate ca un subiect tabu? Putem raspune: "depinde". Cea mai populara si in acelasi timp cuprinzatoare vorba raspandita printre noi, aceea ca 'asa e viata', iti va spune ca nu te poti impotrivi, trebuie sa lasi sa se treaca prin tine.**Oricum, faza cu "asa e viata" e o lege cam confuza, de care profita la maxim judecatorii cand iti dau sentinta..

acesta este viitorul?Nu, iata, acela este viitorul..

2009-11-28T08:36:00.000-08:00

Octavian Paler, 2006

"Am uneori tentatia sa zic mi-e jena, mi-e rusine sa recunosc ca sunt roman. Si rămân român, nu am ce face pentru ca asta face parte din destinul meu si nenorocirea mea este ca nu pot sa inchid usa si sa nu mai stiu ce se petrece in strada, dincolo de ea. Pentru mine, Romania e o fatalitate. Adica, m-am nascut roman si nu am cum sa ies din acest destin. Cu alte cuvinte, o sa-mi iubesc tara chiar daca va fi condusa de canalii si lepadaturi. Nu ma intereseaza, dar imi pastrez unicul drept care mi-a ramas dupa iluzii, dupa dezamagiri, dupa revolta, ultimul meu refugiu e dispretul"

"Eu imi sfarsesc viata urat. Imi sfarsesc viata, pentru ca nu mai am mult pana probabil voi inchide prăvălia. Si sunt in situatia acum, in 2006, la 80 de ani, sa spun ca nu mai cred in nimic. Sau aproape in nimic. Nu mai cred in democratie, nu mai cred in capitalism, nu mai cred nici in libertate, dupa ce am crezut ca acestea sunt valori paradisiace .Mai cred in dragoste si in mizantropie (..) si sunt foarte trist pentru ca indiferent ce se va intampla cu aceasta tara, nu mi-e indiferenta soarta ei. Eu chiar cred in ce-am scris, ca un om normal are intr-adevar o singura patrie, restul sunt tări. Am aceasta patrie si sunt exasperat defapt, vazand ca am ajuns intr-un final de istorie si nu-si dau seama politicienii de astazi. Eu va intreb pe dumneavostra, sa imi spuneti cinstit, voi in ce mai credeti astazi?

Scriitorul Octavian Paler a incetat din viata luni, 7 mai 2007, in urma unui atac de cord. Avea aproape 81 de ani si se pare, o mare durere in suflet, pe care inima nu a mai suportat-o.

Tot ce as putea spune in legatura cu politica, in situatia de acum, cand majoritatea blogurilor mustesc de subiectele pe aceasta tema, este exprimat in aceste cuvinte ale lui Octavian Paler. Am o sila imensa pentru situatia prezenta, cand fiecare incearca sa duca o campanie de convingere absurda. Ne mintim ca o sa fie bine, si ramane o enigma pentru mine siguranta asta. Atacul la persoana a inlocuit in toatalitate critica la fapte, acum cand poti dezamagi foarte usor prin simpla aderenta la o idee, aderenta uneori departe de a fi sustinere. Esti anulat ca persoana si condamnat laolalta cu colectivitatea in care esti situat fara voia ta. Sunt foarte suparat pe modul de gandire, nu pentru faptul ca nu gandesc si ei ca mine. Recunosc ca ar trebui sa ma bucure aceste inititative, ca se lupta pentru o credinta, indeosebi tinerii, insa ceva ma opreste. Nu suport sa vad cat de usor cad prada manipularii din mass media. Nu pot sa admir spiritul gregar care se manifesta, psihologia colectiva care se substituie oricarei judecati proprii, originale, intr-adevar toate acestea datorita unor frustari printre ale caror cauze se numara si clasa politica din Romania. Am ajuns la o varsta la care au inceput sa ni se fixeze conceptele de stat, de societate, ne simtim indeajuns de puternici ca sa indepartam pericolele care ne amentinta. Dar unde ati stat ascunsi pana acum?
Acum, e mai simplu, pentru ca esti pus sa alegi, avem iluzia ca depinde foarte mult de noi, ca suntem promotorii schimbarii, insa ca un idealist, socot ca ar fi fost infinit mai frumos sa alegem singuri, dinainte, in maruntele noastre vieti, construind ceva frumos de jos in sus. Mai bine ne consideram ratati de altii, prinsi in capcane din care cautam orbeste sa scapam. Important este insa cum scapam, nevatamati sau teferi? Extrem de periculos este sa nu cadem in capcane mai adanci, sapate de noi. Nu am intalnit atata ura canlizata impotriva unui om, fiecare porneste la drum convins ca acum ori niciodata trebuia taiat si spanzurat UN SINGUR vinovat pentru toate rele. Aceasta alegere este decisiva, urmeaza mantuirea apoi. De ce sunteti orbi, feriti-va de-acum de suferinte ulterioare. Nu intelegi ca orice speranta se intoarce mereu ca un bumerang, transfigurata in blestem sau fericire? Nu vedeti ca nu putem schimba destinul acestei tari, nu vom face decat sa il prelungim...
Principala trasatura a romanilor nu este umorul, ci naivitatea. Suntem un popor inclinat spre tragism, am suportat multe greutati de-a lungul istoriei, prea multe, si nu ne invatam minte niciodata.
Aceste alegeri, culmea, nu m-au facut sa ma gandesc la viitorul tarii, la viitorul meu, ci m-au intors cu fata catre oamenii din jurul meu. Oameni care au reusit sa ma sperie mai mult ca oricand. O spun sincer, desi pare fals. Am vazut puterea in ochii lor. Este unanim recunoscut faptul ca mai multi oameni pot cadea de acord asupra unui lucru, chiar daca acesta nu este un adevar. Am fost dezamagit de persoane apropiate, de la care aveam asteptari. Odata realizat acest lucru, ramai singur.Esti respins, oricum te simteam de la sine izolat de restul lumii.E o lume trista tara in care traim, ne prefacem ca suntem fericiti. Lucrul care ma ingrijoreaza este acela ca nu stiu daca eu gandesc bine. Poate eu gresesc, dar oricum nu vreau sa fiu ca ei, chiar daca, repet, gresesc. Au fost atat de rai acesti 5 ani, ce fapte abominabile s-au intamplat, fapte pe care eu nu le cunosc. Va rog, ajutati-ma si pe mine sa inteleg, voi putinii mei cititori, caci blogul meu este departe de a fi popular. Este un blog micut, ratacit in subiecte abstracte, departe de concret si de interesul potentialilor amatori. Din cinci in cinci ani ni se pune o stampila in mana, avem iluzia puterii in palme, si atunci ne compartam irational, ca oile.Dupa ce se termina alegerile, plecam capul in pamant, uitam si ne vedem de vietile noastre mai departe. Observan compartamentul romanilor, cred ca am gasit si raspunsul la intrebarea cum a putut functiona comunismul la acel ingrozitor nivel in Romania. Raspunsul m-a pus in fata unei realitati crude. A fost o masinarie facuta sa funcioneze peste sufletele noastre, prin mintea noastra. Prinsi in tavalugul cotidian, romanii au uitat sa se opreasca sa mai judece putin. Au inteles gresit.
Nu voi mai critica clasa politica, pentru ca au facut-o destule persoane avizate inaintea mea. Da, ii condamn si pe ei, ii pun pe tot la zid. Tot dintre noi s-au ridicat. Politica e facuta pentru oameni, dar nu poate fi facuta de ei. Totusi avem pretentia sa il negam si pe Dumnezeu. Noi nu suntem in stare sa conducem o comuna, dar lumea! In politica nu poti condamna un singur om, pentru ca e imposibil ca acesta sa actioneze neinfluentat. Il condamnami ca statutul i-a permis sa schimbe, insa ar trebui sa ne gandim ca acesta, ca om, a fost practic incapabil sa o faca. Nu mai am putere nici pentru dispret, nu pot sa mai condamn pe nimeni, ma simt condamnat de toti, si mi-e greu sa inteleg cum a ajuns sa ma afecteze in asa hal politica, pe mine, care de obicei nu ma interesa. Ca si pentru multi alti, politica era acel lucru despre care scrie in ziare, pagini neinteresante peste care treceam, politica care se petrecea la televizor, undeva in Bucuresti, departe de noi. Acum incep sa o simt, si nu prin insitutii, ci prin oameni.
Despre Romania am aflat la scoala, cand mi s-a aratat harta care "arata ca un buchet de flori", desi mie mi se parea a semana mai mult cu un peste. Am cantat imnul, incercand un sentiment nou de mandire si adeziune. Mi s-a arata istoria, un Stefan cel Mare, un Mihai Viteazu, romanii care era mereu mai putin decat dusmanii si totusi reuseau sa invinga. Nu intelegeam pe vremea aia cum au ajutat ei Romania.Imi placeau pentru ca avea sabii, buzdugane si platose. Am plans cand turcii l-au omorat pe prietenul lui Stefanita din "Stejarul din Borzesti". I-am iubit pe romani si i-am urat pe turci.La 1 decembrie 1918 nu intelegeam cum s-a unit Romania. Uite acolo pe harta, Tara Romaneasca, Moldova, sunt alaturi, ce au facut practic romanii, au carat muntii, dealurile?. Cum adica au citit o proclamatie, atat? La vremea aia, pentru mine istoria insemna doar razboaie si ani. Atat. Acum, din pacate am intels cat de cat ce este istoria. Eu iubesc Romania pentru literatura si istoria zbuciumate, pentru alte cateva personalitati prezente si pentru ca asta e viata mea. Cum spunea Leibnitz "Traim in cea mai buna dintre toate lumine posibile"

nu

2009-11-24T11:14:00.001-08:00

Nu mai plangeti toamna, faceti pleonasm cu tristetea de afara.

abecedarul tigarii

2009-11-24T10:18:00.000-08:00

In pachetul de tigari mototolit in gunoi
Sunt inghusuite 20 de oftaturi.
Tot ce nu mi-a placut ieri la mine
Sta invelit in cartonul albastru

in fiecare seara gunoiul se recilcleaza
Se incearca sa fabrice surasuri din grimase
Dar nu pentru mine
Mie mi se spune sa ma opresc,
Sa nu mai daunez grav celui din mine.

In plamani, alveolele nu mai schimba oxigen cu C02,
Schimba altceva.Asa ca,
prescurteaza anii, gasind trasee mai scurte
catre inima care schimba totul mai devreme.

Eu nu fumez, eu substitui tigarile
din pachete.
Dau 40 de bani pe o tigare
Dar niciodata un ban pe maine.
Si ma prefac ca nu-mi pasa.

bad romance

2009-11-21T05:40:00.000-08:00

Mai devreme sau mai tarziu, orice romantism implica o mica doza de ridicol.

Fericirea intra un con de umbra pierzandu-si din credibilitate, tragicul de alta data se estompeaza, toate astea pentru ca pur si simplu sunt impuse de drama. Sublimul este un fenomen efemer care se strecoara afara din tot ce insufletise.

Pentru ca acum copacii sunt chiar caraghiosi cu crengile lor innegrite ascutindu-se spre inaltimi si frunzele ingramadite pe fundul gropilor. Autobuzele ticsite cu oameni si cu tine mereu grabit, se tarasesc din statie in statie, pe langa linile care isi asteapta tramvaiele de plumb zguduind asfaltul.
Facultatea a devenit o cladire cu zeci de mii de etaje care inghite hamestita tot timpul din lume. Acolo s-au pierdut ( imi place sa cred ca nu fara rost) miliarde de clipe. De aceasta cladire gigantica, devenita de ceva timp centrul vietii mele, in jurul caruia se invartesc sperantele ca fluturii pe la ferestrele cladirii, ma leaga ceva mai mult decat obligatia. In fiercare zi ma trezesc in fata cladirii, incercand sa ii numar etajele. Atunci mi se pare ca acolo, spre ultimele etaje, se zaresc totusi niste sateliti care se misca pe traiectorii precise. Deschid usa grea de fier, si ajuns in hol, ma pregatesc de inca o lectie care sa ma initieze treptat in misterul celei mai inalte constructii din lume.

Stau incremenit ca o statuie in fata laptopului, hipnotizat de minunea de biti din fata mea. Cu un 0 si un 1 s-a reusit copierea si reproducerea perfecta a multor parti din lume. Acesti biti au suferit insa o mutatie, s-au incrucisat, si de la o vreme nu mai copiaza ci creeaza. Iata realitatea virtuala! Din degetele lipite de taste, nervii mi s-au prelungit pe sub unghii, au strapuns plasticul tastelor si s-au amestecat cu circuitele placii de baza. Descarc videoclipuri, muzica, texte, informatia din toate serverele din lume se scurge in mine cu viteza nelimitata. Nu mai existe nicio bariera intre mine si Internet. Omenirea o sa se alerteze de disparitia bitilor si va fi scrisa o noua pagina in istoria omenirii. De un singur lucru imi e teama si anume de un proces invers. Daca voi transmigra, recreat in biti?Si atunci pe scaun sa ramana doar un corp ighetat, lipsit de mine..

in the rain

2009-11-18T11:34:00.000-08:00

Nu foarte departe de lumea noastra, se afla o lumea in care copacii au in loc de frunze picaturi de apa. Arata ca niste bobite mici de cristal, prinse ca niste cercelusi de crengile intortocheate. Pe acesti copaci suavi, locuitori acestor lumi vor sa ii scutere ca sa culeaga fiecare nota muzicala care se desprinde din ciocnirea micutelor cristale. Cantecul hipnotizeza doar compus in imaginatia lor, caci picaturile sunt mute precum singuratatea. Atinse una de alta, se intrepatrund, se unesc sau aluneca netede una peste alta. Totul, in linistea unui cimitir pe inserate. Ei, copacii, nu mai au umbre ci curcubee suprapuse ierbii de la radacina lor. Cand e soare, aleile parc construite peste aceste curcubee, asemenea unor stradute suspendate undeva la mijlocul unui cer de dupa ploaie. Daca te-ai opri in fata acestui copac, te-ai vedea in o mie de oglinjoare, tu, prins in globuletele translucide si agatat in toate crengile. Ai merge asa cu sufletul atarnat in fiecare copac. Te intorci din drum, il chemi, ii faci semn cu mana sa te urmeze, dar el ramane tot acolo. Te urmareste imaginea ta curios redusa la diapozitive taiate din fiecare ipostaza in care te-ai aratat in plimbarea ta. Sufletul a iesit bine, zambind in toate diapozitivele, si abia astepti sa ajungi in camaruta ta intunecata sa il poti developa. Dar acum nu mai vrea sa vina dupa tine, sare din copac in copac, din lacrima in lacrima, si cand ma intorci capul, e tot acolo, copiat in fiecare picatura.
Din cand in cand, in aceasta lume, vantul bate cu valuri de toamna si imprastie picaturile pe strazi, pe blocuri, la margini de paduri aramii sub toamna plutitoare.Dupa ce se odihneste uitat, caci acesti locuitori nu privesc in jos niciodata, covorul de margele transparente se scurge din aceasta lume devenita mohorata, si aduce ploaia noastra. Ca sa compenseze suferinta venita in lumea lor originara, inainte de o parasi, picaturile promit ca ajunse in lumea noastra, vor aduce tristete, rareori bucurie.

Daca faci multe greseli, incepe sa iti fie frica de tine. Ca sa scapi de frica, trebuie sa gasesti vinovati pentru greseli. Incepi cu viata, si din cand in cand mai particularizezi.
Din cand in cand, lumea se blocheaza. Fragmenteza ca un joc rulat pe un calculator mult prea slab pentru cerintele lui. Atunci culorile de pe autobuze ramana in urma, vorbele o iau inainte buzelor, astfaltul se innegreste. Strazile deviaza si se opresc direct in blocuri. Ciorile raman incremenite in cer, dispar si apar pe sub alti nori. Tu ramai mereu in urma tuturor...

voices of red

2009-11-16T06:54:00.000-08:00

Pentru mine, multi oameni sunt doar propozitii. Cand cineva ma intreaba despre "cutare", instantaneuu imi vin in minte niste cuvinte ale respectivului, cuvinte spuse de el si care in mintea mea il definesc. Astfel, cand mi-l imaginez ca partas la intamplari la care nu a fost prezent, imi inchipui ca ar fi folosit cuvintele cu care m-a obisnuit pe mine. Bineinteles ca ma insel amarnic si acesti oameni nu inceteaza sa ma uimeasca permanent. Dar ma dezvat de obiceiul meu, si atunci nu fac decat sa le schimb propozitia cu cea noua. Unii dintre ei au ticuri de limbaj, ticuri pe care le avem cu totii daca ma gandesc mai bine. Orice intrebare, informatie ii spui, el incepe prin a te aproba, nuantand intensitatea sinceritatii prin inflexiuni ale vocii. "Daaa...lasa o virgula de gandire si apoi iti tranteste un dar legat de o explicatie originala sau de un raspuns auzit la altii care i s-a parut lui mai plauzibil. Acestia sunt mai intai previzibili, si apoi surprinzatori.
O alta categorie contine persoanele care orice le zici, neaga mai intai, facand din start o bagatela din ce zici tu. Acestia sunt genul care folosesc multe exemple ca sa iti nimiceasca convingerea. "Nuu..nu e asa..poi uita-te si tu la "cutare". "Ti se pare aglomerat? Nu e..poi am stat eu ieri o juma' de ora pana sa ajung la facultate. La ora asta nu e trafic. Acum s-a oprit ca e rosu la semafor". Aceste persoane te surpind mereu, insa pe termen scurt, caci de multe ori devin enervante si sfarsesti prin a deveni inhibat in fata lor.
Chiar daca par stersi, oamenii tacuti se dovedesc interesanti la o analiza amanuntita. Pentru ca fiecare propozitie se descatuseaza cu efort interior din partea lor, acesta capata valoarea pietrelor pretioase. Cu cat e mai rar, mai greu de gasit, cu atat devin mai scumpe. Acesti oameni, introvertiti, dupa ce isi dovedesc originalitatea, devenind interesanti pentru tine, se dovedesc prieteni de nadejde, cu atat mai mult cu cat de simti special pentru ca ai te-ai dovedit o persoana demna de atentia lor, un om in fata caruia sa isi poata dezvalui sufletului fara retineri.

Unuia ii intrase odata in cap ca daca nu am mai vorbi pe strazi, blocurile nu ar mai arata atata de dezolant. Sunetele lovesc in zugraveala, o desprind de pe ziduri, nu uniform, ci agresiv, ca o sfasiere. Blocurile se stramba de durere, si cica daca ne-am uitat atent la ele, am vedea cum s-au deformat, acum sunt toate desenate numai cu linii curbe. De parca nu ar fi de ajuns, mai sunt si acele vorbe care intai ard in noi, si cand ies, sunt numai cenusa care se depune pe blocuri. Asa ca spunea ca ar trebui sa existe campanii si pentru salvarea blocurilor, nu numai nebunia asta de ecologie. In natura e un ciclu puternic, nu o sa reusim sa il distrugem asa usor, sustinea el, dar ce te faci cu blocurile? Daca nu incetam odata cu strigatele noastre, o sa macinam, rand pe randm toate blocurile. Atunci, treptat , orasul o sa cada pe noi. De abia apoi o sa putem sa ne plangem ca orasul ne sufoca.

viitorul nu mai e ce-a fost

2009-11-16T03:56:00.000-08:00

Fiecaruia dintre noi ii lipseste cate ceva. Asa putem fi tristi.
Pe parcursul vietii cautam sa compensam acel lips. Numai asa putem fi fericti.
Ceea ce e interesant la faptura noastra, e faptul ca desi nu avem timp pentru calcule,
inconstient, actionam cam dupa aceleasi legi, cand sunem pusi in situatii similare, si cred ca daca cineva ne-ar pune sa alegem un instrument ca sa cantam trecutul, toti am alege vioara, devenind niste rapsozi ai trecutului. Cu arcusul ascuns in haina, de cate ori gasim cate o vioara, pornim sa ne cantam cantecul. Ceilalti se opresc mirati, judecand nebunul care si-a scos arcusul si canta fara de-nteles. Contrariati, trec mai departe sa isi caute viorile lor ascunse prin parcuri, pe cateva strazi, in fata unei case anume sau intr-o padure. Poate fi adevarat ca toate dorintele noastre se nasc din regrete, nu invers.

Ma enerveaza ateii convinsi, sunt prea increzatori in sine si optimisti. Ca sa fii un ateu perfect, nu e de ajuns sa iti renegi Creatorul. Cu sange rece, trebuie sa ucizi si Dumnezeul celorlalti. E mai bine sa lasi loc pentru neintelesuri, macar asa iti poti asigura niste scuze.

back to the future (end)

2009-11-12T10:53:00.001-08:00

Incepuse sa ma doara tacearea, imi simteam corpul strivit sub greutatea ei condensata in mine. Voiam sa scap de acolo, dar nu stiam incotro. Cand vrei sa scapi de ceva, neaparat stii calea, insa eu nu aveam nicio idee ce trebuie sa mai fac. Trebuia sa mai aflu ceva care imi scapa.
-Zenhar, lumea ta o simt stranie. Am vazut cerul, copacii si florile...
-Toate lucrurile carora nu le gasesti un rol, si care nu se explica de la sine, sunt stranii. Un scaun asezat pe o stea ar la fel de straniu ca lalele din lumea mea. Observand miscarea buzelor mele, care sa pregateau sa dea glas altor intrebari, Zenhar mi-a facut semn cu degetul sa tac.
-Taci si asculta. Tacerea este un dar prin care puteti sa ascultati. Inchipuieste-ti, daca nu ai putea sa taci, ti-ar fi greu sa ii intelegi pe altii, dar si pe tine. Vorbele ar lua locul gandurilor, si ti-ai pierde disimularea si misterul din tine, asemeni unei ape curate prin care poti vedea fundul acoperit de mal, pe care ti-l inchipuiai departe, adanc, sau dimpotriva, mai aproape. Apa clara te lasa sa vezi si toate vietatile din ea. Ai fi ca un geam prin care privirea trece mai departe, fara sa se poate opri vreodata pe el, si asta ar fi periculos, caci nu v-ati mai cunoaste unii pe altii, ati privi asa prin voi, in altii, si din ei tot mai departe, fara sa va opriti privirea. Deci tacerea e un privilegiu de aur daruit voua.
Lumea mea e diferita de a voastra. Mai intai de toate a fost timpul. Apoi au venit sufletele si s-au lipit pe rand de el. Aici nimeni nu se naste, avem copii, tineri si batrani, dar asa au venit in lumea noastra. Nimeni nu imbatraneste si nici nu intinereste, raman toata viata asa cum sunt. Timpul se scurge insa pe el plutesc numai sufletele. Corpurile nu se imbolnavesc niciodata, doar sufletele orbesc, surezesc, sau sunt lovite de alta boala cumplila - dorul. Cateodata sufletele uita anumite sentimente, nu mai stiu ce e ura, nu mai pot fi nostagice. Cand sunt bolnave, sunt tratate cu niste medicamente care actioneaza mai intai asupra timpului, apoi asupra corpului unde se pastreaza o doza din medicament care va fi folosita cand se apropie din nou simptomele bolii. Fiindca nu imbatranesc, nimeni nu asteapta moartea. Moartea vine la intamplare, si nimeni nu a descoperit vreo cauza a acesteia. Pur si simplu, aceste fiinte dispar, ca si cum nu ar fi existat niciodata, lasa in urma doar amintirea. De accea, noi suntem si mai tristi, dar si mai fericiti decat voi. Nimeni nu trece pe langa moarte, cum e la voi, cand cineva scapa dintr-o catastrofa, sau cand grav bolnav, este tratat si scapa. Aici nu putem amana moartea sub niciun chip. Aici nu exista o zi si o noapte pentru fiecare. Cand cineva adoarme, odata trezit, se afla intr-o noua zi. Daca adoarm cand e lumina soarelui, atunci se trezesc noaptea, in intunericul altei zile. Daca adorm atunci, se trezesc in lumina zilei urmatoare. Mereu alta zi. Astfel, fiecare are anii lui. Copilul pe care mi l-ai incredintat, se va supune legilor lumii in care s-a nascut. Imparatul nu trebuie sa isi faca griji, nimic din ce e aici nu ii va afecta copilul.
Eu am un singur scop in lumea asta, trebuie sa fiu indragostit mereu, de aceea caut printese. In lumea noastra nu exista printese, iar pentru noi, ele sunt niste zeite care mentin magia acestei lumi. Au fost vremurile grele, cand deznadejdea incepuse sa incolteasca in sufletul tuturor, si aceasta lume a fost pe cale sa se naruie. Lovit de o suferinta grea, bolnav, uitasem sa mai iubesc. Nu mai stiam ce e dragostea, si in agonia mea, alungasem toate printesele. Tu, insa ai salvat totul, ajutandu-ma sa gasesc Fantana Sufletelor Tari.
Acum du-te, intoarce-te la viata ta, ai aflat destule lucruri stranii pentru tine, du-te inainte sa intelegi prea mult si apoi sa ti se para lumea ta ciudata. Ne vom intalni peste 20 de ani.
Am plecat grabit, iarasi aveam un scop, trebuia sa gasesc o cale sa ma intorc in lumea mea, stiam ca am o lume a mea, iar in aceasta lume nu mai aveam timp de pierdut. Voiam ca odata ajuns acasa, sa adorm cat mai repede ca sa pot visa. Am inceput sa alerg, privind cum deasupra mea cerulse decoloreaza iar ce era in jurul meu incepea sa se destrame, asa cum torni apa pe o pictura proaspata si culorile se scurg una in alta, se amesteca, si distrug imaginile pe care le formasera. In scurt timp, am ajuns acasa, insa fara sa imi dau seama cum. Usa cu cheia in broasca al carei breloc inca se mai legana ca un pendul aproape de sfarsit, dulapul cu umerasul pe care asezasem cele doua camasi una peste alta, papucii aruncati sub pat, totul era la fel cum imi aminteam ca au fost ultima data cand le-am vazut. Patul ravasit, masa din coltul camerei ascunzand sub ea un scaun din care se zarea doar spatarul acoperit cu o bluza lasata in graba, tavanul cu becul galbui, toate mi se pareau ciudate. M-am asezat in pat, intins pe spate, mi-am acoperit mainile cu ochii si m-am rugat sa dispara cat mai repede camera. Curand, am simtit cum ma detasez de prezent, somnul era aproape si am zambit.

Anii au trecut repede, ca intr-o viata normala. Toti anii adunati pana acum pareau un ansamblu de zile, nopti, amintiri, calendare agatate pe perete, ore de pe ecranul telefonului, toate ingropate in aceeasi viteza nebuneasca. Dar stiam ca au fost si ani care au trecut mai greu, fara evenimente importante si fara schimbari majore in mine.Intamplari importante si alte suferinte si bucurii m-au facut sa uit repede de copil si de Zenhar. Am uitat prea repede, ca pe un vis pe care ti-l amintesti doar cateva ore, mai apoi dispare la fel de misterios cum a aparut. Traisem din plin anii, de putine ori avusesem timp de ragaz, si atunci, inainte de adormi, simteam o emotie stranie, o nostalgie necunoscuta si un dor amestecat cu ingrijorare. Viata mea nu mi se parea speciala, nici tragica, nici fermecatoare. Duceam o viata ca toti cei pe care ii cunosteam, sau cel putin asa credeam eu.

Intr-o seara, infometat, ma indreptam cu pasi repezi spre casa, iar la doua strazi de casa mea, la un colt de bloc, mi-a atras atentia un perete dintr-un gang. Pe acele perete cadeau in doua pete micute, rotunde, doua luminite venite de undeva. M-am apropiat de zid, si am vazut cum petele de lumina se largeau pe masura ce ma aflam din ce in ce mai aproape de zid. Ajuns in fata lui, genunchii au inceput sa imi tremure, si m-am prabusit langa zid. Am simtit atunci acea senzatie de orbire sigura si mi-am amintit totul. Trecusem seara de seara pe langa acel zid si tristetea punea stapanire pe mine, imi umplea sufletul scotand la iveala un adevar. De acel zid imi era dor, si in loc sa fiu fericit ca l-am regasit, ma incerca un regret profund legat de acel zid. Orbisem de tot, mai auzeam doar masinile pe strada, zgomote de ferestre inchise si pasi grabiti.

Asa cum il lasasem dupa acea tacere in fata cuvintelor sale, Zenhar astepta pe tronul sau, cu sceptrul strans in pum, iar obrazul sprijinit in cealalta palma.Palatul arata la fel, din cate imi dadeam seama nimic nu se schimbase. Acum tacerea nu ma mai speria, ma simteam coplesit de caldura ei, iar in acest timp mi se perindeau amanuntit in minte toate clipele petrecute candva in aceasta lume.
-Au trecut 20 de ani si 20 de zile. Copilul e liber de acum sa plece, insa nu a parasit turnul. Toti cei care l-au vizitat s-au transformat intr-un chip straniu.Odata iesiti, pe fata lor se citea o tristete nesfarsita. Toti, fara exceptie, au raspuns la fel la intrebarea " Ce s-a petrecut inauntru turnului?", iar acel raspuns a fost "De-acum ma lupt cu o himera...", apoi o tacere de piatra a pus stapanire pe ei.Imparatul si imparateasa s-au prapadit dupa doua zile, ingenunchiati langa perete, coroana ramanand parasita la picioarele lor. Fiintele din lumea mea au devenit aproape niste fantome tacute, si in cele din urma se pare ca vor moartea. Pentru prima data, moartea este asteptata la noi. Trebuie sa intri si tu..

Usa masiva de lemn, inalta si grea, in ciuda infatisarii, s-a deschis usor, fara sa o imping cu putere. In fata mea, langa fereastra, se afla un pat care mi se parea cunoscut. Cu spatele la mine, indreptat spre ferestra statea un om imbracat cu o camasa care mi se parea deasemenea cunoscuta. Incepusem sa tremur de frig si imi vedeam aburii rasuflari in camera. Am pasit incet spre pat, cand, in acea clipa dupa ce talpa piciorului a atins podeaua, el a intors capul. Am inghetat imediat, m-am sfaramat in mii de cioburi in care vedeam ca o oglinda tot ce credeam ca sunt eu. Simteam cum fiecare sinapsa se dezleaga, toti neuronii se deprinsera unii de altii, simteam durerea sufletului in fiecare. Daca as fi putut sa dispara din fata mea acele orbite lipsite de ochii, care totusi intr-un mod halucinant ma fixau , as fi vrut sa intreb "De ce?". Acel om eram eu, la 20 de ani. Orbitele imi chemau ochii, si curand am simtit cum mi-au cazut acolo. In fata mea, o statuie de cioburi, care arata ca mine imbatranit, ramasese cu buzele intredeschise. M-am ridicat de pe pat, am inchis un nasture de la camasa, si am atins cu varful degetele statuia facuta din cioburi. Un fior rece mi-a strabatut corpul, si am retras speriat degetul. Mi-am dus mana la ochii, caci lumina revarsata pe statuia incepea sa ma orbeasca, si in momentul acela am observat ca ochii de sticla lipseau. M-am gandit ca cioburile din care trebuiau sa fie facuti acei ochi se pierdusera. Trebuia sa ii caut neaparat.Dar asta era tot ce stiam. In rest se pierdea orice sentiment din mine, coltii unei amnezii totale se apropiau amenintator. Eram trist pentru ca nu aflasem nimic in acesti 20 de ani, stiam ca sunt lucuri pierdute pentru totdeauna, acesti ani din viata imi fusesera smulsi cu brutalitate, lasat fara orice sentiment. Singur suferisem, singur fusesem fericit, fara sa stiu ce inseamna asta, incapabil sa dau vreun sens.Acolo afara, stiam ca se afla alti oameni care ma vor ajuta sa inteleg. Dar tot ce se intamplase pana la aceasta data, a fost degeaba. Nu mai puteam fi om. Acum trebuia sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa aflu unde pot gasi ochii statui de stica, ca pot sa ii asez in acele orbite care ii dadeau capului statuii un aspect de craniu. Trebuia sa lupt pentru aceasta himera a mea, nu cu ea.....
(the end)

lume mica

2009-11-11T11:37:00.000-08:00

Daca am fi stapani absoluti ai vietii noastre, cu siguranta ne-am distruge-o intr-un esec absolut, nebuni de atata putere. Altfel, lasam treaba asta altora, iar noi contribuim mai putin la degradarea ei. In plus, ar fost cu neputinta de imaginat ceva sacru intr-o astfel de viata previzibila. Pe mine nu ma sperie faptul ca nu pot alege prea mult in viata, ma intristeaza. Ma sperie alternanta asimetrica si ametitoare in amestecul de luciditate si inocenta, pe axa timpului, a vietii mele, pana la acest punct din prezent. Sunt constient ca si pe viitor vor aparea aceste schimbari, si de aceea imi e frica sa mai cred in lucuri. De prea multe ori am avut impresia ca viitorul se afla intr-o permanenta lupta cu prezentul, trecutul fiind verdictul acestui razboi. Niciuna din acete fete ale timpului nu are un rol predefinit. Cand speri la ceva frumos si cand ajungi la acea perioada cand trebuie sa se intample, dar te intalnesti cu iluzia cu care te imbatasei toti acei ani, prezentul, din postura dura de tiran, a invins. Cand esti pesimist si astepti numai biruinte, dar in drum iti apar licariri de fericire, viitorul invinge aducand caldura sufleteasca a unui personaj pozitiv din basmele copilariei. Rolurile se pot inversa mereu, si sunt situatii cand pot si fi si de aceeasi parte a barierei, cazuri fericite sau total nefericite, o viata de vis sau o viata de cosmar.

Din linoleul caramiziu, care se vede ca prin ceata, din cauza prafului sub care se odihneste nepasator, o furnicuta mica cat un varf de bold, se ridica pe piciorul metalic al mesei, lasand sub ea, departe, ghemotoacele de praf prin care isi facuse pana atunci voiniceste loc. Urca in spirala, impletindu-si mica faptura pe piciorul argintiu.Masa e inca sus, banuiesc ca undeva ca intr-un cer pentru acesta furnicuta, dar ma insel, caci fara sa imi dea seama, prea repede, ma trezesc cu furnicuta direct pe masa. Furnicuta e foarte grabita, gandeste repede, din mers, nu se opreste sa se uite, alearga in zig-zaguri mici, ocoleste larg obiectele insirate pe masa si ajunge la firmiturile ramase din checul mancat la pranz. Sunt ispitit sa ma intristez, urmaream interesat aventura furnicii, ma gandeam la emotile bietei fapturi ajunsa pe meleaguri straine, dar in realitate furnica plecase cu un scop, nu facuse nimic intamplator. Probabil nu era singurul drum pana aici pe masa, si curand avea sa se intoarca la colonia ei. Furnicile sunt un pic cam comuniste si urasc libertatea. Ele nu doresc sa fie stapane pe viata lor, nici pe altora.Pentru ca sunt asa de mici, au numai o viata mare care e impartita la toate.

human evolution

2009-11-09T11:37:00.000-08:00

Diferenta dintre om si animale este data de faptul ca animalele nu se sinucid.( o idee de-a mea..)

Sunt curios daca totusi stiinta a descoperit cazuri de-a lungul timpului. Instinctul de supravieturie este mult, mult mai profund in lumea animala, intr-o forma primordiala, pura, nealterata de evolutie. Omul si-a complicat atat de mult existenta, incat deserori e pus in stitutia de a nu mai sti ce nevoi trebuie satisfacute precum si ierarhia utilitatilor date de aceasta satisfacere. Uneori dispare dorinta de a trai, datorata dezechilibrului interior dar si tocmai datorita faptului ca nu s-a reusit in prealabil implinirea unei serii de alte dorinte. Filosofii disting ca diferente intre om si animal, printre altele, moralitatea si limbajul. In loc de limbaj as spune eu, cuvantul. Limbaj, ca forma de comunicare, existe desigur si in lumea animala, folosit pentru a exprima stari ca teama, nelinistea, durerea fizica si sentimente ca dragostea, afectiunea. Moralitatea impune constiina ca element generator al judecatii de sine. Ar trebui sa alegem binele in detrimentul raului, insa de prea multe ori alegem gresit. Atunci realizam ca se afla ceva acolo in noi care ne spune ca pur si simplu nu este bine ce am facut. Cand facem "bine", stim ca nu am facut ceva rau. Faptele sunt filtrate si catalogate prin negatii, raul nu e bine, binele nu e rau. Ca un micut paradox. Trebuie cautate explicatii, insa mereu pornind de la ipoteza de tu esti singurul vinovat.
Oare animalele au regrete?
Cel mai incantator lucru la om este dat de latura teleologica a vietii sale, in speta dezvoltarea credintelor si ideilor religioase. Omul este un animal spiritualizat, are un suflet mai presus de trup. Piramida lui Maslow cuprinde pe treapta cea mai de jos dimensiunea animalica cu nevoile sale fiziologice. Cat de frumos ar fi sa vedem cum o specie dezvolta o anumita religie! O comuniune de iepuri, dintr-o padure oarecare, sa inceapa sa creada cu ardoare in fluturi, sa le vada ca fiinte superioare, creatoare, divintati, ceva mai presus decat viata lor intre hrana si fuga de pradatori...Cate orizonturi a deschis teoria evolutionismului lui Darwin! Cate scopuri daramate, alte cauze si alte efecte! Inteleg de ce a fost considerata de religie atat de periculoasa, a starnit mai multe neintelesuri decat intelesuri acest adevar. Este Pamantul facut sau nu, numai pentru noi oamenii? Daca nu, acest taram ostil ne-a silit de-a lungul timpului sa ne adaptam continuu. Evolutia este cheia, mutatiile genetice si inca misteriosul ADN fac diferenta intre noi si o broscuta.

Inainte de a dormi, ma ard pleoapele, le simt fierbinti, ca si cum fiecare gand ar veni invelit in flacari ale caror limbi se strecoara prin pupile, incalzindu-mi-le. Acestor minute chinuitoare nu ma pot opune, stiu ca visele trebuie sa vina numai trecand prin starea asta si astept chircit sub patura, sigur ca voi traversa pe nesimtite acest zbucium. Cand plangem noaptea, lacrimile ni se scurg in suflet, nu mai sunt amare, sunt de-a dreptul dureroase chiar daca noi nu simtim asta. Durerea este a lor, nu ca o percepem noi ca durere. Daca am atinge acele lacrimi, ne-am prabusi instantaneuu in propriile noastre ruine. Din cauza acestor lacrimi nocturne ne trezim de multe ori dimineata tristi si nu stim de ce....

vorbe

2009-11-07T09:57:00.000-08:00

Am spus odata
Sa va deschideti ferestrele,
Dar asta era demult,
Cand ferestrele nu aveau termopane iar
Prin geam se auzeau cum cad frunzele
Asternute pe asfaltul neted sub rotile invartite de masini.

Acum va promit
Toata dragostea mea
Daca scoateti ferestrele din cuie
Si aruncat cheia usii incuiate prin ele.
De pe covorul de chei de sub ferestre
Sa vina un cantec metalic pana sub pernele patate de vise.

Am spus acum
Sa nu mai iesiti din casa
Sa nu mai murdariti pantofii in noroiul trotuarelor
Sa ii ascundeti in dulapul in care va pastrati parfurumurile
Dupa care va recunosc
Caci fiecare om cumpara un parfum numai al sau
Numai mortii au toti acelasi parfum.

back to the future (III)

2009-11-05T14:03:00.000-08:00

Din pamant, la intervale de cateva minute, se auzeau tunete inabusite ca de nori ingropati adanc in pamant. Tunetele nu erau urmate de fulgere, ci de crapaturi sinuoase in scoarta, de-a lungul carora rasareau lalele rosii si negre. Imobocite, odata iesite, isi deschideau petalele intru-un suras chemat din adancuri, care urca pe radacini pana sus in bobocul gingas. Parfumul ametitor, as spune halucinant de ametitor, te facea sa iti doresti cu ardoare sa smulgi o floare. Odata aplecat asupra ei insa, acestea se retrageau in pamant, in acelasi timp inchizandu-si petalele. Crapaturile se astupau de la sine, si nu mai ramanea nicio urma a ceea ce a fost. Ma intrebam de ce nu vorbea nimeni despre aceste lucuri deosebite care se gaseau in acest taram. Poate din convingerea ca nimeni nu ii va crede, sau pentru ca intrati in acest taram se aflau sub puterea unei magii care se destrama indata ce il paraseai. Mi se parea imposibil sa consider ca acest loc sa afla pe o planeta, parte a unui sistem solar, la randul sau integrat intr-un univers infinit. Nu voiam sa cred ca tot niste atomi se legasera dupa aceleasi legi fizice pentru a forma toata substanta din jurul meu. Nu imi doream ca lumea aceasta sa se supuna unui soare, nu o voiam dependenta de o istorie a realitatii. Putea fi o evolutie a lumii intr-o directie abstracta prin simplul fapt ca renuntase la conformitatea cu care ma obisnuise prezentul. Dar nu, tot se gaseau lucruri pamantesti si cu siguranta Zenhar nu era numai conducatorul ci si creatorul acestei lumi. Spun lume, pentru ca simturile iti spuneau ca ai parasit lumea printr-o transcendenta, nu printr-o simpla calatorie, nu simteai ca doar ai mers departe de tara ta, intr-un loc strain, insa pozitionat geografic astfel incat sa poate fi localizat pe o harta intr-o zona comparabila cu zona in care se afla tara ta. Aceasta nu era un teritoriu, ci o alta lume, de care nu te puteai indoi ca este cel putin paralela cu lumea noastra, o tranzitie a spiritului prin care cunosteai o alta forma a existentei tale.
Contempland, am ajuns in palat, in fata tronului lui Zenhar. Inainte sa ii spun pentru ce am venit, a ridicat putin mana de pe sceptru, aratand spre copil. O fata care arata intocmai cum ar trebui sa arate ingerii, ca entitati feminie, mi-a luat copilul din brate si a pornit cu el pe niste scari intortocheata pana am pierdut-o din priviri.In tot acest timp, nimeni nu a scos niciun cuvant. (to be continued..)

back to the future (II)

2009-11-04T12:26:00.000-08:00

Mergeam numai noptile, fara sa dorm, iar in fiecare noapte uitam ce facusem ziua. Nu mai visasem de multa vreme, si tanjeam dupa un somn adanc, care sa rupa odata inlanutuirea aceea de nopti adanci, nopti care nu pareau altele, ci doar repetari ale unei nopti unice si interminabile. Timpul isi arata iarasi coltii, zadarnicindu-mi calatoria. Deasupra mea, stelele se adunasera intr-un ghem, care se rostogolea pe negura cerurului, atragand ca un vartej toate stelele pe care le intalnea in calea sa. Acesta nu se marea, oricat de multe stele incorpora in tavalugul sau, pastra o marime constanta si intorcand de cateva ori capul in urma mea, am vazut cum din ghem picurau stele, care se stingeau dupa cateva clipe, in drumul lor spre necunoscut. In urma ghemului, pe cer, ramasese o dunga neagra de parca cineva ar fi sters cu o guma acea fasie de cer. Privind copilul care incepuse sa dea semnele unui somn nelinistit, o imensa tristete m-a coplesit. Simteam o mila imensa pentru aceasta faptura si ma simteam singurul vinovat de soarta sa. In acelasi timp, simteam aceasi mila si pentru faptura mea, eu eram in postura unei papusi stricate, agatate cu bratele de acel copil care ma tara fara sa pot schita un gest de impotrivire. Eram o instanta intre intelegere, perceptie a acelei lumi care ma inconjura si existenta mea ca stare a spiritului. Eram pus in situatia de a parcurge un labirint creat de mine insumi, si a carui cale de iesire o uitasem acum, dupa ce in momentul construirii lui imi jurasem ca acest labirint este construit doar in jurul acelei cai de iesire, care nu poate fi ratata, eu nu va trebui sa o uit niciodata, din postura mea de arhitect. Cu toate astea, acum uitasem.
Ma apropiam de taramul lui Zenhar, judecand dupa cerul roasiatic, care acoperea ca o naframa niste stele galbui, ici colo stranse in roiuri. Peste acest rosu sters treceau ca niste valuri, forme mari, neuniforme, de culoarea tulbure a apelor murdare, cu tenta verzulie date de alge. Copacii stranii, cu crengile uscate ca niste gheare, pe care se observau ca niste artere si vene externe, vasele lemnoase si liberiene care pompau seva cu miscarea unei rame care se strange si se prelungeste pe pamantul lancezit de umezeala. Prin scoarta intrerupta din loc in loc, se vedeau frunzele ingramadite in locul maduvei. Acesti copaci fantomatici,plini de frunze, fara trunchiul greu din lemn, erau ancorati cu radacini subtiri ca niste fire, dese ca parul, cusute de pamant......( to be continued)

back to the future (I)

2009-11-03T09:51:00.000-08:00

Stateam ghemuit langa perete, cu genunchi amorti sub greutatea corpului, clipind rar. Ochii imi era impaienjeniti si mi se parea inutil sa ii tin inchsi, incetasem de mult sa mai vad ceva, retina refuza sa mai formeze imagini si acum in ochi avea loc un proces invers. Nu lacrimi, ci toata lumina care patrunsese pana atunci prin pupile, incepuse sa mi scurga pe la marginea ochilor. Cand clipeam, in acea fractiune de secunda, cand pleoapele erau cazute, acestea capatau un alb rupt de realitate, albul luminii pure nedescompuse, nu iluzia curcubeului. Parea ca ochii se intorsesera in orbite si isi aratau acum doar sclerotica alba, corneea si culoarea din iris fiind indreptate in interior, catre creier. Dupa cateva ore de asteptare chinuita, cand incepusem sa consider minutele ani intregi iar ineceputul asteptarii ca nasterea mea, simteam cum sunt condamnat ca viata mea sa se deruleze incet doar langa acel perete. Incepuse totul atunci cand am observat ca portiunea de perete pe care o fixasem cu privirea, se restrangea amenintator, ca un inceput de orbire. Pe perete cadeau acum doua raze, ca si cum as fi avut in loc de ochi, doua lanterne. Timpul nu mai trecea, se oprise si incepuse sa se dilate, iar lumina din ochii mei se curbase spre podea, si imi inchipuiam ca ar fi trebui sa arate ca apa care curge dintr-o teava. Deja nu mai simteam genunchii, aveam convingerea unui proces ireversibil, caci nu imi mai puteam inchipui ca as mai putea fi in stare sa ma ridic vreodata pe acei genunchi, cand am simtit ca si lumina ochilor mei isi pierduse intensitatea, acum doar pe la marginea ochilor mi se scurgea, decolorandu-mi camasa in pete albe. Mangaiam peretele decojit, trecandu-mi incet palmele peste el. Deschideam larg bratele, ca pentru o imbratisare ,sprijineam palmele de perete, dupa care stergeam peretele cu fiecare, apropiind palmele. Cand acestea se intalneau la mijloc, le departam cu aceasi mangaiere. As fi vrut sa ma contopesc cu acel zid, imi era cu neputinta sa ma deprind din agatarea mea pentru ca in suflet simteam o calda recunostina pentru acel zid, o recunostina pentru o fiinta vie, nu pentru un obiect lipsit de viata. Era singurul care simteam ca ma poate proteja de interiorul camerei alaturate, singurul zid care despartea viata de alaturi de viata mea, acele vieti care trebuiau in cele din urma sa se impreuneze intr-o viata noua. La cativa metrii de mine se afla insa o usa, prin care, la un moment dat au inceput sa patrunda tipetele scurte ale unui plans chinuitor, in hohote de jale, care totusi era plansul unui nou-nascut. Strigatele se apropiau de usa iar sangele imi inghetase stiind ce urma sa vina. Usa s-a crapat incet, iar din umbra care se lungea pe podea reconstituiam silueta imparatului care a aparut in pragul usi, cu capul descoperit de coroana, acoperit doar de suvite argintii care ondulau dupa urechi, cazand imprastiat pe umeri.
-Aici erai, credeam ca ai fugit! Iata, iti incredintez pruncul, ia-l si du-l departe de sufletele noastre, ascunde-l de inima noastra, peste noua mari si noua tari de uitare. Sa ne chemi doar odata pe an sa-l vedem!
Am schitat din cap aprobator, cu siguranta omului care s-a pregatit indelung pentru misiunea sa, iar acum se ivea ocazia indeplinirii acesteia, nefiind loc decat pentru izbanda. Am izbutit sa ma ridic pe picioarele tremurande si am primit in brate copilul manjit de sange. S-a oprit din plans, m-a privit curios apoi a lasat pleopele sa ii alunece dulce peste privirea inca fixata pe mine. Pesemne ca a adormit aproape instantaneu, vroia sa scape cat mai repede din viata in care abia pasise. Evadase inapoi in taramul viselor, unde isi petrecuse probabil cele 9 luni de la forma lui de existenta. Fara niciun cuvant, am pornit in calatoria catre turnul zmeului Zenhar, care imi promise ca il pot ascunde in turnul sau, turn care nu ii mai gasise nicio trebuinta. Toate printesele rapite de el, sfarsisera in a se indragosti nebuneste de el, si toate sedeau acum fericite in gradina lui de aur.In aceasta lume nu mai existau feti-frumosi, iar niciodata palosul vreunui Fat-frumos, in vremurile devenite de mult legende, nu reusise sa il raneasca macar. Eu ii aratasem candva, vazandu-l ratacit, calea catre Fantana Sufletelor Tari, de unde isi picurase in inima magie pentru o mie de ani. Zenhar ma numea prieten si se jurase ca nu va uita ajutorul dat de mine, fiind la randul sau disponibil sa intoarca la randul sau orice favoare necesara mie.
Cu pasi siguri, avand totusi grija sa nu trezesc copilul, mergeam grabit, stiind ca nu pot alerga, imi era teama doar de timp, nu si de distanta. Pruncul admormit din bratele mele, pe care sangele se uscase in solzi ruginiti, nu putea sti ce destin il asteapta, iar incocenta il disculpa la orice judecata de care va fi insa capabil mai tarziu. Daca exista destin, atunci acesta este ales inainte de nasterea ta si asta implica inevitabil programarea venirii tale pe lume. Va trebui sa te nasti ca sa iti traiesti prizonieratul sub masca destinului.
La ospatul nuntii imparatesti, in miezul petrecerii, cand toata lumea era ametita de betie si fericita, cand toti erau in picioare, ridicati sa inchide in cinstea imparatului, in acel moment, cand toate glasurile dorea numai fericire imparatului, candelabrul s-a desprins din tavan si a cazut peste masa, sfaramand paharele, mancarurile si prabusindu-se prin masa pe podea. Toate geamurile s-au spart dintr-o data, iar prin ferestrele ca niste scheleti nu patrundea nicio adiere de vant, doar aer uscat. Din mijlocul candelabrului a rasarit acea ursitoare, cumplita ca cerul dinaintea furtunii.
-De ce beti si petreceti fara mine?
-Dar sa ne fie cu iertare, noi nu stim cine esti, altfel ai fost invitata cu onoare, raspunde imparatul cu vocea tremurand de frica.
Ursitoarea a blestema cuplul imparatesc ca singurul lor nascut sa fie condamnat sa traiasca 20 de ani inchis, fara ca nimeni sa vorbeasca cu el. In tot acest timp, imparatul va trebui sa nu poarte coroana pe cap, caci daca ar fi ingaduit sa faca acest gest, copilul ar fi cazut secerat pe loc. Parintii aveau voie sa il viziteze doar o data pe an, in restul timpului avand dreptul sa ii asigure tot confortul material necesar supravietuirii unei fiinte umane: hrana, imbracaminte si o ferastruica pe care sa patrunda lumina. Nimeni nu avea voie sa vorbeasca copilului, sau sa il invete ceva. Abia la 20 de ani se putea dezvalui regatului daca ce fel de monstru va fi devenit urmasul imparatiei. Ursitoarea i-a avertizat ca in tot acesti ani, copilul va putea fi numit om, dar nu va fi un om, vom vedea daca va intelege singuratea, daca va invata singur sa planga sau sa rada. Daca fara alti oameni va stii ce e suferinta si tristetea, poate va fi mai fericit asa.
Ca sa impiedic ca imparateasa sau imparatul, nemaistapanindu-si dorul, sa il viziteze mai multe decat odata pe an, alesesem sa il ascund in cele 200 de camere din turnul lui Zenhar. Nimeni nu a inteles cine era ursitoarea, iar eu speram ca intelegerea sa se reverse asupra imparatiei dupa cei 20 de ani. Speram ca in cei 20 de ani sa nu se astearna uitarea peste toti, cel mai ingrozitor lucru cu putina ar fi fost sa uitam copilul, eram sigur ca prin el trebuia implinita o profetie a carei implinire trebuia inlesnita, nicidecum oprita. Problema era ca oamenii nu credeau in nimic, si sufereau cand trebuiau sa spere....
(to be continued..)

second life

2009-11-01T11:06:00.000-08:00

Uitarea reprezinta sperantele indreptate catre un trecut mai bun. Acolo, in trecut, se afla lucruri deosebit de incantatoare, lucuri pentru care te zbati sa nu le uiti, intrucat reprezinta dovada clara ca atunci, candva, viata a insemnat ceva frumos pentru tine. Aceste intamplari le aduni cu grija, ca pe niste bijuterii pretioase, intr-un cufar secret a carui cheie o reprezinta amintirea. Dar s-au petrecut si fapte urate, pe care nu ti le poti ierta niciodata, iar pe aceastea le doresti sterse din viata ta, uitate pentru totdeauna, ca sa poti trai linistit de acum incolo cu iluzia ca aceastea nu s-au intamplat niciodata. Nu e mare lucru sa uiti, e un lucru perfect normal in viata. Daca m-ar pune cineva noaptea, inainte de a adormi, sa ii enumar ce am facut, ora de ora, pe parcursul intregii zilei, as fi pus in situatia de a fi incapabil sa dau un raspuns concret. Exista zile in care sunt incapabil sa retin ce mi s-a inamplat, asta poate pentru ca in minte pe tratez ca pe niste evenimente total lipsite de importanta pentru a fi retinute. Uitarea este legata de notiunea de memorie, notiune de care se ocupa psihologia destul de serios, in orice manual de psihologie gasesti ceva informatii despre problematica memoriei. Grav este atunci cand te uiti pe tine. A avea un ideal in viata presupune a avea o memorie buna. Mereu m-au impresionat acele personaje din filme sau carti, care lupta pentru a atinge un scop, a carui indeplinire au jurat-o in trecut datorita unui eveniment de multe ori traumatizant, care si-a pus definitv amprenta asupra destinului lor. Am iubit personajele care doreau cu inflacarare razbunarea, de orice fel, razbunare care presupunea sa juri ca nu vei uita niciodata acel lucru care ti-a schimbat in mod dureros viata. A dori razbunarea implica faptul de a refuza acceptarea realitatii, traind mereu cu impresia ca totul ar fi fost infinit mai frumos daca nu se intampla acel cumplit eveniment. Cat respect pentru tine, acel din trecut, care credea atunci in ceva, si tu inca sa il mai crezi pe el! Iata, deci ce inseamana eroismul!
Primele mele amintiri sunt cam de pe la varsta de 2 ani si ceva. M-am chinuit sa imi dau seama de aceasta varsta, incercand sa identific anul prin asociere cu cateva persoane prezente in amintire si din povestirile mamei mele despre mine, povestiri in care am descoperit cateva descrieri care se potriveau cu amintirea mea. Aceastea sunt foarte vagi si nu au nimic impresionant in ele. Bunaoara, imi amintesc cum cautam niste ghetute intr-o gramada de pantofi de langa casa. Pe poarta a intrat bunicul meu, imbracat la costum, in orice caz, in hainele bune, cu care se ducea la primarie, unde a lucrat ca functionar, contabil si alte functii pe care le-a mai avut. Nu venea de la serviciu, pentru ca am aflat ca s-a pensionat in 89, cand m-am nascut eu. Nimic tulburator in frantura asta de viata, niciun lucru care sa fi avut o influenta puternica asupra mea. Poate sentimentul de posesiune, ca in viata aveam ceva care imi apartinea si ca atare mi se cuvinea doar mie, cu care cautam ghetutele in acea gramada de pantofi? Hainele frumoase si fata zambitoare a bunicului dau o aura frumoasa amintirii, facand din aceasta amintire una placuta. Alte amintiri din acea perioada sunt legate de cateva imagini cu chipul mamei, o matusa si un dulap mare pe care era un trenulet electric, ma rog, un obiect care stiam ca intra in categoria jucariilor. Pozele pe care le am de la acea varsta nu imi atrag atentia decat prin vadita asemanare fizionomica pe care o gasesc in copilul de atunci. Ochii din pozele alb negru ma asigura ca acela am fost cu siguranta eu.In rest, in amintire nu ma reconosc deloc, la acea vreme nu ma priveam in oglinda, sau daca o facusem, in constiinta mea de atunci nu se intiparise acea imagine a eului meu exterior. Cu alte cuvinte, nu prea eram constient cum aratam eu, iar o caciulita pe care o stiam cu desavarsire ca fiind a mea, spunea mai multe despre mine decat o poza cu mine pe care mi-ar fi pus-o cineva in fata la cea vreme. Intrigant este pentru mine timpul de pana atunci, acei 2 ani obscuri de la nasterea mea, ani in care nu pot patrunde sub nicun chip cu amintirea.Ce am trait eu atunci nu s-a pastrat doar datorita faptului ca memoria mea a fost incapabila sa mai retina amintiri atat de vechi sau pentru ca inca nu era formata la acea vreme, nu era programata sa inregistreze? Cea ce am trait atunci sa mi se pare mie atat de lipsit de importanta, incat nici macar in subconstient sa nu existe?Cu siguranta ca exista ceva acolo, la care insa nu pot sa ajung.Altfel ar insemna ca am trait doar pentru altii, doar in ochii altora, iar acei 2 ani au fost un fel de pregatire a vietii mele de apoi, o initiere in lume, ca si cum la 2 ani ar fi avut loc o a doua nastere a mea, moment de la care memoria a inceput sa inregistreze, intocmai ca banda unei casete pornita de la buton. Totusi s-au pastrat putine amintiri, si asta poate pentru ca s-a deteriorat banda, sau casetele sunt prea vechi ca sa mai fie recunoscute de aparatul mintii.

Visele reprezinta tot un fel de amintire. Eu as inculde visele in aceasi cateogire cu amintirie. Sunt curios daca Freud a gasit vreo corespondenta, va trebui sa ma documentez in legatura cu tema asta. Pentru mine sunt ca niste filme diferite, proiectate pe acelasi ecran. Visele sunt ca amintirea unei alte vieti, si faptele din acest taram par neverosimile prin siguranta ca stii ca nu le-ai trait. Cineva, de mult, a avut atunci ideea ca acestea, daca nu s-au intamplat, se pot intampla. Asa a luat nastere caracterul prevestitor al viselor. Au inceput sa se scrie carti, iar orice om stie sa iti spuna daca e de rau ce ai visat sau nu. Si totusi, visele pot fi o salvare pentru suflet. Te poti trezi cu sufletul impacat, dupa un vis placut.Gresim atunci cand legam visele de realitate, fie si prin interpetare. Aceastea trebuie intelese ca fenomen separat, si luate ca atare...Just A Second Life..

the lonely shepherd

2009-10-30T13:26:00.000-07:00

Un pastor singuratic, ramas fara turma, sau fara sa fi avut vreodata cui sa predice. Credea cu ardoare in ceva, ramasese strans in sine, convingerea ca era condamnat de soarta sa ramana singurul om de pe pamant care credea in acel ceva, incepuse sa-i incolteasca in suflet. Si credea in continure, cu siguranta acelui om care si-a inteles de mult destinul, iar timp de intoarcere nu mai era. Credinta trebuie permanent sustinuta cu motive temeinice, cand incepe sa se clatine e nevoie de un ajutor din partea semenilor sau de inca un puternic imbold interior. Speranta ca intr-o zi te vei ridica din praf, sprijint in ciomagul sau, devenit sceptru, calauza a sufletelor pe care le simti sub stapanire, este impletita pe siguranta ca va reusi pana nu e prea tarziu. Pana atunci insa e un pastor singuratic, mai ratacit decat orice turma pierduta vreodata de pastorul sau. Stapaneste, converteste si subjuga suflete, multiplica-te pe sine in altii, regula de aur a pastorului...Pastorul s-a asezat in genunchi, si cu capul acoperit de palme se roaga: -Doamne o ultima dorinta mai am, mai dam lacrimi sa-mi plang tristetea! Se arunca increzator pe primul drum pe care gasea o licarire de viitor, dar la mijlocul drumului erau prapastii care nu puteau fi trecute niciodata. Si tot asa, ratacea mereu pe drumuri inchise, ani de-a randul durerea tulburandu-i ochii si albindu-i barba. Nesfarsita durere ii rodea sufletul cum apele raului involburat sapa in stanca. Simtea ca nu mai e scapare din fata apropiatei prabusiri. Pastorul se simtea condamnat si ar fi vrut sa se bucure o singura clipa de privilegiile unei turme.Pastorul are umerii impovarati cu credinta si isi cauta toata viata o turma langa care sa traiasca.Fara turma isi e in pericol sa nu mai fie recunoscut de nimeni ca pastor. Pastorule, unde e turma ta? Ce pastor esti tu? Turma poate fi fericita si fara pastor..

-De ce esti linistit acum?
-Nu sunt linistit, sunt trist...

enjoy been alive

2009-10-29T10:59:00.000-07:00

Firicelul subtire de fum pornise hotarat din tigara ca o sageata plapanda, suspendata intre podea si tavan. Aerul de pe hol nu il lasa sa se ridice, usa deschisa de la intrare chemandu-l afara. Desprinzandu-se grabit din tigara, dupa doar cativa centimetri de drum drept, mi-a intalnit mana infasurand-o fara sa treaca insa mai departe. S-a imprastiat slab si l-am pierdut din ochi. Priveam mana invaluita in fum, care parea rece si departe de mine. Ma gandeam ca eu, candva, am visat o astfel de mana. In ceata, undeva intr-o colt de amintire, astepta o mana,care incepea de la cot si se termina cu o palma ale carei degete erau stranse putin, ca intr-un ultimul efort esuat de a prinde ceva. Pe sub pielea palida se intrevedeau desenate vene lugi si artere albastre, care aratau uscate, ca niste sarme implantate in carne, sub piele. Era o mana, nu mana unui om, nu era parte a niciunui sistem, nu era parte a unui corp omenesc ci doar un obiect izolat.
Mi-am privit contrariat mana mea de pe hol si am strans printre fum cu cealalta mana incheietura ei, apsand cu degetul mare pe vasele de sange pana cand am simit ca imi amortesc degetele. Inapoia incheieturi, pe brat, arterele mi se umflau incetisor, simitind sangele cald care impingea furios in peretii lor, incercand sa treaca mai departe. Am eliberat incheietura din stransoare, lasand mana sa cada pe genunchi si parca am simit sangele care se scurgea de-acum linistit catre palma si degete. Atunci am stiut ca mana aia care se vedea bine ca are in ea viata, eram eu. Traiam, si eram constient poate mai mult ca oricand ca sunt parte din viata. Iata ce inseamna sa traiesti, sa simti sangele din tine care te incalzeste, bataile surde ale inimii, batai pe care zile, saptamani la rand, nu le auzim. Intr-o viata de om, de prea putine ori stam sa ne ascultam bataile inimii. Traiesti cand iti simti rasuflarea calda in diminetile friguroare, atunci cand o durere iti strabate ca un fior corpul. Ala esti tu, care poarta si un suflet in el. Dar tu esti adunatura aia de muschi, sange, oase, celule, neuronii aia care isi intind axonii de-a lungul coloanei si care te fac sa te misti. Reactiile chimice din celule, informatia aia neinteleasa care se agata de dendrite. Acolo in creier, pe puntea dintre emisfere, acel pod initiatic pe care il traverseaza orice gand, se afla explicatii. Nu putem sa stim ce a lasat gandul in urma podului, daca il incearca vreun regret sau nu, acel gand va traversa spre alte taramuri, tot fara sa stim daca se mai intoarce sau nu de unde venise. Acolo, in circumvolutiunile acelea cleioase, intre acele incretituri alunecoase, sub teasta tare, se fac coborarile in infern, acolo esti inger. Extaz, emotii, sentimente traite pana la paroxism, agnoie si suferinta, toate se nasc si mor acolo.
Intr-o sala rece, ca de morga, zacea intins pe un pat de fier un corp omenesc acoperit pe jumatate cu un cearceas orbitor de alb, cu o margine lasand dantela inflorata sa mature podeaua. Un trup lipsit de suflet, un homunculus. In incapere zacea o lumina stranie, ca si cum lumina ar fi fost inghetata ca o apa, lumina care parca vanea din acel cearsaf, nu prin fereastra. In spatele incaperii, cu spatele la masa, se vedea un om imbracat in halat de doctor, aranjandu-si instrumentele care zornaiau scurt, cu un clinchet metalic, atunci cand erau asezate in locasul lor. Cu o miscare naturala, a intors putin capul, ca si cum ar fi vrut sa vada daca totul e in ordine. Pe fata purta o masca de chirurg, se vedeau doar ochii si sprancenele groase care s-au incordat putin, doctorul amintindu-si ceva. A lasat din mana bisturiul pe care il tinea cu lama prinsa intre degetele albe ale manusii si s-a indreptat grabit catre corpul de pe pat. A asezat palma peste ochii inchisi ai homunculului si a ridicat-o brusc, dezvaluind in clipa aceea niste ochi larg deschisi cu pupillele stranse, care sfredeleau cu privirea ca o flacara tavanul, fara sa priveasca doctorul. Acesta s-a intorc catre masa de alaturi, a luat cu miscari calculate un stetoscop, a dat putin la o parte cearceaful si i l-a asezat cu grija pe piept, dupa care i l-a fixat la fel de meticulos in urechi. S-a intors inapoi la masa lui si a continuat sa isi aranjeze instrumentele. In spate, pe masa corpul isi asculta de-acum bataile inimii. Dupa cateva minute bune, el, homunculul de atunci, a rdicat o mana, si chircindu-si ritmic degetele, a urmarit alunecarea tendoanele pe sub vene. S-a ridicat de pe pat, s-a dezvelit aruncand cearceaful jos, calcand apoi nepesator pe el, si s-a indepartat cu pasi precisi pe hol, cu stetoscopul atarnandu-i in urechi. Prin usa lasata larg deschisa, se strecurau zgomotele talpilor pe gresia rece.

Simt ca traiesc, O! Sunt fericit ca mi s-au intamplat astazi lucruri bune. Cred ca sunt multumit de viata mea...Spunem des asta. Traieste viata, traieste clipa!...Omule, nu uita ca, inainte de toate, existenta ta presupune un corp, ceea ce esti tu. Am nevoie de o substanta cu care sa ma intind in timp, mai intai dati-mi un trup, si mai apoi putem vorbi si de viata. Ne nastem printr-un corp, ne folosim ani de-a randul de el, ajungem la un sfarsit, si spunem ca il lasam in pamant. Lasam corpul, sau ne lasam pe noi acolo? Daca credem ca ne lasam doar corpul, inseamna ca toata viata nu am fost decat papusari. Eu sunt papusarul meu, ne trezim ( eu si corpul meu) si dam spectacole pana cand admormim, asta fac eu in fiecare zi. Dar nu e asa de simplu, caci si eu am papusarul meu, ascuns in piept, eu il pierd pe el si el ma pierde pe mine. Cand plange el, plang si eu, cand mi-e dor, pe el il doare. Cand rad, inima bate mai tare si el isi strange intr-o mana toate sforile, ma tine atunci doar cu o mana, iar cu cealalta isi acopera ranjetul cu dintii albi de fericire. Se opreste din ras si apuca din nou sforile, smucindu-ma, ca sa simta puterea pe care o are in maini.......

another me

2009-10-28T10:57:00.000-07:00

De ce iti plac frunzele ingalbenite de toamna? Uscate, tremura pe cregi, par mai slabe ca tine, isi asteapta asa amarate soarta.Cad si cad..pe rand toate, asa chircite pe joc, zdrobite de pasii grabiti si maturate de pe strazi. Oricum nu le mai priveste nimeni. Rar admiri o frunza cazuta.Le privesti cand inca mai sunt agatate sus. Covorul de frunze te mai incanta.
Frunzele sunt galbene acum toamna. De copaci nu mai zicem ce culoare au. Vara nu spunem ca sunt verzi frunzele, copacii sunt verzi. Nici nu ne uitam la frunze. Poate daca ar cadea asa verzi, ne-ar atrage un pic atentia, "uite saraca frunza asta, verde si sanatoasa cum s-a parapadit in miezul verii". Frunzele fac copacii verzi, iar copacii verzi fac padurea verde. Dar si toamna e la fel. E mai trist. In fiecare zi se sterge cate putin din tablou. Si maine alta dimineata, alte frunze pe joc, maturate si ele, aruncate in ghene..si tot asa cand te trezesti intr-o dimineata ca nu mai e nicio frunza. Si nici nu iti pasa. Nu mai stii cum era cand erau frunze galbene si copacii pareau pictati. Asa facem in fiecare toamna.
Stai si tu putin pe banca aia, opreste-te un pic, ce daca esti grabit. Stai acolo si gandeste-te un pic. Prefa-te ca esti obosit si te odihnesti, nu ca ai ramas sa admiri copacii. Nu trebuie sa ai o chitara, sa fredonezi balade, nici sa scrii poezii. Stai acolo, priveste putin si tine minte. Daca mai esti cu cineva, bate-l pe umar si spune-i "uite e toamna, vezi ce frumos e?" Daca nu zice nimic, lasa ca se gandeste si el. Respira un pic aerul de toamna, apoi te ridici si pleci.Atata macar sa faci, ca de aia e toamna, mai e putin si se termina octombrie si tu te gandesti, ca iti expira abonamentul la ratb si trebuie sa il incarci din nou, nu ca incet, incet se duce toamna. Nu se termina numai octombire, se termina si toamna. Asa ai facut in fiecare luna. Macar toamna sa zici si tu ca ai vazut frunzele galbene, ca era frumos si placut cand stateai pe banca.

Natura se schimba in fiecare anotimp, noi doar ne prefacem ca ne schimbam. Ne prefacem un pic ca ne pasa si trecem mai departe fara sa mai intoarcem capul. Te grabeai sa intrii in casa, invarteai cheia in broasca repezit, si ai intors un pic capul si ai vazut ca e toamna...uite trece toamna, ai vazut? Sa nu uiti.

Kant

2009-10-27T10:54:00.000-07:00

Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine

Mai mult ma taram decat mergeam, pe holul de la 2 in cautarea urmatoarei sali de curs, cand am vazut pe un perete un afis interesant. Citesc afise cand sunt plictisit, iar la facultate, in ultimul timp mai mereu sunt plictisit, deci la facultate citesc afise. "Curs facultativ de filosofie". In afara de adresa, pret si alte informatii neinteresante pentru mine, am observat ca sunt enumerate si temele care urmau a fi abordate de potentialii interesati de un astefel de curs. Printre ultimele teme, era scris si acesta: Kant-Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine. Asta mi-a dat de gandit tot cursul urmator. Stiu cate ceva despre Kant, dar fraza mi-a ramas intiparita pe creier fara insa a reusi sa deslusesc catusi de putin ce ar fi putut zice Kant cu asta.

Sentimentele si ratiunea pot coexista, impartindu-si rolul pe care il au asupra deciziilor pe care trebuie sa le luam. E adevarat ca sentimentele ne fac de multe ori irationali, insa acest lucru nu scapa constiintei, care mai devreme sau mai tarziu nu va duce decat la declansarea alor sentimente: regret, durere sufletesca, suferina surda. Apare moralitatea, ca judecator al faptelor noastre atat in raport cu propria persoana cat si cu semenii nostri.
As putea inlocui aceasta fraza cu un cuvant: religia. Cerul, nu oricum, ci instelat, gazda a unor corpuri ceresti, a caror lumina ajunge noaptea pe pamant. Deasupra noastra reprezinta superioritatea divinitatii fata de noi, cei de jos.Legea morala-supunerea fata de Dumnezeu, judecatorul absolut, omniprezent si omniscient, care mai face mereu sa imi ghidez actiunile analizand mereu in incercarea de a separa binele de rau. Acel "in" ma intriga putin. Legea morala in mine, deci ca proprietate instrinseca. Pot sa fiu moral si fara a ma gandi ca exista cineva acolo sus care ma vede. Cerul e deasupra mea, legea morala e in mine, orice om are regretul multor fapte, si asta exclusiv ca viitorul ia aratat ca s-a inselat...nu stiu, o sa ma mai gandesc.

numb numb numb

2009-10-27T07:11:00.000-07:00

Lumea este pentru om tot ce simte acesta in viata iar omul este pentru lume tot ce gandeste el, existenta sa ca expresie ca gandurilor sale despre lume.

De ce trebuie sa fi suparat cand te enerveaza ceva sau cand ti se face rau de catre cineva?
Pentru ca el are o alta viata, alta decat a ta, gandind diferit si fiind incapabil sa te inteleaga? Sferele de sticla in care traim ne lasa sa ne privim unii pe altii, dar nu ne permit sa patrundem in alte sfere.

Daca ploua, ia-ti o umbrela iar daca esti obosit, culca-te. Nu vezi ca ai cu ce sa te aperi dar nu vrei? Ce, tu vrei sa nu mai ploua niciodata ca nu ai tu umbrela azi? Te oboseste viata, culca-te si lasa-i pe altii sa fie treji, daca ne-am culca toti odata s-ar alege praful de lume. Am dormii toti asa, pana s-ar stinge si soarele, ne-am trezi, am vedea ca e intruneric si ne-am culca la loc. Atunci, in ploile intunecate, doar cateva fulgere ne-ar mai lumina din cand in cand fetele adormite ....si sa vedem atunci daca am aprecia fiecare fulger ca pe o zi, cel putin, pentru ca nu am sti niciodata cand vine ca sa fim pregatiti sa ne trezim ca intr-o dimineata...

Ce stii tu ce e lumea......

Goya

2009-10-26T13:33:00.000-07:00

Somul ratiunii naste monstri

Incerc sa inteleg ce a vrut sa spuna Goya, sau mai bine zis caut o interpretare pentru ca ma obsedeaza de ceva vreme inlantuirea celor 4 cuvinte. Luat separat, fiecare cuvant reprezinta pentru mine o preocupare de tip meditativ, domeniul in al carui taram nu faci atlceva decat sa dai sens acestei propozitii.
Somnul, cu visele si antichristul sau -insomnia, m-a fascinat mereu, odata prin rolul de intrerupator pe care il joaca in viata noastra, si pe de alta parte ca stare transcendenta a omului. Ratiunea, ca alternativa impotriva sentimentelor, nu inceteaza sa ma incante si sa ma dezamageasca constant. Nu am aflat nici pana astazi daca sunt un om rational sau nu, stiu doar ca incerc sa fiu, uneori prea mult. Nasterea, in opozitie cu moartea, inceputul, originea noastra e un subiect tot atat de interesant ca si moartea. O problema vasta si dificil de analizat. Nu incearca filosofia sa lamureasca intrebari de genul: De unde venim? Cine suntem? Unde ne ducem? Nasterea este inceputul istoriei noastre, iar istoria este timpul unui om, unui grup de oameni, timpul unei natiuni de la origine si pana in prezent, timpul unei civilizatii, de la Dumnezeul ei si pana la ziua de azi. Istoria este lumea desfasurata ca o harta intinsa pe masa, o harta pe care gasesti o pata mica, iar cand te uiti la legenda, acela esti tu. Monstrii, altii decat cei din jocuri, pe care i-am iubit si ii iubesc, sunt pentru mine expresia esecurilor si greselilor pe care le facem atat din neatentie cat si in mod voit. Cei nascuti din erori imperceptibile si aparent inofensive pe moment, dau nastere celor mai mari orori din existenta noastra. Acesi monstrii sunt mereu importriva noastra. Cei creati din rau intentionat sunt impotriva celor pe care ii dorim la picioarele noastre. Si mai este un monstru terifiant, un fel de Satan, si acele este ura, care este cel mai ingrozitor sentiment uman, parte latenta din noi.

Deci somnul ratiunii naste monstrii. Cum?

1) Respingerea ratiunii, stagnarea acesteia duce la monstrozitati, odata ocolit acest zid protector al ratiunii. Fara ratiune devenim fiinte malefice, nu mai suntem oameni ci monstrii..
2)Prea multa ratiune duce la un punct de saturatie maxim, iar de aici satisfactia si utilitatea acesteia scade treptat, ducand la inutilitate.
3)Somul ratiunii presupune mai intai acceptarea ratiunii si apoi somul ca stare a acesteia. In acest somn apar visele ratiunii, cosmaruri si monstrii din ele. Acestia sunt insa monstri ai ratiunii, sunt continut al ratiunii, nu inamic.

god is a dj

2009-10-18T09:51:00.000-07:00

Dumnezeu nu mai stia ce sa faca. Nu mai stia nici ce facuse pana acum, i se parea inutil tot ce facuse pana atunci, avusese candva un sens, dar acum nu mai avea. A ales sa uite, si a uitat tot.
A ales sa faca Pamantul, cu tot ce salasuieste pe el. A facut si un soare, luna, stelele. Lipsea insa ceva, El nu era multumit. Toate ii erau indiferente si nerecunoscatoare, existenta lor nu mai parea legata de El. Atunci, l-a facut pe Adam, un inger fara aripi.
-Aripile ti le vei creste singur! A suflat pe el si i-a daruit din puterea Sa forta de creatie.
-Du-te si creaza, multumeste-ma! Framanta sub talpile tale Pamantul, seaca marile si desipica cu privirea ta cerul!
Adam a plecat cu mintea seaca si dornica de cunoastere. Sufletul sau era insa plin de recunoastere pentru Dumnezeu. Inainte de a face ultimul pas in Eden, Dumnezeu a ridicat mana si l-a oprit.
-Asteapta, nu ma parasi din prima clipa. M-ai cunoscut prea putin, un timp prea scurt ca sa ma pastrezi in amintire. Tu ma vei uita.
-Nu te voi putea uita, esti Creatorul meu, tu mi-ai dat viata, eu o sa stiu mereu cum am ajuns pe lume, raspunde Adam increzator.
-Ba da, ai sa Ma uiti. Iti voi da Moartea in dar ca sa stii mereu cine sunt Eu, astfel nu Ma vei uita niciodata.
-Dar ce e Moartea?
-Asta nu vei afla niciodata, nu ti-am dat si puterea de a intelege ce e Moartea. Acum du-te..

A plecat Adam si singur pe Pamant, l-a cutreierat in lung si lat, a vazut marile, muntii, soarele si luna, intunericul si lumina.
A vazut florile si animalele si Adam s-a simt singur. Nu iubea Pamantul. Facandu-i-se mila de el, si trist ca l-a cam izgonit, speriindu-l si cu Moartea pe deasupra, Dumnezeu i-a daruit-o pe Eva lui Adam.

De cum a vazut-o, Adam s-a indragostit.Adam si Eva cunoscusera dragostea. Adam a vazut ca era toamna si ca afara ploaua. A luat-o de mana pe Eva si s-au adapostit sub un copac. Au privit covorul de frunze galbene si au fost un pic melancolici. S-au strans in brate si au fost nostalgici. Nostalgia originilor. Adam a cules o floare si i-a daruit-o Evei, ea a zambit si Adam a zambit si el. Atunci a iubit-o din nou.
Impreuna au cunoscut timpul. Impreuna au fost tristi si fericiti. Asa au devenit Oameni.

In jiltul sau, Dumnezeu si-a sters o lacrima si a inceput sa creada cu ardoare in Om, il iubea pe Om si ii era dor de el. Si-a chemat Fiul si I-a spus:
-Du-te pe Pamant, lasa-i sa te omoare, du-te si fa-te Om, apoi intoarce-te la Mine!

In ziua cand s-a intors Iisus, El a fost fericit. Dumnezeu s-a odihnit in ziua aceea, fiind multumit de ceea ce crease. Crezand in Om, Dumnezeu avea un motiv sa existe..

imagination land

2009-10-16T10:09:00.000-07:00

Cand sunt mici, copiii se joaca cu jucarii. Cand cresc, se joaca cu viata lor.Se ascund dupa ani, joaca prinselea cu vise si baba oarba mai tot timpul. Se leaga la ochii, asculta de altii si uita sa isi mai descopere ochii. Cat de frumos se transformau lucurile in copilarie, sub privirile noastre! Totul, oamenii, viitorul, amintirile, erau atat de fermecatoare. Nu departe de casa bunicilor, intr-o vale, se afla o sonda parasita, ruginita, cu volane multe de fier si o gropa cu apa statuta de unde pescuiam broaste cu bete de lemn. Acea sonda era pentru imaginatia mea un lut desavarsit, perfect, din care puteam construi lucruri dorite cu sarg de mine. Sonda acea a fost pe rand, vapor, tractor, masina, turnul Eiffel si multe altele. Aspectul degradant al locului, fiarele ruginite, ingropate in pamant, si alte instalatii dezafectate imi trezeau un interes nespus, aminteau de vremuri glorioase, insa din cine stie ce motiv se prabusise totul. Avea misterul unor constructii megalitice...
Acum vreo 2 ani, sonda a fost restaurata si totul e nou pe acolo. Ei nu stiu ca au distrus totul, i-am urat din suflet cand am vazut ce au facut. Am ramas cu amintirea sondei. As fi vrut totusi sa o mai vad macar odata, voiam sa incerc sa o transform o ultima data in ceva, sa vad daca mai functioneza. As fi facut din ea o masina a timpului. Cine stie, poate nu era in imaginatia mea totul, poate chiar era ceva magic in sonda aia. Nu voi afla niciodata.

O viata de poveste..Cand te faci mare, incepi sa etichetezi totul pe parcurs.Nu mai ai voie sa inventezi atat de mult.
Timpul ne restrange cu fiecare secunda imaginatia.Privirea noastra nu mai e refractata de obiecte si fiinte, cade perpendicular pe ele si atat.

la foret inconnue

2009-10-15T12:46:00.000-07:00

Aceasta falsa literatura si poezie prin care astern gandurile ma ajuta sa leg notiunea, cuvantul, de sentimente. Sa apara cat de cat asa cum le vad si le percep eu. E impactul vietii asupra mea. Nu pot sa insir definitii si teoreme. As putea sa spun direct: Ce pacat ca nu m-am nascut pe acea strada, in casa cu tei in gradina! Ar fi cu totul aberant, ridicol sa spun asta. De asta sa fim tristi? Ca nu suntem altii? Daca as crede asta, mi-as dori sa fiu sters de pe fata pamantului. As fi decat un invins, un disperat cu desavarsire. Nu, e mai mult decat atat, avem o conditie pe care trebuie sa o constientizam si sa o intelegem. Eu caut si descopar. Acum, ca am descoperit niste lucruri mai triste, e o chestie mai delicata. Problema e destul de vasta, cu multe rasturnari de situatii si schimbarii de roluri, conceputa in asa fel incat sa fie parcursa mult pentru a obtine o intelegere. O enigma incitanta, care ne stimuleaza sa traim cum credem noi ca e bine.

Dar poate iar ma mint, cum am facut-o de multe ori pana acum. Nici macar nu stiu de ce ma feresc...

no fun

2009-10-15T11:29:00.000-07:00

Nu poti sa mergi pe strada cu capul in nori, cu ochii cautand stele pierdute in lumina zilei si cu mintea departe de realitatea imediata. Te impiedici, cazi in gropi, te pot calca masinile. Te lovesti de oamenii din jurul tau sau te pierzi.Daca esti pe trotuar, trebuie sa fi si tu ca ceilalti, sa te porti constient de lumea in care traiesti. Degeaba cauti tu stelele ziua, stelele numai noaptea sunt acele stele iubite de toti. Foarte adevarat deci ca intunericul te face sa observi lucruri care in alte imprejurari iti sunt indiferente sau chiar invizibile. Exista lucruri nemaipomenite in viata, absolut peste tot in jurul nostru, raspandite atat in spatiu cat si in timp. Asteapta sa fie revelate. Nu ma leg neaparat de conceptia lui Eliade despre sacru. Ma misc intr-un spatiu mai accesibil. O melodie care ne place, un videoclip, un joc, un film, o carte, un nou prieten, o strada, un oras, un anotimp. Toate acestea sunt lucruri marunte care odata descoperite, ne schimba purtin cate putin, ne conduc pe drumuri necunuscute dar fantastic de frumoase. Sunt lucruri care ne ajuta sa ne descoperim treptat pe noi insine. Sunt si lcruri serioase care trebuie dezvaluite, cum este dragostea, sau convingerea ca ai un destin de implinit, ca ti-ai gasit un loc in viitor, te simti o parte activa din lume.Nu mai esti intrus, esti centrul lumii cand credeai ca esti ingropat departe de orice bucurie.
Am inceput cu o observatie trista si am continuat cu niste ganduri optimiste tocmai pentru a intelege mai bine capcana in care suntem prinsi.E si mai dureros sa descoperi lucrurile care te pot face fericit, dar pe care insa nu le vei avea niciodata.Ti s-au dezvaluit, le-ai inteles farmecul, insa esti silit, constrans de imprejurari, sa nu ai parte de ele. Tu trebuie sa privesti in jos, ca si altii, eviti gropile din asfalt dar cazi in prapastii infinit mai adanci decat aceste gropi printre care ne strecuram.

Dar vai, cat de mult gresim...Gresim si suferim. E buna suferinta, ne fereste de greseli si de aroganta.

poveste fara sfarsit

2009-10-12T06:00:00.000-07:00

Zilele ploioase par mereu mai lungi decat restul. Picaturi repezi spala asfaltul, blocurile oricum murdare, masinile, tramvaiele, autobuzele. Aceleasi picaturi pe noi ne ingheata, nu ne curata de nimic, ne apasa sufletul cu o povara neinteleasa. A intelege prin picaturi lacrimi, o metafora la indemana oricui, ar putea fi unul dintre motivele care ne silesc sa fim mai tacuti si mai ingrijorati cand ploua. Un alt motiv ar fi acela ca ploaia este o bariera in fata dorintelor noastre care ne limiteaza actiunile, ne inchide in casa si in noi. Nu poti sa stai mult in ploaie, mereu trebuie sa fugi de ploaie, trebuie sa te ascunzi, sa o eviti cat poti. De la fereastra capata insa o alta infatisare si, nostalgic, o poti uri mai putin stiind ca acum nu te mai face sa tremuri si sa simti fiorii oricarei picaturi. De la inceputul vietii tale ai inteles ca trebuie sa fugi de ploaie. Ploaia are un rol fundamental in ciclul vietii naturii, insa pentru sufletul oamenilor ploaie nu are niciun sens. Ai inteles ca intre doua furtuni razele soarelui sunt si au fost mai mangaietoare. Toata lumea e impotriva ploii, o urasc pentru ceea ce reuseste sa faca din ei. Spiritul lor stie ca nu poti invinge ploaia, poate doar sa scape de ea.
Cu toate astea, in viata sunt mai multe zile insorite decat cu ploi. Acest raport avantajos de durata ne asigura doza necesara de optimism pentru a ne naste intr-o noua dimineata.
Drama vietii noastre e ca ne temem de lucruri inofensive, pentru ca asa au spus altii. Ne ingrozesc stereotipuri inventate care ne ranesc in imaginatie. Fugim in directia gresita si ne departam de noi, ne ascundem sufletele pana cand nu mai stiim cine suntem cu adevarat. Daca nu stii cine esti cu adevarat, o sa traiesti fara sa atingi acel ceva care te-a macinat pana acum, acel lucru care te face sa simti ca ai un destin de implinit.
Acum iar nu stiu ce sa mai cred, m-am ratacit din nou. Cred ca am mai spus-o, si imi pare rau ca trebuie sa ma repet: in viata nu exista dorinte ci idei fixate, obsesii si iluzii.
Cred ca cea mai mare tragedie din viata noastra este faptul ca acum poti avea totul iar in clipa urmatoare sa pierzi tot ce aveai. Sa devii nimic.
In viata nu e de glumit cu doua lucruri: cu dragostea si cu singuratatea.

the night that chimera cries

2009-10-10T12:35:00.000-07:00

De dimineata m-am trezit si nu m-am recunoscut in oglinda. Priveam chipul uimit din oglinda si nu intelegeam cine e si ce cauta acolo. Nu ma recunosteam din nicio amintire.
-Cine esti?
Vocea necunoscuta m-a speriat, nu o mai auzisem niciodata. Cu rasuflarea grea, m-am apropiat de oglinda si cercetam faptura ingrozita din oglinda.
Am ales sa fug. Alergam ca un nebun, afundandu-ma pe strazi necunonscute. Atunci m-am simitit pierdut definitv. M-am asezat pe o banca si cautam un raspuns. Ce pot sa fac?
Am intrebat un nor.
-Ma cunosti?
-Nu te-am mai vazut pe aici. Intreaba vantul. El ma poarta peste voi laolalta cu vocile voastre. Roaga-l sa te ajute,mi-a raspuns norul si a plecat mai departe
Vantul mi-a purtat soaptele rugatoare departe in lume, departe si in timp, cu promisiunea ca trebuie sa sper ca o sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa scap de strania dilema.
Secat de lacrimi, mi-am spus:
-Dispari! Piei din ochii si inima mea. Nu vreau sa mai mai gandesc la tine niciodata....

2009-10-08T10:04:00.000-07:00

"Fiecare om e dezordinea sa".
Constantin Noica

O dezordine de particule, de ganduri si de sentimente.

O dezordine de sperante, de disperari duse pana in pragul unei absolute nesigurante. Propriul sau esec.

O dezordine de ani aruncati intr-o singura inima care ne seaca de viata la fiecare bataie.

O dezordine de false renegari de sentimente si repere, care in loc sa ne ghideze, ne abat mereu de la directia aleasa, amplificand eroarea. Directii mai gasim, insa suntem incapabili de a le da sensuri.

Ne pierdem singuri aruncandu-ne in rataciri de clipe.

Uita, uita! Trebuie sa uiti! Uita-ti viata, caut-o si alege-o tot pe ea, chair daca nu vei mai stii nimic. O sa vezi ca daca tot uiti, ceva ai sa intelegi pana la urma.

every time we touch

2009-10-05T13:01:00.000-07:00

Am ramas acelasi care asteapta ca timpul sa vina si sa rezolve lucrurile de la sine, iar eu sa doar sa stau fara sa misc un deget. Aceasta strategie a dat insa mai mereu gres. Am fost prea indulgent cu o viata care depaseste cu nepasare acel sfert academic in care asteptam inca nederanjat de mica intarziere. Dar ce te faci cand trebuie sa amani lucrurile de a caror venire nu de indoiai nicidecum? Initial, vei continua sa speri, treptat insa va trebui sa te obisnuiesti cu ideea ca s-a pierdut acel ceva pentru tine. Nichita Stanescu spunea ca un om este ceea ce isi aminteste el despre sine ca este. Momentele de uitare sunt percepute ca schimbari ale tale. Eu sunt de acord cu aceasta afirmatie si as completa-o cu ideea ca acest mecanism de selectiei al memoriei, de multe ori inconstient, ne face sa supravietuim trecand astfel foarte usor peste esecuri. Deci pana la urma s-ar putea sa uit ce vroiam. Si de multe ori se intampla sa crezi in lucruri care mai apoi iti vor parea ridicole. Asta inseamna ca o schimbare s-a produs in tine, nu te mai intelegi pe tine de atunci, acum ai alte asteptari. Dar inca e vorba de amintirea ta despre tine, si poate daca ai mai fi pus intr-o situatie absolut identica, stergand toata experienta acumulata pana in acest moment in care judeci fapta de atunci, ai actiona la fel. Faptele, evenimentele, invingerile si infrangerile noastre, in genere, acele care au un impact important asupra directiei noastre in viata, sunt asezate intr-o asa maniera incata mereu ne scapa cate ceva. ”Ne scapa mereu cate ceva in viata, de aia trebuie sa ne nastem inca odata”, cum spunea Marin Sorescu in Iona
E..., mie cred ca mi-au scapat cam multe, si sunt astfel tentat sa cred ca nu am prins nimic din ce imi doream. Tot ce am scris mai sus ar avea mai mult inteles daca as fi exemplificat prin realul care m-a determinat sa am aceste reflectii, nu neaparat convingeri. As putea sa povestesc intamplari reale prin care am trecut si din care sa reiese, ca un fel de morala, aceste cugetari, slabe de altfel. Nu o fac, dintr-un orgoliu inca enigmatic pentru mine, si pentru ca aceste fapte ar parea prea banale pentru a atrage atentia potentialilor cititori. Prefer sa ma axez pe interpretarea acestor fapte, interpretare care denota o constiinta un pic dereglata sau un caracter cam slab. De prea multe ori ma trezesc dimineata si simt ca traiesc o trauma perpetuua care ma sileste sa ma complic inutil, ma marcheaza permanent si nu ma lasa sa traiesc linistit perioade din viata pe care le-am asteptat nerabdator. Drama vine din faptul ca solutiile de care ma agat in incercarea de a scapa, sunt toate trecatoare, mereu trebuie sa gasesc altele care la randul lor se dovedesc false.
Mi-e dor de acele zile lungi cu mine nesfarsit in sticla geamului ceasului incremenit in peretele obosit de aminitri. Stateam pe cea dintai treapta a acele scari de ciment, greu de suportat, ma apasa pe suflet griul acela. Aveam ochii acoperti cu palmele si simteam in parul tau mireasma toamnei.Simteam in oftatul tau nelinistea marilor. Descoperam privirea si vedeam in ochii tai galaxii orbitoare. Inchideam ochii si freamatul gandurilor tale imi intepa ca un ghimpe sufletul. Era perfect timpul. Nu mai asteptam nimic, credeam ca asta e tot, nu mai exista maine, istorie, amintiri, tot s-a sters , nu mai ramasese decat clipa singulara, nu ca parte din timp, ci unica, in afata oricarei legi, la limita adevarului si viselor. Ceva a facut insa sa se spulbere dureros si ireparabil.

enigma de octombrie (III)

2009-10-01T05:51:00.000-07:00

Tanti Anuta nu primise cu ochi buni vestea mutarii si Lorena avea acum remuscari gandindu-se la faptul ca oarecum o tradase pe batrana. "Ce o sa faca ea acum singura, ca tine la ea ca la copilul ei si ii vrea doar binele. Asta e, stie ca asa a fost sortita de Dumnezeu sa moara singura in casa." Probabil batrana retraia cine stie ce amintire neplacuta, poate ca o lasase barbatul pentru alta, desi intelesese ca e vaduva, dar poate inainte de moarte altcineva ii rapise sotul. "-Tanti, ma mut cu George, iesim si noi mai ieftin daca stam amandoi, alor mei nu le prea merge bine pe la serviciu, stiti, stau cam prost cu banii. "Si a inteles-o destul de repede tanti, trecand rapid de la drama existentiala la cea materiala, dupa ce Lorena a asigurat-o ca ii plateste luna intreaga, chiar si cea viitoare, si ca o sa vina sa o viziteze destul de des. Problema lu' tanti era acum ca nu poate sa gaseasca pe altcineva acum, ca toti studentii si-au gasit deja. "Lasa tanti, nu mai cauta ca iti gaseasc eu, dar deocamdata luna asta sa nu cauti pe nimeni. Intre lacrimile Tanti Anutei, care acum trecuse peste starea de uimire ajungand la regretul ca pierde o "fata asa buna, care nu a suparat-o cu nimic, frumoasa si desteapta" si cateva cani de ceai calmant, Lorena isi stransese toate hainele si cartile in geamantan. George nu reusise sa vina cu ea in acea zi, si Lorena se hotarase sa faca de una singura mutarea, respectiv sa ii dea de una singura vestea lui tanti, din considerentul ca e responsibilitatea ei si ca prezenta lui George ar fi starnit ura in batrana tradata din cauza dragostei pe care o purta fata baiatului. Totusi, chinuindu-se cu geamantanul destul de greu si voluminos pentru faptura ei delicata, cum au judecat-o probabil toti trecatorii pe langa care trecuse, s-a gandit ca ar fi fost bine sa il sune pe George sa o ajute. Dar toate astea avea menirea de a constitui o surpriza, demonstrandu-i astfel dorinta ei de a-i fi alaturi.
Acum, in metrou, lipita cu fata de geam, vedea reflectat chipul tanti Anutei in toate batranele inghesuite si mereu ursuze. Probabil ca se plange acum la toate vecinele asteptand compasiune din partea lor, compasiune pe care o considera falsa, toate batranele se prefac induiosate de probleme altora, dar in sinea lor se bucura ca au aflat detalii picante pe care sa le transimita, si de altfel simt si o multumire personala legata de faptul ca nu ele nu au trecut prin astfel de necazuri.
Cobori la Universitate gandindu-se ca nu ar trebui sa le judece atat de aspru pe bunicute, poate ea la randul ei va deveni o batranica insportabila care a strans de-a lungul vietii toate neimplinirie si regretele, si, fara speranta, cand timpul nu va mai avea ce sa ii rapeasca, nu va avea altceva de facult decat sa le imparta si celor din jur din suferinta ei. Era doua jumatate si miercurea Radu terminase cururile de curand. O astepta in fata Literelor, cu un trandafir rosu in mana stanga, iar in dreapta avea o tigara abia aprinsa pe care insa o arunca la vederea ei. Cele trei chistoace de la picioarele lui dovedeau ca o astepta de cateva minute bune.
-Buna draga! Mi-ai lipsit mult!Cum a fost acasa? O intreba cu expresie a fetei care radia de fericire, dupa care o saruta scurt si ii intinse trandafirul.
-A fost ok. Nu am facut mare lucru. Mergem in Cismigiu, nu? Mai intai vreau sa imi iau ceva de mancare..
-Luam de la Mac, nici eu nu am mancat. Mereu, la ultimul curs, foamea de cunostine, slaba de altfel, e inlocuita de adevarata foame.
O lua de mana si pornirea alaturi pe strada, calcand cu pasi mici pe umbra imensa a Universtitati care intuneca asfaltul intr-un paralelogram trecator, de parca un nor s-a oprit acolo si a udat cu lacrimile lui asfaltul cu o precizie geometrica.

Radu era tandru, calm, uneori prea visator, fara sa fie naiv insa. Tocmai atunci cand era convins de un adevar si incerca sa il practice, putea fi socotit naiv pentru ca el credea ca si ceilalti sunt constienti de acel lucru. Inocenta asta a lui, care facea din el un om care coboara idealurile pe pamant, ii dadeau un aer de invins in raport cu societatea. Invins tocmai de societate, de colegi, de familie si de prieteni, societatea in care vedea el valori invizibile pentru altii. Fiecare om trebuia sa aiba sacrul lui, acel pachet de principii dupa care sa isi organizeze viata, incepand cu religia si sfarsind cu marca de masina preferata pe care doreste sa o achizitioneze. Ce nu vedea el erau falsele valori, ratiunea alterata si inversunarea cu care se avantau ceilalti in existentele lor haotice. Mai mult decat atat, aceste "pacate contemporane", cum le numea el, il infectasera si pe el, le avea in sange, era o mostenire genetica a spiriului si momentan puteau fi intr-o stare de incubatie; alimentate de rautatea si indiferenta din jur, aveau sa iasa intr-o zi la iveala si sa faca din el o copie fara identitate, ucigand tot ce credea el original in fiinta lui. Lorena vazuse in aceste calitati ale sale adevarate virtuti si e indragostise de el in Regie, cand iesise la o bere cu colegele de grupa. Era varul unei colege, student la Litere, si se pare ca el fusese imdediat atras de fata cu trasaturi de zeitate mitologica. "Nu va dura mult pana si ceilalti oameni isi vor da seama de latura ta divina, si atunci se va intemeia o noua religie. O sa mergem impresuna sa cautam un nou Olimp caci Bucurestiul nu pare prea potrivit pentru tine. Vreau sa-mi spui, frumoasa.....?
-Lorena...
-..cine te-a iubit/Cati au plans nebuni dupa tine/Si cati au murit.
-Inca caut sa aflu cine ma iubeste, cred ca a plans un coleg din clasa a 3 a dupa mine cand m-am mutat la alta clasa, iar de murit..sa zicem ca ar fi dovada suprema pentru raspunsul de la intrebarea unu."
Cam asa incepuse povestea lor, poate acea intalnire fusese doar anuntul unei idile plina de romantism, mai tarziu se trezise ca fiind parte din povestea care curgea lin, fara suspans si rasturnari de situatie.O simpla poveste de dragoste.

Statea pe o banca si admirau privelistea oferita de lac dimineata, cu sclipiri de soare in oglinda apei. Aerul era putin rece si aducea mireasma padurii de toamna.
-Eu cred ca dragostea e posibila tocmai prin faptul ca suntem unici fiecare in felul nostru. Nu exista decat un el si o ea, in incercarea reconsituirii cuplului paradisiac. Asta e dragostea pura, care din pacate e descoperita de putini in viata. Cat ai fost plecata, mi-am dat seama ca un te pot inlocuii cu nimeni.
-Vrei sa spui ca in dragoste, el si ea sunt sortiti unul altuia si ca nu exista decat o singura posibilitate de implinire, restul fiind ce? Suferinta, esec, demonstratie ca nu ai gasit inca dragostea si ca trebuie sa mai cauti?
-Nu ca suntem soriti unul altuia, vreau sa zic ca e ceva mai presus de intelegerea noastra care ne face sa simtim ca dragostea nu poate existea decat prin persoana iubita, orice alternativa ar fi plina de minusuri. Nu zic ca ne e hotarat de undeva de sus, pentru ca asta ar insemna neaparat si o implinire.
-Poi si deci restul relatiilor sunt suferinte fara implicarea dragostei? Lorena era mai mult curioasa decat inversunata sa ii demonstreze contrariul.
-Dragoste este acel sentiment pe care il simtii pentru o persoana, chiar daca toata viata nu vei resusi sa ai o relatie cu aceea persoana. In adancul sufletului vei stii ca aceea a fost povestea ta de dragoste.
-Aici poti sa ai dreptate, te indragostesti de un gest, de un zambet, de o farama din gandurile lui, si realizezi ca astea sunt doar ale acelei fiinte, si farmecul este ca numai ea iti poate satisface setea de iubire tocmai prin simpla ei existenta. E de ajuns sa stii ca exista..Lorena devenise ganditoare.Continua pe un ton calm:
-Se aseamana cu conceptia lui Eliade despre sacru si profan."Ciclul cosmic contine o creatie, o existenta, iar istoria distruge asa ceva".Deci o singura poveste de dragoste in viata, distrusa sau imposibile din cauza banalitatilor vietii de care te impiedici. Enumar aici:societate, familie, prejudecati. Eliade mai spune "ca timpul sacru este acel timp originar in care lumea a fost creata. Este timp care genereaza, in care lumea se naste, in care aflam arhetipurile, miturile si simbolurile. Puritatea lui conduce la nostagia lui. In timpul sacru duarata este clipa eterna si in el nu exista teroarea istoriei. Timpul sacru e timplu paradisiac, timpul adamic. Timpul profan este trait de om, e timpul istoric, desacralizat si imbibat de evenimente. El se desfasasoara potrivit sagetii timpului (trecut-prezent-viitor) si, cu cat se departeaza de timpul originar, cu atat uitarea devine mai mare"
Ne cautam dragostea intr-un mediu ostil, care de multe ori reuseste sa ne impiedice sa o atingem. Analogia cu teoria lui Eliade mi se pare corecta, pentru ca odata atinsa dragostea, celalalte aspecte ale existentei isi pierd din importanta, devin doar un adaos in existenta noastra. Putem spune ca am atins acel timp sacru, pur in care nu mai suntem terorizati de istorie pe care as numi-o aici asteptarea iluzorie. Timpul profan este tocmai mediul care ne impiedica prin absurditatea conventiilor, inventate tot de noi, sa ne implinim dragostea.
George o ascultase cu atentie, si ii urmarea ochii incercand sa descopere ce o framanta pe fata de alturi, se vedea ca in fiinta ei e ceva care o macina si ii da un aer de martira.
-"Necesitatea vesnicului reinceput sta in ceea ce Eliade numeste nostalgia originilor .O intalnim in toate mitologiile si este teoretizata de Nietzche ca doctrina e eternei reintoarceri a identicului". Intocmai cum eu ma simt legat de acel eu din copilarie, din trecut mai exact, care ma face sa imi dau seama ca nu m-am schimbat atat de mult de-a lungul anilor. Am doar o inima si un singur suflet. Nostalgia originilor e dorul acela de dragoste pe care il simtim cand suntem singuri si ne dorim sa fim iubiti.

Discutia se incheie brusc dupa ce Lorena citii incruntata un mesaj si hotari sa plece cu promisiunea unei intalniri a doua zi in acelasi loc.

Viata alturi de George, in garsoniera lor micuta, devenise pe nesimtite un lucru perfect normal, intocmai cum intuise el in dimineata aceea de octombrie cand o vizitase prima data. Batranele nemultumite la inceput, se obisnuisera de asemenea cu noii locatari si primisera in viata lor noul cuplu de la 3, linistit, care nu dadea chefuri, nu facea galagie, platea intretinerea la timp si le ajuta de multe ori sa urce plasele, ba chiar uneori, le ajuta si cu piata. Lorena avea mult timp sa citeasca fara sa fie deranjata, nu isi mai tinea hainele mototolite pe scaun iar paltonul de toamna era pus frumos pe umeras in dulap, alaturi de camasile lui Geroge pe care le calca constiincioasa. Lorena se trezea dimineata devreme si facea cafeaua tare si cu mult zahar. George nu isi pierduse simtul umorului, ii cumpara tigari si ieseau destul de des la plimbari. Nu intrase intr-o viata monotona, cum avea impresia de multe ori. Era o viata pur si simplu normala. Totusi Lorena, dimineata se mai trezea si cand isi privea fata in oglinda, lacrimi mari ii inundau ochii arzandu-i obrajii in calatoria lor spre chiuveta.

Acum era din noua toamna, tanti Anuta nu ii gasise inca o inlocuitoare si Lorena o vizita de multe ori, chiar si cu George, o simtea ca pe o bunica. George era fericit, asa cum vrusese, doar de cateva ori o adiere de tristete ii intuneca pentru o clipa privirea, cand Lorena pleca destul de des in timpul saptamanii sa se intalneasca cu Maria unde zabovea ore multe fara sa dea niciun semn. De cate ori se oferise sa o insoteasca, ea il refuzase invocand diverse motive destul de plauzibile.
Radu o astepta in fata Teatrului National, ca de obicei, cu un trandafir rosu in mana.
Dupa ce primii sarutul, fata Lorenei incepu sa fie brazdata de lacrimi care curgeau grabite din ochii tristi.
-Imi pare rau Radu, dar trebuie sa ne despartim. Te rog sa nu ma mai cauti o vreme. Nu uita ca te iubesc!
-Lorena?..Ce-i cu tine? De ce imi faci asta, ce s-a intamplat? De la uimire, fata lua o expresie cadaverica iar ochii erau inspaimantati ca in fata unei tragedii inevitabile.
-O sa iti explic mai tarziu, te rog sa nu ma mai cauti o vreme. Acum doare prea tare ca sa iti explic. Si pe tine te doare, as vrea sa ma poti intelege.
-Inteleg....te voi pierde...Dragostea nu moare niciodata. A venit timpul sa vedem daca mai rezista teoriile noastre despre dragoste, nu? Si eu te iubesc, si tocmai de asta, nu iti cer mai multe explicatii. Am incredere in tine. Nu are sens sa iti spun suferinta ale carei gheare deja mi s-au infipt in inima. Ramas bun..iubito!
-Radu..ai sa ma ierti vreodata? Radu arunca trandafirul cu un gest normal, cum ar fi aruncat tigara, nu vroia sa faca gesturi monumentale, isi aprinse o tigara si se indeparta grabit, ca si cum ar fi avut de rezolvat cine stie ce treburi ce nu suportau amanare.

Seara, Geroge statea pe marginea patului cu capul sprijint in palme si plangea.
Lorena aproape terminase de facut bagajul si se pare ca daduse ceva explicatii care insa nu ii explicau nici pe departe gestul.
-Ma parasesti pentru altul, te muti la el, nu e buna garsonierea noastra!
Sau nu esti normala la cap, asa dintr-o data dai peste cap viata oamenilor! Cum poti sa fii atat de egoista, esti un monstru daca imi faci asta..Off..as vrea sa te pot uri..
-Ascuta George, vreau o schimbare, simt ca nu sunt inca pregatita pentru o casnicie. Ma gasesti la tanti Anuta cand te calmezi si mai stam de vorba. Poti incerca sa ma urasti, eu tot o sa te iubesc si iti sunt recunoscatoare pentru tot ce ai facut pentru mine. Ramas bun!
Pe scara, vecinele o priveau nedumerite, si isi dadeau coate. Pareau uimite si triste totusi de intorsatura pe care o luase viata cuplului de la 3. In loc sa barfeasca, una din ele exclama gatuita:
-Pacat de tinerii astia frumosi, na, asa e viata asta, esti lasat sa o duci pana la capat cu bune si rele. Da stiti ca astazi nu am mai gasit la gunoi trandafirul ala rosu pe care il gaseam de obicei?..O fi si asta un semn rau sa stiti!!

Tanti Anuta o primii bucuroasa si se multumii cu putinele explicatii. E bine ca nu o daduse afara din casa baiatul, asa cum patise nepoata-sa. "-Nu tanti, eu am plecat, ai sa vezi ca o sa mai vina pe la mata aici sa ne intalnim".
Lorena statea intinsa pe pat si simtea ca nu mai are lacrimi. Simtea o profunda mila pentru toate persoanele din jurul ei, si mai ales se simtea invinsa din nou de viata careo silea mereu sa aleaga. "Mi-e rusina de ce sunt. Am ramas doar cu filosofia, e timpul sa vad cat imi este de folos. J. Paul Sartre spunea in Fiinta si Neantul ca "prin rusine inteleg relatia intima a eului cu eul: am descoperit in rusine un aspect al fiintei mele. Rusinea este, la origine, un fenomen de reflectie (...) rusinea, in structura sa prima si originara, este rusinea fata de cineva sau in fata cuiva. Cand fac un gest, stangaci sau vulgar, aces gest porneste din mine, nu-l judec, nici nu-l condamn, il traiesc pur si simplu, il indeplinesc in cheia lui pentru sine. Prin natura ei, rusinea este recunoastere. Eu reconosc ca sunt asa cum ma vede celalalt."
Dar imi este atat de rusine de mine, am coborat pe cele mai joase trepte ale abjectiei, am dus o viata dubla, acelasi peronaj in povesti diferite, am crezut ca pot sa impart dragoste fara sacrificii. Parasindu-i pe amandoi, am crezut ca ma sacrific pe mine, dar de fapt le-am facut un rau ireparabil, am pacatuit in fata lor atata timp, orbita de dragoste, am trait un egoism excesiv. Am vrut mai mult decat mi se cuvine. Nu merit decat singuratate. Ma condamn la singuratate. Sper sa imi fie de ajuns amintirea, pe care as vrea sa o pastrez neintinata de rolul meu, pentru a putea supravietui. Simt lasitatea ca pe un ghimpele din inima pe care il voi purta toata viata ca pe un blestem...Pe ruinele fostei vieti o sa incep sa contruiesc o viata noua.

Bucurestiul a ramas la fel de agitat, parca ceva mai cenusiu si mohorat precum croncanitul ciorilor zburlite din Cismigiu in miez de noapte.

enigma de octombrie (II)

2009-09-30T08:26:00.000-07:00

Strada parea mai mult o alee care face legatura de obicei intre strazi, in orice caz, era o strada launtratica, cam in genul strazii pe care ne-o imaginam cand citim "Pe langa plopii fara sot" a lui Eminescu. Lucrul frumos era ca arata ca un colt de parc, copacii erau inghesuisti in palcuri si de o parte si de alta a strazii, poate chiar plopi, nu stia exact ce anume erau, cert era de frunzele galbene, chircite parca de durere la radacina lor, impreuna cu cele ruginite si faramitate de pasii grabiti, imprastiate de vant pe troutuar sau poposite pe capota masinlor, ii dadeau un profund sentiment de emotie. E normal nu, gandea, orice om cat de cat sufletist s-ar emotiona in fata unei privelisti clasice. Aleea care transforma ferestrele apartamentelor in tablouri, pe care le privesti ganditor pana cand vreun vecin traverseaza mirifica pictura si te sileste sa te ascunzi in spatele ferestrei de frica sa nu creadea lumea apoi ca stai sa spionezi oamenii. Dar tu stai si spionezii frunzele copacilor, sa vezi unde se ascund de frica inaltimii, ce boala le-a ingalbenit de au ajuns in asa hal. Asculti soaptele lor si intelege ca le cheama pamantul. Asta gandea Lorena in timp ce urca scarile blocului.
-La etajul 3 e, dar vezi ca blocul nu are lift, dar lasa ca te obisnuiesti, se grabi George cu observatia lui, gasind si solutia pe loc. Se obisnuise ea cu multe lucruri care inainte i se pareau imposibile, si chiar vedea in lucrul asta inca o zala din lantul capcanei in care se stia prinsa in viata de zi cu zi, nu concepi sa accepti un lucru, crezi ca tu nu ai face asa ceva niciodata, dar cand esti pus fata in fata cu situatia, te descurci si mai incolo chiar te obisnuiesti. Nu ar trebui sa ne obisnuim, ar trebui sa refuzam mereu, sa existe un fiinta noastra ceva care sa nu fie compatibil cu acel lucru, si astfel sa nu mai poti fi silit sa accepti lucuri care mai apoi te vor face sa regreti viata pe care o duci. La etajul 1 vreo trei babe stateau la taclale si in loc de raspunsul la buna ziua intrebara aproape in cor "ca unde se duc?".
George le explica calm si foarte coerent cum statea treaba, in timp ce Lorena se uita amuzata la ele, continuand sa urce incet scarile.
-Sa va treceti la administratie toate persoanele! Sfatul asta nu era nici pe departe binevoitor ci chiar suna a amenintare.
-Ce babe nenorocite, cred ca cine stie ce paguba le facem noi lor, si au atata ura in ele de parca noi le-am fi socotit pensiile mereu prea mici pentru nevoile lor, cum se tot plang. Nu zic ca nu au dreptate, dar nu pot sa vorbeasca frumos. Dar lasa, sa nu iti faci griji, ca nu avem noi treaba cu ele. Ai sa vezi ca dupa ce le zici de cateva ori cu un glas mieros "Sarumana!", le intrebi de sanatate, or sa te divinizeze laudandu-ti educatia.
Lorena nu raspunse si intra pe usa tacuta, se descalta in timp ce cu ochii examina camera.
"Dreptatea si nedreptatea nu sunt niciuna din facultatile nici ale trupului nici ale sufletului" suna vioi glasul Lorenei, de parca ar fi vrut sa zica, 'Vai ce imi place, e extraordinar", dar dintr-o eroare a creierului, coardele vocale formasera alta propozitie.
-Ce ti se pare tie nedrept cu garsoniera asta? Eu vad ca are peretii destul de drepti, si in plus nici nu are suflet, uite, acum tu esti sufletul ei, raspunse Geroge zambitor in timp ce cu mainile descria o miscare de rotatie vrand sa probeze adevarul vorbelor cu realitatea, cum fac ghizii cand descriu ceva si arata cu mainile.
-Nu mai, babele tale, si rase scurt. "Daca acestea ar exista( dreptatea si nedreptatea, nu babele care cred ca inca sunt pe scara la barfa), ar putea fi intr-un om singur pe lume, tot asa ca si simturile si pasiunile sale. Aceste sunt calitati care se refera la oameni in societate, nu in singuratate".
-Adica vrei sa spui ca babele sunt nedrepte cu noi tocmai ca sunt stranse acolo. Daca ar fi doar o baba nu i-ar mai pasa de noi..Ma duc diseara la una din ele sa vad cum sa iti verific teoria. Uite, patul e destul de mare, daca nu iti convine unde e pus, facem schimb cu bibilioteca.
-Nu e teoria mea, e a lui Thomas Hobbes, care mai zice ca pasiunile care inclina pe oameni spre pace sunt frica de moarte, dorinta de atare lucruri care sunt necesare unei vieti comode si o speranta de a le obtine prin sarguinta lor. E bine unde e pus patul, vezi ca eu dorm la perete.
-Poi stii ce zic eu? Sa faci o placinta si sa le duci, ca in filme cand se muta in casa noua si vor sa isi cunoasca vecinii, chiar daca e un lucru comod adus insa prin sarguinta ta. Eu zic ca tot o sa faceti pace.
-Deci, asa incepe casinicia noastra, ma rog asa o sa numesc eu locuitul nostru impreuna. Ai o tigaie pe aici? Lorena incepu sa caute deschizand pe rand toate dulapurile (erau trei) aruncand doar o privire inainte de a inchide usa. Intr-un sertar se afla si tigaia, locatia secret descoperita fiind cu ajutorul cunoscatorului Geroge.
-Si deci ce o imi pregatesti draga astazi? Ce delicatesa imi servesti?
-Haide sa facem clatite, dar te duci te rog tu si cumperi ce trebuie, eu vreau sa ma odihnesc cateva minute. Nu mai lua lapte, vad ca e o sticla de sifon in frigider.
Dupa ce examniara continutul frigiderul, ajunsera la concluzia ca, de altfel, sifonul era singurul ingredient disponibil. Mai erau si cateva oua uitate pesemne de fostul locatar, oua pe care Lorena le arunca razand pe ferestra, urmarindu-le prabusindu-se cu zgomot de asfalt. Haide sa cautam si niste branza poate facem o omleta catelului care a venit sa le manance!
-Te iubesc Lorena! Haide sa fim fericiti! Geroge era destul de serios si ochii lui pe care ea ii asemuia cu niste margele adusera declaratia pana in sufletul ei, facand-o sa incremeneasca aproape.
-Ma iubesti pentru ca iti fac clatite !Eu vreau sa fim fericiti, si te iubesc acum pentru ca tu esti fericit.

Isi aprinse tigara cu miscari precise, trase un fum scurt, fum pe care il elibera apoi pe nari incet, urmarind ascensiunea lui, pana ce firicelul subtire se imprastie invins de aerul apasator din camera.
Macar aici pot sa fumez cand vreau, e un lucru bun, se gandi in timp ce se intinse pe spate in pat. Curand, lacrimile care ii curgeau pe obraji, udara perna in pete micute si amare...
(to be continued...)

enigma de octombrie (I)

2009-09-29T08:37:00.000-07:00

Doua batai scurte si scartaitul prelung al usii au fost de ajuns ca sa o trezeasca, totusi nu chiar brusc, cum de altfel nici nu era intentia lui.
-Lorena! Te-ai trezit draga? Vocea incerca sa para calda si suna mai mult a constatare decat interogatoare. Fata zambitoare contribuia la buna dispozitie anuntata de tonul vocii. In asteptarea raspunsului, care veni cu ceva intarziere, intra cu totul in camera, inchizand incet usa, cu grija, sa nu faca prea mult zgomot, desi cand o deschisese nu facuse aceste miscari precaute si parca acum incerca intr-un fel sa repare aceasta greseala facuta poate mai mult din neatentie decat cu intentia vădită de a o trezi. Se aseza pe fotoliul paralel cu patul, singurul fotoliul de altfel din camera, facandu-si loc printre hainele Lorenei care zaceau mototolite in el, exceptie paltonul de toamna cumparat saptamana trecuta, care era aranjat frumos pe spatar. Isi puse capul in maini si privind fata care statea ghemuita intre patura mototolita si perna, de parca toate trei trebuiau sa imparta patul si deci fiecare avea dreptul la un spatiu sau in acel nici prea mare, nici prea mic. Deschise putina ochii lasand sa patrunda putina lumina, arunca o privire incruntata catre fotoliu si cu o voce destul de clara si suava pentru starea de somnolenta in care se afla, raspune scurt:
-Ma trezesc, continuand restul gandurilor doar in mintea ei. Nu m-am trezit, ma trezesc, visam nu voiam sa ma trezesc, de ce trebuie sa ma trezeasca mereu cineva! E un fel de complot impotriva mea, de parca vor sa ma alunge din taramul ala fantastic in care parca ma asteapta ceva anume la care ei nu vor sa ajung. Caci in fiecare dimineata, cand avea cele mai interesanta si stranii vise, venea cineva si o trezea. Cel putin asta se intamplase in ultima saptamana. Tanti Anuta isi facuse un obicei sa vina dimineata si sa o intrebe la cat incepe cursurile, daca vrea sa ii faca o cafea, si in timp ce incepea sa ii pregateasca ceva de mancare ii povestea ce planuri are in acea zi. De parca ea Tanti Anuta avea cine stie ce viata palpitanta si isi batea capu toata ziua cum sa alerge de colo pana colo. De fapt ba se mai ducea pe la o vecina, ba zicea ca se duce sa isi ia cine stie ce alimente sa pregateasca o mancare a carei reteta o si insira pana fierbea cafeaua.
-Haide iubita, ridica-te, oricum nu mai poti sa dormi acum, uite ce lumina e, sa stii ca e tarziu.
-10 jum, bagui destul de morocanoasa. Ce i s-o parea asa de tarziu. Unde o fi Tanti, parca azi zicea ca se duce la nepoata-sa in Berceni, se duce sa o mai sfatuiasca si pe ea, ca e copil ca tine, Lori, si voi mama nu stiti la varsta asta decat dragoste. Nu credeti atat de mult in ea, ca va nenorociti prea repede. Ca a auzit ea ca nepoata-sa vrea sa se marite. Ca a gasit pe unul cu bani, a fost in Spania, lucreaza acum. Dar ce isi pierde ea acum vreamea cu gandul la nepoata lu' Tanti Anuta, de parca ar fi fost cine stie ce persoana demna de atentie. Si nu era nici pe departe interesanta, o intalnise de cateva ori. Avea corp frumos dar era cam uratica si badarana.
-Ne face Tanti cafeaua, hai ridica-te ca iti fac eu patul. Vocea lui era din ce in ce mai rugatoare.
-Bine mai George, daca chiar esti atat de rau si nu iti place sa ma vezi visand, ma ridic.
-Lasa iubi, ca visezi alta data. Stii ca eu te-am visat toata noaptea, acum te vreau alaturi.
Daca nu ar fi fost adormita chiar ar fi bufnit-o rasul la auzul textului incarcat de asa zis romantism. Dar il cunoastea, nu era o vorba falsa, spusa ca o poezie invatata pe de rost, era o gluma de a lui. Deseori inventa cate o gluma potrivita momentului, si care in acea situatie era destul de amuzanta. Dar ce visase? Era la marginea unei paduri de stejari verzi. Ea statea insa ghemuita in frunzele usacate de la radacina unui stejar scorburos. Cerul era intunecat, se vedeau stelele, insa era ziua, era lumina afara. In fata ei erau doi salcami care o intrebau ceva anume. Salcamii semanau cu enţii aceia din Lord of the rings. Vezi si filmele astea..Dar ce vorbea ea cu copacii? O intrebasera de cat timp o asteptau ei. Ea raspunsese ceva si ei ii dovedisera caracterul gresit al raspunsului cu argumente filosofice, ceva interpretari mistice..Nu ma stia exact, si ce o enerva cel mai mult era ca nu isi putea aminti sub nici un chip ce anume raspunsese ea.
Se ridica brusc, arunca perna in joaca catre George, fara sa-l nimereasca, dojenindu-l cu degetul.
-Dupa ce faci patul, domnule, sa imi aranjezi si hainele pe care ai stat ca un paşă pana acum, fara sa te sinchisesti, uite cum mi le-ai mototolit.
-Da, printesa, sigur, numai ca uiti un lucru, erau deja mototolite.
Se indrepta catre baie destul de vioaie, tranti usa cu zgomot si se duse direct in fata oglinzii. Isi privi fata obosita, care pastra insa trasaturile frumoase. Era ceva nobil in chipul ei, o frumusete foarte distinsa, zambetul si privirea degajau o naturalete debordanta. Toti cei care o fluierau pe strada sau intorceau capul insistent, schitand o grotesc din cap " ce bunaciune" nu si-ar fi inchipuit sub nici un fel ca o fata ca ea sta cu chirie intr-un apartament mic, cu mobila veche, cu o baie cu dusul stricat, cada zgariata si sparta in capatul din dreapta si ca pe gazda ei o cheama Anuta, care face cafeaua slaba ca orice batran, nu ca sa isi protejeze sanatatea, ci mai mult din zgarcenie. Venise in Bucuresti plina de speranta si vise, boboaca la Drept. Viata frumoasa de camin, chefurile, colegele cu care se intelegea bine, se distrau mereu, comentau carti in timp ce gateau, treceau in discutiile lor de la oniricul din cartile lui Cartarescu, la Mihai de la camera 113. Vorbeau despre subiecte de istorie ca si cum vorbeau despre ce marca de tigari e cel mai pe placul lor. Cand am citit Delirul, fumam Dunhill. Erau tari si ma faceau sa delirez oarecum. Si da, s-a indragostit si de Mihai, apoi noptile in Regie si diminetile din Cismigiu. O imensa tristete o lovi atunci, si lacrimile incepusa sa ii se scurga pe fata. Si le sterse cu maneca si vazand ca nu se opresc, incepu sa le stearga repetitiv cu marginea palmei. Izbucni in hohote si dadu apa la maximum ca sa nu o auda Geroge. Isi umplu pumnii cu apa si isi spala fata de multe ori, pana cand apa rece invinse lacrimile. Incepu sa se calmeze fara a parasi insa tristetea sfasietoare.
Nu ii mai placea Dreptul, prea multa toceala, legi peste legi, viata oamenilor trasa la xerox. Tipar, i se intiparise in minte cuvantul asta. Analizezi totul dupa tipar. Nu conteaza ca sunt eu , tu, altii, ce facem e la fel, si se incadreaza in legea, cutare pe. Bine e un lucru indispensabil in societate, o regula de aur. Nu a urat ea din suflet comunismul tocmai prin incalcarea si a celor mai elementare drepturi ale omului? Dar incepuse sa se plictiseasca si un viitor in acest domeniu nu ii suradea deloc. Mai ales ca se vedea implicata si in politica. Ii se pareau strans legate. Lasa pe tata care zicea ca unchiul Ion ii face cabinet notarial.Pana sa isi faca ea ordine in idei, pana sa isi conture macar o teorie, din care sa reiasa principiul dupa care se ghida in judecata ei, se trezi coplesita de restante si aproape sa piarda anul. A ales sa renunte, nu i-a pasat de cei 2 ani pierduti, a lasat balta sperantele din toamna aia cand se inderepta hotarata din Gara de Nord catre camin si s-a inscris la filosofie. I se parea o salvare si aici nu mai putea fi invinsa de oameni, aici era in lumea ideilor. Dar si la facultatea dinainte tot ideile o invinsesera, poate mai mult decat imaginea politicienilor care o ingretosase. Dar ce legatura avea politica cu dreptul ei, si mai ales cu persoana ei. Pur si simplu avea impresia ca ei facusera acele legi anume ca sa subjuge pe altii si ei sa o duca bine. Si pur si simplu nu era multumita de viata ei.
-Mihai, eu renunt la facultate. Inca era cu Mihai atunci, desi nu il mai iubea de mult.
-Poi si ce faci, te angajezi, iti bati joc de astia 2 ani in care te-ai chinuit.Ce or sa zica ai tai?
-Deocamdata nu o sa le spun.Si da, ma angajez, dar m-am inscris la filosofie.
Problema e ca nu am unde sa stau.
Si de aici s-a produs si ruptura definitiva de Mihai. A lasat-o balta pur si simplu. Nici un telefon, un ajutor ceva. S-a speriat saracul baiat de pornirea mea, si cred ca ii era frica ca o sa il stric si pe el. Si Mihai era un baiat mult prea practic si realist. Familist din ala, vorbea zilnic cu ai lui, probabil ii voia o nevasta frumoasa si inferioara in gandire lui. Era in fiinta ei ceva ce el nu intelegea si a ales sa o abandoneze. Daca a suferit ea? Nicidecum, era la un moment din acela in care nu prea o mai surpindeau reactiile oamenilor. Era mult preocupata sa isi gaseasca un loc in lume. Si nu credea ca doar iubirea o va ajuta sa gaseaca vreun sens in viata ei. Toamna trebuia sa plece pe 29, incepea facultatea. Asa stiau ai ei. Maria, una din prietenele cu care locuie la camin ii gasise pe tanti Anuta, cu 2 mil jumate.Lucrurile, chiar daca iau intorsaturi neasteptate, dupa ceva timp par a fi fagasul normal pe care urma sa il ia viata ta. Dar colegele incepea mai tarziu, au avut treaba, nu a putut sa stea in camin. Noaptea a dormit pe o banca din fata unui bloc dupa ce ratacise pe strazi luminate, de frica sa nu ii se intample ceva.Chiar daca incercase sa nu doarma deloc, o lovise oboseala si se trezise la auzul unui glas ca de butoi spart."-Drogatii astia de tineri, asa au ajuns, or sa vina peste noi in casa". Si nu arata a drogata, avea parul prins frumos in coada, un geamantan mare, ce drogatii asa sunt? Poate..nu stia ce sa mai creadea. Poate ziarele pe care isi pusese capul il speriasera pe acel locatar.
Atunci, in metrou spre tanti Anuta, a plans iar, in hohote, lumea nu se prea sinchisea, Bucurestiul le vazuse pe toate ca sa ii mai pese de o fata care plangea de ciuda ca nu a stiut sa aleaga de la inceput.
-Lori mama, iti faci dus? Opreste si tu apa calda ca se face condens si facem igrasie pe pereti, ai vazut in coltul ala pe tavan, mi-a dat mie fiemea o solutie, punem diseara si te urci tu mama sa cureti, ca eu sunt batrana si cad Doamne- fereste de pe scaun, si lumea zice ca am fost beata.
-Nu tanti, e chiuveta, e apa rece. Nu fac dus.
-Bine mama, lasa, eu ziceam asa, dar atunci haide ca se raceste cafeaua.
George bause de mult cafeau si statea aplecat pe ferastra bucatariei.
-Lorena bea si tu cafea si haide sa mergem. Uite ce dimineata frumoasa, e pacat sa o pierdem. Ne ducem sa ne pierdem ziua, dar de ce sa pierdem si dimineata?
-Tanti, unde e zaharul, sa mai pun si eu o lingurita, cred ca ai uitat sa imi pui. Mergem acum, stai calm, ca nu ai ce pierde. La noapte am sa dorm pe bloc, cand vii maine sa ma trezesti sa poti vedea rasaritul. Unde ziceai tanti ca ai zaharul?
-Nu mai e, mama, s-a terminat! Am sa iau cand vin de la Reli. Sta langa piata, si stie ea o alimentara unde cica e mai ieftin cu un leu.
-Lasa tani Anuta, ca luam noi cand ne intoarcem , raspunde Geroge bucuros parca cine stie ce binefacere ii facea.
-Bine mama, luati voi atunci, sa nu ma mai car eu cu plasa.

Isi inchise nasturii la palton si ridica privirea catre cer. Intr-adevar are dreptate Geroge, chaiar e frumoasa dimineata asta. Daca ar vedea si ceilalti cat e de frumoasa nu ar mai fi Bucurestiul atat de agitat, adica ar fi, dar asa ca in reluare, toata gloata de oameni s-ar mai opri din cand in cand sa isi inchida paltoanele si sa priveasca cerul.
-Mergem pe jos, pana pe Doamna Ghica si luam de acolo autobuzul.
O sa vezi ca e ok, si zona si e aproape si statia .O sa iti placa..
-Ce sa imi placa?
-Cum iubit-o ce sa iti placa, garsoniera, nu am stabilit ca azi mergem sa o vedem? Ai uitat, nu stiu ce e cu tine in dimineata asta, cred ca inca mai visezi.
-A, da, am uitat ca ma mut. Sa fii cu mine cand ii spunem lui tanti. Asta toamna cand m-am mutat imi aduc aminte ca mi-a platit Maria prima luna, nu aveam bani, mai ales ca imi ceruse si garantie .Am cheltuit si cu amenda aia la camin, platisem si taxa la filosofie.Bine ca apoi nu am mai platit, la inceput intrasem la taxa ca vezi inca figuram la buget la Drept..a trecut parca prea mult timp de atunci.
-Ia uite cine e nostalgica in dimineata asta!
O stranse puternic in brate si o saruta zgomotos pe ambii obraji.
Era fericit si nicidecum ingrijorat de starea absenta a Lorenei. Credea ca e din cauza ca ii pare rau de tanti, sau asa ca urmeaza o schimbare.
to be continued....

Asteptand o primavara

2009-09-26T10:59:00.000-07:00

Peste-un veac din viitor coboara,
Ochii mei
de statui retezate de durearea anilor,
cazuti pe aleile pierdute de copacii lor.

Copacii, straini de speranta care adanc
ardea cu palpairea unei lumanari din sfestnic,
in seva lor inghetata,
Stiau ca intr-o toamna frunzele dispar
fara sa mai cada.
Si in primavara urmatoare,
copacii se usuca.
Si mor.

eul din liric

2009-09-26T10:49:00.000-07:00

În cioburile oglinzii sfărâmate de ura voastră mi-am văzut mâna care încerca să sugrume ţipătul pe care mi l-am citit în ochi. Am vrut să amestec lacrimile care curgeau de ciudă pe obrajii palizi totuşi, cu picăturile chiuvetei ruginite. În secunda agoniei mi-am spălat faţa cu cioburi. Şi ascultam tăcut sângele care picura din chiuvetă în timp ce priveam netulburat rugina care îmi învăluia obrajii scurgându-se în pete pe gresia rece ca ochii tăi care au spus în eternitatea aşteptării acelei clipe: Nu iubesc!
Podeaua băii e acum pavată cu gresie neagră şi albă asemeni unei table de şah. Eu sunt regele meu înconjurat de pionii voştrii. Pot să mă mişc doar o casuţa în orice direcţie. Vă apropiaţi cu fiecare mutare greşită pe care o fac, negrul mă cheamă şi păşesc îngrozit pe alb. La următorea mutare mă întorc speriat de unde am plecat.
Sparg tabla de şah şi mă adâncesc în tenebrele de sub ea fără să mai cunosc vreo regulă ca să imi apăr sufletul.

Acceleratul 1725

2009-09-26T10:11:00.000-07:00

Aceleasi case cu acoperisuri darapanate, mereu vechi si pustii. Aceiasi copaci stingheri si aceiasi stalpi de cenusa. Campia prea intinsa si monotona pentru privirile obosite sa mai pastreze macar o clipa imaginea de la fereastra vagonului..Si peste toate, din cerul plumburiu la orizont, un soare parca prea palid ca sa poata revarsa atata lumina si caldura in incercarea de a umple cu putin culoare picturile reci care se perinda ametitor prin geamurile murdare. Tot acest spectacol mut iti pare respingator prin faptul ca il simti strain si ostil prin starea sufleteasca indusa. Tu nu cunosti decat mediul din care ai pornit calatoria si destinatia ca unic final posibil al calatoriei. Poti considera acum in tren ca traiesti altfel decat ai facut-o cand ai plecat sau cum vei trai cand vei ajunge, asta daca prin a trai intelegi un efort mai mare decat a contempla cu un ochi mai putin admirativ decat critic. Simti direct in suflet, cu un minim sprijin din partea rationamentului, cum in lumea pe careai crezut-o doar a ta sunt atatea lucruri si existente care nu au nicio legatura cu tine. Sunt strict independente de fiinta ta, in imposibilitatea constiintei tale de a creea vreo conexiune intre tine si aceasta fasie de viata. Poti alege sa ramai intr-o gara mai mult decat ii este dat trenului sa stea, dar inevitabil iti vei pierde trenul. Nu poti sa dai timpul peste cap si esti silit sa te multumesti cu ce ai avut si ai pierdut. De-acum totul depinde exclusiv de tine, trenul si-a facut consiincios ca un destin treaba si te-ar fi dus la destinatie daca nu ai fi ales sa cobori atunci. Poti lua alt tren dar ajungi prea tarziu sau in cel mai fericit caz mai tarziu putin decat dorinta initiala, dar suficient ca sa mai participi ca actor in piesa numita vis. Finalul piesei iti va spune daca visul se poate numi implinit sau esec. Impactul rolului jucat asupra constiintei iti va spune deasemenea daca piesa a fost o iluzie.

Campia cu stalpii fantomatici in goana lor inversa trenului, va fi mereu aceeasi. Trenurile sunt tot timpul altele.
Calatori in trenuri diferite care nu vor merge niciodata pe acelasi drum sau calatori care merg cu acelasi tren dar coboara in gari diferite. La asta poate fi redus, printr-o superficila metafora, avantul nostru in viata alaturi de semenii nostri.

Listen

2009-09-25T09:23:00.000-07:00

În tăcerea nopţii sau în lunga aşteptare a somnului într-o gălăgioasă zi de sfârşit de septembrie, aud şoapte. Dimineaţa, mă trezesc să aud din nou şoaptele, apoi adorm la loc. Seara, când aţitpesc, aud şoapte înainte de a adormi. Sunt prea multe şoapte, venite de departe sau de prea aproape ca să mai fie strigate. Nu se opresc din strania simfonie până când nu imi ating fiecare neuron. Străpung timpanul şi se lovesc direct de creier cu ecouri în fiecare bătaie de inimă. Nu au nevoie de ureche pentru a trece prin toate etapele necesare transformării în senzaţia de auz la nivelul creierului. Trec şi prin ţeastă direct, nu vor decât să ajungă la creier, să îmbrace emisferele cu mesajul lor. Şi nu pot să mai privesc când aud şoapte, închid ochii ca să mă pot concentra numai pe auz. M-am gândit eu că e mai bine aşa. Dacă vrem să ne bucurăm de un lucru cu adevărat, asta ar trebui să facem. Să închidem ochii când îl ascultăm cu fiecare celulă senzorială din canalul Corti , apoi să ne astupăm urechile şi să-l privim atenţi până când fiecare foton de lumină se reflectă din el pe retina noastră într-o amintire sigură. Să-l lăsăm să ne atingă genele într-o cutremurare a trupului şi un fior al sufletului, să-l respirăm moleculă cu moleculă, atom cu atom, purtat de sângele clocotitor în inima nerabdătoare şi apoi să-l sărutăm cu buzele uscate de dorinţă. Abia după ce facem toate astea, să-l iubim odată cu toate simţurile deschise. Dar nu vrem, nu ne interesează, înţelegem prea târziu.Nu ne cunoaştem nici trupul, nici sufletul.

Mult mai târziu, după ce în zadar m-am chinuit să scap de ele, am înţeles. Nu erau şoapte, nu veneau din exterior. Erau doar gânduri care vroiau să se facă auzite în hărmălaia de idei din mintea mea. Când voiam să adorm, găseau prilej şi ţipau neliniştile în mine. Un gând e cel mai tăcut lucru posibil. Iar gândurile sunt deci infinit mai tăcute decât şoaptele. Gândurile care au evoluat în şoapte mă speriau pe mine. O vorbă transformată în şoaptă îţi captează atenţia prin caracterul privat al mesajului. Receptorul e unic. Poţi prinde şoapte şi care nu sunt destinate ţie, sunt atrăgătoare şi irezistible ca un drog. Oricum ar fi, sunt tolerate foarte uşor.
Dar cum poţi suporta un gând transformat în şoaptă...e îngrozitor, trebuie să te ascunzi mereu de alţii, trebuie să fii singur.

Gândurile ridicate la rangul de şoapte ne silesc la singurătate.

i have the world

2009-09-24T07:38:00.000-07:00

Astazi am avut din nou lumea mea. Ieri am avut din nou lumea voastra. Si iar am avut odata lumea lor. Am avut multe lumi, si voi mai avea de acum incolo la fel de multe. Intr-o viata de om traita cu vointa poti avea foarte multe lumi, si paralele si intersectate si cel mai adesea suprapuse intr-un ansamblu sistematic ca un ceas, astfel incat sa nu irosesti nicio respirare. Clipele se pierd doar de la sine, aceasta valoare intriseca a lor este un dar pentru noi, absolvindu-ne de a purta povara ca nu suntem capabili sa avem grija de ele. Dar si noi suntem atat de naivi, credem ca avem fiecare clipa noastra cand de fapt nu exista decat o singura clipa atunci. O vedem multiplicata simultan si complementar cu fiecare dintre noi. Chiar iluzie, tu in clipa ta razi, iar eu plang in a mea, eu ma nasc si tu mori, ea iubeste si el a iubit. Toti traim in clipa asta.In urmatoarea nu mai suntem aceeasi care traiam clipa de atunci. Suntem altii. Poate mai multi, poate mai putini, mai tristi sau mai fericit.

A murit Luchi. Stiti povestea? Ar trebui sa va amintiti din copilarie, de la scoala. E o povestioara pentru copii a Otiliei Cazimir. Si povestea e despre schimbarea pe care o simte o fetita in prima zi de scoala. Strigata de profesoara, fetita prea mica inca pentru banca veche de lemn, nu raspunde cand isi aude numele intreg strigat,"Casian Alexandra". Pe ea o chema Luchi. Ca pe catei, cum spune o colega sau coleg mai buclucas. "E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi... Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina". Asta spune fetita la inceput. Are sufletul neintinat de rautati, e inca un copil in adevaratul sens al cuvantului. Noi, cititorii, o iubim pe Luchi, ne place numele ei, parca nici nu suna a nume de catel.I-am dojeni aspru pe colegii care rad de numele ei. Dar vai, cat de tristi suntem noi cand lui Luchi ii e rusine de numele ei! "Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot" spune Luchi cu lacrimile gata sa-i izbucneasca. Ce daca Luchi dinainte parea proasta, caraghioasa, Luchi era fericita. Asa aflam din randurile urmatoare. Dar Luchi a ramas ascusa intr-o ladia prin casa. Acum lui Casian Alexandra ii e mila de Luchi. I vina sa planga, o ard obrajii, dar isi stapaneste lacrimile. Dar Luchi nu mai este acolo, a murit, si lacrimile care la final cad au pentru prima oara guste de cenusa..

Si cum nu v-aduceti aminte? Nu stiti povestea? Cate Luchi nu au murit in fiecare dintre voi? Ne-am stapanit lacrimile de atatea ori, de frica sa nu ne lase urme pe obraji.Si unii chiar am plans amarnic de atatea ori, pentru fiecare Luchi din noi care a murit, si la scoala, si la liceu, si la facultate. Altii am omorat cu sange rece cate o Luchi din noi, fara sa ne pese ca era fericita, ni se pare caraghioasa acum. Si proasta..De ce nu vrem sa intelegem schimbarile care se petrec in noi, de ce fiercare schimbare doare?..... Pentru ca nu mai credem in noi. Daca noi nu o mai intelegem pe Luchi de atunci, cine sa o ma inteleaga, sa se fi chinuit ea zadar atunci? Cred ca ar trebui sa cautam pe net aceasta poveste pentru copii si sa o invatam pe dinafara toti. Sa o recitam de fiecare data, chiar daca ne va face sa suferim, macar o data plangem si noi in locul lui Luchi. Luchi din noi. Macar odata mai zambeste si ea din nou.
A murit Luchi, acum.Dar nu mai plange ca altadata, acum stie ca trebuia sa creasca.

zbor frânt

2009-09-22T05:37:00.000-07:00

Tu pasăre, dacă ai vedea cu ochiul meu, te-ai prăbuşi din înălţimi în întunericul mărilor. Şi niciodată nu ai mai putea să zbori, ai rămâne rece ca marmura statuilor oarbe, încremenită de durere, cu lacrima dorului de cer tulburându-ţi pe veci privirea.
Ai fi doar o poză alb negru pierdută în mansarda unei case părăsite. Penajul fermecător odată, albastru ca marea la amiaz, roşu ca apusul de soare cu oglindiri de curcubee în el, penajul tău cel frumos pe vremuri, s-ar decolora cu un ţipăt de disperare. Culorile s-ar scurge picătură cu picătură în neant şi nu ar mai rămâne decât cenuşa. O pasăre de cenuşă care s-ar cutremura la fiecare adiere de timp.
Nu va renaşte niciodată, căci Phoenixul a plâns acum toate vieţile.

epic and dream

2009-09-21T04:10:00.000-07:00

A povesti înseamnă să zugrăveşti cu ajutorul vorbelor tablouri impresioniste, relatezi scene focalizându-te pe semnificaţie în crearea imaginilor. Imperativ trebuie să te încadrezi într-un realism obiectiv, nu neapărat ca rezultat al convenţiei cât pentru credibilitate. Dar când paşeşti dincolo de aceste graniţe care îţi spun că deja ai atins acel punct limită de la care incepi să forţezi imaginaţia pentru aţi oferi răspunsuri? Putem numi aceste graniţe fictive, convinşi totuşi de existenţa lor, dar numindu-le fictive nu înseamnă că le caracterizăm ca elemente ale fantasticului. Dacă delimitează realul de fantastic, ar trebui să aibă o natură imparţială. Şi în sinea noastră ştiim când am ajuns la fapte imposibile judecând după formele plauzibile pe care le poate lua realitatea. Încep să înteleg, real înseamnă ce e dovedit ştiinţific, real însemnă ce percep cu ajutorul simţurilor, realitatea e lumea înconjurătoare, viaţa e reală, deci realitate e numai când trăiesc. Istoria e bazată pe fapte reale, a fost reală dar nu mai este. Dar mai ştiu că şi ceea ce gândesc e real, conştiinţa e reală, a plânge şi a râde e real, dragostea e reală, oare şi fericirea e reală? Da, bineînţeles şi fericirea e reală. Şi religia e reală, ne-am ales fiecare cu cîte o religie reală şi credem în lipsă de alternative, pentru că deasemenea şi moartea e reală, pentru că am văzut-o. Care religie e reală? Toate sunt reale pentru fiecare ce crede în ele, şi fictive prin excludere reciprocă. Deci de religie nu suntem siguri dacă e reală. Bun, am găsit o portiţă către fantastic, fantastic este tot ce există doar în imaginaţia noastră. Imaginaţia este parte a activităţii mentale a omului, este reală, dar rezultatul imaginaţiei este fictiv. Cam asa ar suna o definiţie. Dar nu toate rezultatele sunt fictive. Eu imi imaginez că mănânc o îngheţată. Cu vanilie. Dar nu o mănânc. Eu imi imaginez o lume plină de fluturi care conduc lumea iar noi suntem sclavii lor şi toată viaţa tânjim să putem zbura pe spinarea lor ca să vedem florile gigantice de la înălţime, dar nu putem pentru că suntem inferiori lor. Îngheţată există, a mânca e posibil dar totuşi eu nu o mănânc în prezent. Înseamnă că nu e real. Fluturi gigantici dotaţi cu inteligenţă superioară nouă, e de acord toată lumea că nu există. Deci fără alte cuvinte, acest lucru este fantastic. Dar de unde începe mâncatul unei îngheţate să se distanţeze ca stadiu de element real de fluturii giganţi care reflectă cu aripile lor lumina lumii în oglinda lunii? În literatură găsim definiţii ale fantasticului şi categorii ale fantasticului. Atunci există şi categorii ale realului. Cel mai real lucru este prezentul, cu desăvârşire. Trecutul este real pentru că a traveresat prezentul căpătând prin această metamorfoză calitatea de real. Viitorul mai este real pentru că ştim că vine, dar nu ştiim ce conţine. Viitorul este imprevizibil mai ales când visezi. Când ai visat mult şi ai ajuns în timp la acea dată când trebuia să atingi visul şi nu ai făcut asta, ia naştere o iluzie. Ai crezut prea mult în ceva care nu s-a realizat şi l-ai pierdut.

Mereu e vorba de timp şi când îi vom putea îmbrăţişa axa într-o abstractă contemplaţie şi vom face cerc din ea pe care să ne plimbăm ochii tulburi de atâta înţeles, atunci vom lua şi lumina, o vom strânge cu acel cerc şi vom face o sferă de lumină care se va descompune cu viteza luminii în milioane şi milioane de sfere orbitoare prin care vom putea călători nestingheriţi în timp. Plictisiţi la un moment dat, şi obosiţi de la atâta zbor, vom tăia din sferă planuri pe care să ne odihnim sufletele. Şi aşa, goliţi de suflete, vom pluti printre stele şi sfere, doar nişte corpuri fără viaţă, care nu vor îmbătrâni niciodată. Şi când stelele vor exploda în supernove, când se vor stinge şi vor ramane doar corpuri cereşti prea reci, apoi găuri negre, noi tot vom mai pluti în Univers. Trupuri eterne lipsite de viaţă.

(in) credere

2009-09-18T09:10:00.000-07:00

Avand convingerea ca nimic din viata noastra nu este parte a unui sir de evenimente cheie, care odata inlantuite sa devina esentialul in evolutia unei constiinte refractare, nu facem decat sa excludem stadiul de supunere fata de o lege pe care suntem incapabili sa o intelegem. Reducem astfel la efemer orice lucru in a carui definitie nu includem legatura cu timpul. Ne luptam sa ne formam o identitate cu ideea ca nimic nu sta sub semnul soartei, exista doar intamplari si coincidente, conjuncturi de evenimente si oportunitati.
Dar oare, punand laolalta toate intamplarile din viata noastra, nu lasam fiecare in urma cate un destin?

uitare

2009-09-18T06:51:00.000-07:00

Mai am o singura intrebare. De ce apune soarele fara sa tina cont si de parereaa mea? In fiecare zi ii urmaresc inevitabila calatorie, il ratacesc printre nori si il pierd mereu seara la orizont. Orizontul cunoasterii mele. Simt ca am plecat la drum fara sa cunosc traseu si nici macar destinatia. Am infectat cu mine fiecare molecula de oxigen, fiecare frunza si adiere de vant, ma port intre clipiri de vise strivind abstractul oricarui sentiment si ma descompun pe toate directiile in distorsiunea unui spatiu halucinant. Oriunde imi e dat sa fiu, ma voi lovi de mine caci am o existenta rispita doar in jurul meu. Imi caut un suflet pe langa ale carui trepte sa cobor fara sa ma prabusesc. Cand ma cobor in mine ma adancesc in crengile uscate ale unui copac cu frunzele ratacite intr-o alee pe care nu am trecut niciodata toamna. Toti avem ingropat in nucleul sufletului marginea eternitatii, pulbere de stele amestecata cu nostalgia unei viitoare vieti, dorul unei vieti pierdute plans cu lacrimile singuratii lumii.
Cu aripile deschise in noi putem striga pana dincolo de moarte atat de tare incat se va simti si acolo parfumul trandafirului smuls de sub cupola de sticla sub care a fost zavorat mii de ani. Atunci se va desprinde blestemul si bestia din noi va muri in locul nostru de acum incolo iar frumoasa care ne-a iubit, salvandu-ne, va pasi definitiv din taramul ei in muritoarea noastra lume. Gratioasa, se va aseza pe tronul imparatiei lumii de la inaltimea caruia chipul ii se va pastra etern in altare ridicate peste tot in lume. Si atunci, fasii din lume se vor desprinde incet plutind pe cer intr-un dans al unei uitari venita de pe coridorul unei lumi pierdute de prea mult timp ca mai reziste in amintirea noastra.
Lumea se va schimba dar noi vom ramane aceiasi, incremeniti in posibilitatea unei unice existente.

nostalgia unei vieti

2009-09-15T03:24:00.000-07:00

Timpul pare sa se fi oprit in loc acum cativa zeci de ani in acest sat uitat de lume.Obosit, timpul s-a odihnit rabdator in acest frumos sat pitit pe un deal, departe de ochii lumii. La poalele dealului se intinde o padure de stejari si fagi cu poteci tanjind sa mai fie calcate ca altadata de pasi. Dar timpul nu l-a uitat. Casele pitice cu acoperisurile gaurite si zugraveala jupuita, gardurile putrede cu portitele zavorate cu lacate ruginite si curtile napadite de buruieni, toate soptesc adevarul. Timpul s-a strecurat si aici insa cu un farmec aparte fara sa schimbe, incercad doar sa invecheasca, pentru ca un tribut trebuia platit totusi vietii.
Satul e la 6 kilometrii departare de valea unde stau cuminti insirate de-a lungul unui parau celalate sate din comuna, insa drumul prafuit care serpuieste pe deal in sus, se pierde in paduri, trece cuminte pe langa rape aruncandu-se apoi coaste obositoare si care se deschide in rascruci care lesene te pot pacali, il fac sa para mult mai departe decat este. Drumul se poate parcurge foarte usor cu indrumare cu aproape orice masina, cu conditia sa nu fi plouat recent.
Odata ajuns, vrajit inca de jos de drum, te surprinde linstea ancestrala in care zace intregul sat, liniste sparta de cate un latrat de caine curios. Pe ulita presarata cu fantani aprope la fiecare poarta rar intalnesti cate un om. Si privelistea pare o amintire vie, o pagina rupta dintr-un roman de-al lui Teodoreanu, crezi ca satul a reusit sa iasa putin din matca timpului.
La o fantana la care poposisem sa ne racorim putin ne-a prins din urma un satean. Venise de jos, din cel mai apropiat sat unde a fost sa isi cumpere tigari. Ne intreaba cine suntem iar noi ii explicam de unde suntem si ca am venit sa vizitam satul. Toti stiam de mici copii de existenta lui, de pe dealul opus ii zarisem de multe ori acoperiurile caselor insa toti acesti ani niciunul dintre noi nu reusise sa ajunga pana acolo. Omul nu pare sa aiba mai mult de 50 de ani, si ne spune ca traieste acolo de cand s-a nascut. Locuia in urmatoarea casa de dupa fantana. Spune ca e singur, a avut 5 neveste, a iubit mult la viata lui. Maine avea sa plece la oras sa vada o fata a lui care incepea scoala. Atunci intinde mana si ne arata casa darapanata, aproape ruina, din spatele fantanii. Acolo fusese scoala, unde invatase el si copiii satului. De ani buni nu ii mai calcase pragul. Zice ca tinea de biserica si nu s-a mai ingrijit nimeni de ea, invatatori nu au mai putut sa vina pentru ca nu mai erau destui copii. Intrebam unde e biserica si ne spune ca nu au avut biserica, doar o capela care a ars chair la o nunta de a lui. Parca a fost un semn rau, ne spune pierdut in amintire. Intre timp, curioasa, o batrana din casuta alaturata scolii se indreapta agale catre gard si priveste intrebatoare. Intram in vorba cu ea si aflam ca e cea mai batrana din sat si spune ca locuieste aici de cand s-a maritat. Intrebam de cand au curent in sat si imi spune ca de mult, dar nu mai stie exact. Sunt putin surprins, dar cred ca in timpul comunismului s-a electrificat si comuna. "Si mata de unde faci cumparaturile mamaie, medicamente de unde iei?". Are un fin in capatul satului care merge sa ii faca, ne raspunde barbatul. Copiii ei sunt oameni mari plecati departe in lume acum. "Si ce faci mata mamaie?". Astept sa mor,ce sa fac. Pentru cateva clipe se asterne linistea. Privesc casuta de lemn si chirpici cu prispa de lemn de care sta sprijinit ciomagul ei si ma gandesc ca sunt in anul 2009..O rugam cu suc si seminte si spune ca nu poate sa manance si ne arata cu degetul putinii dinti care i-au mai ramas si ca nu bea decat apa. Ii uram sanatate si plecam nu inainte de a privii pe fereastra fostei scolii in pe care vedem in micuta clasa bancile vechi de lemn rasturnate si facute gramada. Batrana avea 87 de ani.
Intrebam unde este cimitirul si barbatul ne indruma catre el. Aflam ca mai sunt doar 14 case locuite si intrebam daca putem sa intram in curtile caselor parasite si ne da permisiunea. Intalnim casute rustice cu porumbi agatati de stalpii prispei si dovleci asezasi la ferestre, gradini incarcate de legume si cativa oameni. Ajungem si la cimitir.O poarte mare cu inghizatoare destul de moderna il desparte de sat. E micut si crucile sunt inghesuite pana in marginea padurii unele aproape inaccesibile pentru ca sunt chiar la marginea unei mici rape. Ma uit la anii de pe cruce si multi si-au incheiat frumoasa lor poveste in acest sat destul de recent, trei chiar anul asta. Secerati prea devreme sau sfarsind resemnati pe la 90 de ani s-au au coborat de pe la fiecare casa in josul satului si s-au strans toti sub salcamul de aici. Toti sunt frumosi si zambesc din poze nestiind in momentul in care zambeau in fata aparatului de fotografiat ca asa vor ramane incremeniti in amintirea altora. Pe o cruce e scrisa o scurta poezioara: "Ca o floare ce se se trece/Este omul pe pamant/Astazi canta si petrece/Maine zace in mormant". Asta ma duce cu gandul la cea mai profunda cugetare despre moarte pe care am auzit-o vreodata. Am auzit-o la bunica mea cand stand de vorba cu un om din sat si referindu-se la raposatul tata al acestuia, mort de mult, a spus: "S-a dus si taicatul ala parca nici n-ar fi fost"...parca nu ar fi fost..vorbele astea m-au lovit adanc. Iesim tacuti si cautam un drum sa coboram in vale.
N-am mai gasit poteca care se ne duca in vale, am trecut de ea urmand un alt drum care mergea piezis pe coama dealului. Am fost nevoiti sa coboram direct prin padure si am ajuns intr-o poiana dintre doua dealuri in care am gasit casa unei femei care toata viata a locuit acolo. Un lucru de-a dreptul extraordinar. Fara curent, fara vecini, doar ea si cateva animale. Se numeste Ciunga pentru ca are o mana paralizata si de mic copil stiam de casa ei. S-au tesut multe legende pe seama ei printre care si acela ca ar fi vrajitoare.Mentionez ca traieste si astazi. Vantul rece si norii amenintatori ne-a fact sa ne grabim riscand sa fim prins de ploaie nemaiputand in acest caz sa ajungem cu masinile pe care le lasasem la inceputul drumului jos in vale. Mocirla care se face pe drumul de car cand ploua il face imposibil de coborat si extrem de periculos fiind foarte abrupt si plin de curbe marginite de rape.
Acum ma gandesc la viata linistia de acolo, departe de criza economica si toate nebuniile societatii contemporane. Acolo s-a trait si inca se incearca sa se traiasca dupa reguli vechi. Sunt suficiente viata alaturi de omul iubit si dragostea fata de natura. Si a fost o vreme cand voinicii colindau codrul dupa lemne, muncea pamantul cu drag, veneau cu carele incarcate de roade urcand alene pe inserate dealul iubit si cu gandul la nevestele care ii asteptau acasa..Au fost si s-au stins in ceata anilor.
PS:Acest sat se numeste Dealul Leului si se afla situat in comuna Stejari, judetul Gorj.

amintirile unei frunze

2009-09-14T03:54:00.000-07:00

Multe evenimente din viata noastra sunt firesti, numai in ochii nostri par ingrozitoare. Nu prea suportam sa fim luati prin surprindere, am vrea sa stim dinainte ce ne rezerva viitorul si sa asteptam linistiti sa se astearna in noi etape previzibile pana cand vom sfarsi ingropati de timp. Istoria insa ne arata ca oamenii nu cad usor in fata provocarilor, ci dimpotriva, ingenunchiati, se ridic si isi vad mai departe de treaba de parca acesta ar fi fost cursul normal pe care urma sa il aiba destinul lor. De mii de ani iubim si murim. Iubirea si moartea ne iau mereu prin surprindere. Pe planeta noastra albastra viata vine clocotitoare amestecand destine si deschizand drumuri noi pentru mintea noastra lasand mereu in urma mister. Nepasatoare, se lasa cercetata, intoarsa pe toate partile si contestata de catre scepticii care vor sa fie mai mult decat pietre in calea valurilor. De ce e cerul albastru? Ametesc, incremenit cu privirea in inaltimea sa de necuprins. O simpla interpretare stiintifica imi va da raspunsul pe loc. Fizica smulge magia acestei cromatici aproape perfecte in eterna expozitie astrala. Aproape perfecta, fiindca noi suntem imperfecti iar orice fasie din lume am filtra prin fiinta noastra dobandeste aceast defect care e departa insa de a fi un blestem. Avem inca un raspuns care ne aduce cu ochii in pamant silindu-ne sa privim in realitate. De la prima rasuflare calda din narile sale, omul a inceput sa care pietre pentru un templu numit realitate, pe care il zideste din interior. Ne miscam in el cautatand sa astupam orice fereastra gasita, ne chinuim sa disociem realul de fantastic si alegem mereu acel ceva care a mai fost si nu ne mai poate inspaimanta. Se poate spune ca inconstienti ne inconjuram cu intuneric si va trebui sa vedem daca a mai ramas ceva sacru in viata noastra la final. In acest templu sadim amintiri si culegem lacrimi si zambete, alergam pe cai nebanuite de frica stagnarii. Ne este frica sa ramanen in urma intr-o lume in care globurile de cristal au devenit simple oglinzi in care iti vezi chipul fara sa te recunosti. Rataciti de soarta, trebuie sa ne straduim sa dam o forma acceptabila vietii, forma pe care mai apoi o umplem cu ce avem noi mai bun. Macar incercam sa dam anilor un lustru ale carui sclipriri tremuratoare ne fac sufletul sa vibreze de multumire si inima arzand in piept cu flacari de dorinte implinite. Atunci spunem ca suntem fericiti. Fericti ca am obtinut maximul de la clipa.
Dintre milioanele de cai in care poti trai o viata de om am ales doar una sau am trait cu impresia asta in timp ce alegeam din nou la tot pasul. Ma uit in jur si vad ca fiecare isi traieste viata lui. Ar fi nedrept sa mi se atribuie o singura modalitate fara drept de replica. Aici se strecoara iar neintelesul si ma pierd in intrebari inutile. De cand am constientizat prima data ca exist si pana acum lumea a continuat sa se schimbe intr-un ritm alert. Metamorfoze suprinzatoare apar ici colo iar lucrurile care mi-au daruit cei mai frumosi ani din viata incep sa decada si mai departez de ele. Mi-e dor de lucrurile pe care le stiu pierdute pentru totdeauna. Ma intorc de multe ori in timp si retraiesc momente speciale fara sa fi fost fundamentale atunci, acum insa capata interpretari deosebite intrucat realizez importanta lor. Viitorul ma preocupa in masura in care astept mereu ca timpul sa treaca. Ceasul e facut pentru a ne aminti ca trebuie sa traim si nu avem timp de altceva. Ca sa duci o viata normala trebuie ca in fiecare dimineata sa ai cateva motive ca sa te trezesti. Cand aceste motive incep sa piara unul cate unul, devine vulnerabil si va trebui sa fi trezit de altii sau sa dormi visand acel motiv dar cand te vei trezi din acest colaps oniric vei stii ca ai pierdut mult timp din viata. Eu as alege acel viitor care sa imi dea un trecut cat mai pe placul meu, pentru ca in viata cel mai sigur poti fi de trecut. De la perspectiva de spectator stii ca nu te mai poate surpinde decat prin noile interpretari pe care le poate lua rolul tau.
La nastere, lumea a fost pentru mine doar un orizont. In copilarie am inceput prin a lasa-o sa se desfasoare sub ochii mie ca sa pot intelege. Nici nu stiam ce trebuie sa inteleg, asteptam sa inteleg. Mai intai a fost patutul si tavanul alb care mi-a dat cosmaruri stranii ani buni din copilarie, ma speria albul inaltimeii sale si nu ma temeam ca sa va prabusi peste mine strivindu-ma iainte de afla mai multe despre lume, imi era frica ca in cele din urma eu o sa ma prabusesc in el. Daca mi s-ar cere acum sa dau o definitie infinitului, ar fi acest tavan din copilaria mea. Aceast a fost primul hop de care m-am lovit in viata. La 11 luni consideram ca stiu destul ca sa ma pot descurca in doua picioare pe covor ca sa imi pot continua cautarea. Stiam ca numai singur pot indeplini aceasta sarcina, nu aveam nevoie de indrumator pentru ca nu m-ar fi putut ajuta sa gasesc ce caut eu. Totusi, fusesem ajutat, primii pasi ii facusem tinut strans de mana fiecare cadere fiin anticipata din vreme. Odata cazut stiam ca trebuie sa depun efort ca sa ma ridic si evitam sa cad de prea multe ori. Nu puteam sa raman cazut astfel nu as fi rezolvat nimic, dimpotriva ma duceam in jos in loc sa ma ridic. Scaunele care mai apoi au devenit incantatore tractorase si masinute m-au ajutat mult in aceasta misiune. A urmat apoi usa pe care intrau fete cunonscute si de uneori oameni straini. Atunci am inteles ca mai sunt si alti oameni in afara de cei cu care ma obisnuisem si ca acestia trebuie sa fie in spatele usii.Pe nesimitite am pierdut firul descoperirilor mele si m-am pomenit si eu parte din lume. Nu mai eram ratusca din poveste care credea ca in afara de iaz nu mai exista nimic, acum credeam ca am inteles si trebuie doar sa invat cat mai multe.
Moartea nu ne poate inspaimanta atat timp cat o consideram parte din viata, altfel ar suna ciudat cand la moartea unui om, pentru a trece peste tristetea sfasietoare, se spune „asta e viata, nu ai ce sa ii faci”. Nu ne temem de moarte atat timp cat stim ca inevitatabil va veni la batranete. Mereu ne planificam moartea la final. Aceasta ignorare e benefica pentru linistea noastra. Cand eram mic si vedeam printre gard cate o inmormantare nu mi s-a parut nimic cutremurator in asta. Vedeam popa urmat de carul care se legana agale urmat de covoiul de oameni veniti sa il duca pe ultimul drum pe raposat si nu puteam sa citesc ingrijorarea si teama de pe fetele lor. Toti aveau sa faca acest ultim drum pe ulita pe care, copii se jucau in praful ei lipsiti de greutatile vietii si mai apoi trecusera de atatea ori cu carul sau dusi cu cine stie ce treburi. Mie mi se parea un eveniment normal in viata de acolo, ca dusul la moara, ca aratul sau treieratul. Cum stiam ca toamna e normal ca oamenii sa culeaga porumbii asa consideram obisuit ca din cand in cand un tron sa fie purtat de car de cate o mana de oameni imbracati in negru.Era un lucru care nu ma afecta la vremea aceea pe mine.Abea mai tarziu am inteles, cand o vecina pe care o cunosteam bine de tot si in a carei curte ma jucam mult timp a disparut definitv din lumea satului. Cand a murit vecina de peste drum de casa, la inmormantare, fata ei, disperata spunea ca are sa il ia pe tatal ei la oras de frica sa nu il piarda prea devreme ca pe mama ei. Bineinteles ca acest lucur nu s-a intamplat, omul avea gospodarie si nu putea sa isi schimbe viata asa dintr-o data. Peste doi ani insa vecinii l-au gasit mort in casa. Murise in somn. Imi inchipui ca indurerata fiica si-a amintit de promisiunea spuna ma demult in acel moment de disperare si ca a regretat incalcarea ei. Cred de altfel ca a inteles ca nu se poate evita moartea atat de simplu. Moartea ar trebui sa fie un subiect tabu in viata noastra. Sa facem toti un juramant ca sub nici un chip nu vom pomeni de ea in discutiile noastre. Oricum e absurd si ridicol sa vorbesti despre moarte la 20 de ani. Daca exita rai si iad atunci trebuie ca fiecare sa fi gasit un rai al sau pe pamant si toti sa avem iadul nostru. Pot fi o stare spirituala a constiintei nu un loc anume. Si totusi pana la urma poate toate au un rost.Cum spunea Einstein: Dumnezeu nu joaca zaruri cu lumea!

visul

2009-09-13T13:07:00.000-07:00

Sunt prins intre cea din urma secunda a unui vis si pasii care ma poarta noaptea spre pat. Ma misc intr-o lume creata de altii si intr-una creata exclusiv de mine folosindu-ma de elemente reale care capata dimensiuni fantastice. Sunt actor si martor in intamplari neaparat misterioase caci fiecare se vrea inteleasa prin semnficatie.Simbol sau nu, intre o lacrima, un zambet si o strangere de inima ele ma fac sa traiesc in alternativa nuante noi ale vietii mele. Intre ieri, azi si maine, intre mistificari si demistificari, demascarii de vise desarte si iluzii absurde nu ma pot simti mai mult decat un punct neinsemnat pe axa timpului caci in tacearea noptii, privind cerul instelat, intr-un freamat de gandire, te poti intreba care dintre adevaruri sunt esentiale. In amintire, tot ce am trait eu pana in acest moment e pastrat pe fragmente lipsind multe pagini din acest enigmatic roman. Asta demonstreaza ca nu tot ce am trait eu imi este necesar in prezent, iar aceasta operatiune de selctie a mintii mele va contiunea pana la sfarsit. Au fost atunci si la acea vreme se poate sa fi avut impact aspupra altora dar importanta lor pentru mine s-a redus la acea clipa, in schimb port povara altor experiente trecute de care nu ma pot debarasa in mod voit. Mi se pare penibil de cretina ideea ca totul in viata e intamplator. As vrea si eu atunci o situatie a intamplarilor pe care sa o pot analiza serios si apoi, bine documentat sa stiu ce sa aleg in viata si ce sa evit si atunci nu as mai fi un simplu ratacit asteptand false indicatii de la viata care sa ma ghideze in acest labirint nesfarsit. Un destin ne limiteza fiinta prea mult, incearca sa ne dea o definitie la fiecare si ne lasa sa plec cu o biografie deja formata. Speranta nu isi mai are rostul decat redusa la stadiul de deziluzie pentru ca orice incercare de depasire a conditiei se va solda cu un esec prevazut.
O combinatie intre cele doua e mult mai plauzibila dupa judecata mea. Ma uit in jur, cred in diferenta dintre bine si rau si aleg o varianta care ma poate satisface. Ce nu pot face acum, aleg sa planific, convins de necesitatea acestui scop, dependenta care poate veni din nazuinta ca poti mai mult. Viitorul e singura salvare din lume. E singurul care te poate scapa de prezent.
Cel mai mult imi e frica, nu de piedicile pa re mi le pot pune altii in viata ci de mine insumi. Stiu ca nu ma pot evita si asta e cea mai mare teama a mea. Poate m-am analizat superficial fara sa vad minciuna din oglinda si atunci am crezut in mai mult. Naiv, am mers departe fara sa stiu ca ma pot rataci definitiv. Si nu as vrea atunci sa gasesc drumul de intoarcere ci drumul pe care il cautam. Cu trecerea timpului imi dau seama ca multe lucruri sunt apuse pentru mine, lucruri pe care nu le mai pot face niciodata si care nu mi-au fost date sa le traiesc. Inainte speram, acum stiu. Se zice ca pesimistul e un optimist informat. Eu nu as zice ca m-am informat pentru ca am evitat lucrurile ale caror contur prevesteau pericolul.Am incercat sa il ignor fara sa stiu ce se ascunde cu adevarat in spatele umbrelor de pe cortina. Optimist iarasi nu am vrut sa fiu si am afirmat sus si tare ca nu sunt pentru ca eu nu pot crede fara sa judec, dar am fost si sunt de multe ori. Cu pesimismul m-am obisnuit, e ca o mangaiere in singuratate si sub pecetea lui iert fapte, insa optimismul ma ia mereu prin suprindere, esecurile sub stapanirea sa capata mereu alura de catastrofa. Dupa ce ma ridic si ma sterg de praf, ascund cicatricile si o iau de la capat. Oricat de hotarat vreau sa fiu si oricata vointa as avea, sunt pripit si dau peste cap tot ce m-am propus prin simple decizii conjuncturale.
Am mai descoperit ca nu mai pot schimba multe in mine. Granitul din care e facuta statuia nu mai cunoaste de mult dalta si poate nici maestrul care o sculpta nu mai are dexteriatea de alta data si a abandonat de mult mestesugul. Un mit al eternei reintoareceri, asemeni celui sustinut de Eliade e prezent si in mine. In trecut exista un punct de la care ma tot zbat de ani de zile sa depasesc o stare sufleteasca. Uneori sunt convins ca am depasit de mult aceasta stare si alterori realizez ca nu s-au schimbat totusi prea multe in mine. Viata mai e creata si de simetrii si antisimetrii de evenimente care ma fac sa vreau , sa abandonez si sa trag o linie sa pot spune ce pot si ce nu pot. Prea mult timp din viata il pierdem incercad sa facem legaturi intre lucruri si cautatand lucruri gasite de mult.
Sentimentalismul excesiv iti da o senzatie de profund ridicol, si incerci pragmatismul. Nu poti fi atat de slab incat sa cedezi la prima cotitura mai importanta si atunci preferi sa dai piept cu provocarea.Oricum lupti pe mai multe planuri si constient sau inconstient, dupa caz, pe unele iesi victorios iar pe altele biruit.
Cand ai tinut trandafirul in mana, vrajit de frumusetea si parfumul lui nu l-ai aruncat din mana vazandu-ti palma insangerata de spini.

nopti de vara..

2009-09-13T12:58:00.000-07:00

Mediul in care traim nu poate avea o influenta definitorie asupra personalitatii noastre, cred ca mai e ceva anume acolo in sufletul nostrum, ceva interior care ne facem sa percem lumea din jur intr-un fel specific fara a ne fi ghidat in manifestarea noastra numai dupa stimuli exterior. Empatia e o modalitate cu efecte puterinice la nivelul psihicului, prin care poti experimenta mai multe situatii posibile in care ai fi putut fi situat in raport cu lumea. Problema e ca suntem antrenati intr-un joc in care viata allege mereu prima noi avand doar un ultim cuvant de spus.
Cred ca mi-ar fi foarte necesare cateva cunostine de psihologie. Cand imi va permite timpul am planficat sa abordez cateva aspecte ale psihicului uman care imi ridica numeroase semne de intrebare.
Cate ispite sunt la tot pasul, cate poduri imbietoare se aflta peste apele involburate prin care ai jurat ca vei trece! Te simti slab si ratat in planuri pe care evitandu-le, ai crezut ca ai ai invins fara sa fi pasit pe campul de lupta. Poti sa supravietuiesti calcand pe dorinte si alungand visele, dar nu poti sa traiesti cu adevarat fara sa numeri fluturii, fara sa citesti intre albastrul dintre nori si fara sa respiri constient de acest privilegiu. Efortul consta in gasirea lucrurilor care care te pot face fericit pe tine, nu a fericirii gasite de altii, caci descoperi tarziu lucrurile pe care nu le-ai vazut din cauza ca atunci ai clipit prea des. Iubeste-ti dragostea si invata sa crezi in importanta sanselor.
Dintr-o scoica singura in noapte,
Chemari de azur cu spuma argintie
Coboara cu soapte de departe,
Aduc pe brate obosite zvonuri de pierire
Iar in urechea de-acum prea surda
Tacere de mormant se asterne…

Lumea ca vointa si reprezentare

2009-09-13T12:56:00.001-07:00

Lumea ca vointa si reprezentare. Trebuie sa citesc neaparat aceasta lucrare fundamentala a lui Schopenhauer. Vrea sa vad cum a abordat acest mare filosof problema vointei. Cartea mi se pare deosebit de interesanta deoarece din titulul nu reusesc sa deslusesc ce trateaza cu adevarat.
Existenta in sine presupune o doza minima de vointa. A trai inseamna parcurgerea unor serii de etape ale caror traversare implica o vointa de care deserori putem fi inconstienti. Trebuie sa duci un razboi surd, care lasa ecouri doar in sufletul tau, luptand orbeste pentru ati realiza o serie de vise. Ai nevoie de un glob de cristal in care sa iti poti vedea viitorul si nu numai atat, cat si calea catre acest viitor dorit.
Lumea ca reprezentare imi ridica un mare semn de intrebare. Percep lumea de la nivelul naturii umane, iar in limita conditiei mele analizez lumea in functie de cat imi permite experienta si prin dezvaluiri succesive mi se completeaza o imagine cu al carui contur pornesc de la nastere. Daca as fi fluture nu m-as mai chinui acum sa scriu aceste randuri pentru ca zborul din parfumul florilor nu mi-ar fi ingaduit o alta cale de cercetare a vietii. Atunci as fi sperat altceva, mancand frunze si tarandu-mi corpul hidos de omida pe scoarta copacilor stiam ca trebuie sa fie mai mult de atat, ca acest prezent are corespondent un viitor diferit. In clipa in care mi-as fi tesut coconul in jurul meu, alunecand in meditatie as fi stiut ca incepe sa mi se arate o alta lume. Cand aripile frumos colorate, presarate cu pulbere fina de inceput de paradis se deschid pentru prima oara, lumea isi deschide barierele care au impiedicat pana atunci descoperirea unor fete ale ei.
Foarte interesant este faptul ca Eminescu a fost influentat de acest filosof german si recitand in gand cateva poezii si poeme ale sale ma cutremur in fata maretelor idei care se inalta dintre versuri...”Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece/Caci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”. Din totdeauna exista lumea mea si lumea ta, un cerc este al tau iar unul al meu, fiecare vede ce poate sa vada si ce vrea sa vada.
E deastul de tarziu si sunt foarte obosit, ma gandesc numai la somnul plin de vise care ma asteapta. Mi se pare ca pot parea cam detasat in scrierile mele si cred ca ar trebui sa vorbesc mai mult si despre viata mea reala, poate cercetand-o mai atent pot descoperi bucurii nebanuite si pot evita probleme inutile.
Mai e o luna si incepe din nou facultatea, nu pot sa descriu exact atitudinea mea, stiu doar ca mi-e foarte dor de Bucuresti si de viata de student. Nu pot sa neg ca nu ma ingrijoreaza noul an de facultate.
De asemenea sunt sigur ca la sfarsitul verii o sa regret ca s-a terminat vacanta, o sa rememorez tot ce s-a intamplat pe percusul verii si inevitabil voi adauga inca o pagina de nostalgie in cartea amintirilor.
Astazi s-a incheiat ultima saptamana din august si pot spune ca daca o sa ma intrebe cineva ce am facut in august 2009 o sa ezit putin inainte de a raspunde.Nu gasesc amintiri care sa fie fixate de august. Poate vizita la stomatolog...
Pentru urmatoarele patru zile nu am niciun plan. Vag, intentionez sa ma plimb singur, insa cred ca o sa ma adaptez pe parcurs.Evit cat pot de mult plictiseala,acest termin nu mai exista pentru mine de mult timp, fiind substuit de oboseala data de o anumita activiteatea si dorinta de a face altceva in acel moment. Luna ne invata ca totusi si noaptea are lumina ei, ce-i drept palida dar fermecator de utila. As vrea luna dintre stele, iar in golul ramas sa pun o placa comemorativa cu urmatorul epitaf : „Aici se odihneste regina noptilor, care milioane de ani a veghat sperantele muritorilor.A murit asa cum a dorit, printre stele, primindu-si locul in eternitate. Nu te putem uita”Suna foarte banal dar asta e tot ce imi vine in minte. Cu aceasta problema ar trebui sa se confrunte multi compozitori ce aceste triste versuri, caci dorind sa transpuna trecutul in totalitate in viitor se lovesc in cuvinte si nu stiu cum sa exprime mai bine ce a insemnat acea persoana pentru lumea lui si ce ar trebui sa stie altii despre el. Cert e ca nu trebuie uitat, lupta cu timpul fiind infernal de dificila.

e tarziu

2009-09-13T12:48:00.000-07:00

E tarziu si simt ca nu pot sa imi organizez in mod eficient timpul ca sa pot profita la maximum de privilegiile oferite de o anumite perioade. In ganduri nu o sa pot prea curand sa imi fac ordine pentru nu stiu de unde sa incep dar trebuie sa imi stabliesc niste prioritati si sa realizez o ierarhizare a dorintelor realizabile.
Acum e 1 septembrie si oficial vara s-a sfarsit facand loc toamnei grabite sa-si intre in drepturi. Cateva frunze ingalbenite se ratacesc pe alei plimbate de un vant mult mai indraznet. O schimbare radicala nu s-a realizat inca, treptat vara va devenii amintire.
Vreme inchisa astazi, cerul innorat de diminieata se pregatea de ploaie. Abia mai tarziu, in port m-a prins ploaia si am fost nevoint sa merg prin ploaia destul de rece din port pana in statia de autobuz. Marea foarte agitata, parea nemultumita si valurile zgomotoase ca un tunet se loveau de protectiile de pe faleza.In largul marii se zareau cateva vapoare idiferente de starea vremii obisnuite probabil cu aceata imagine, care pe mine m-a impresionat. Constanta se arata linistit si isi desfasoara cuminte panorama de la marginea marii ai as fi vrut sa ii cercetez toate cladirile ratacind pe strazi. Nu prea eram hotarat ce as fi vrut de la acest oras in acele clipe, insa eram pur si simplu...fericit! De ce?
Ce anume din acest loc complet strain mie ma face sa gasesc aceasta stare de relaxare sufletesca, si cu mintea limpede si clara de orice alte ganduri sa il admir fara alte intrebari|?
Plimbarea prin ploaie mi-a facut foarte bine atat doar ca imi era frica de o raceala neplacuta. Asta demonstreaza inca o dovada de limita impusa de dimensiunea mea materiala a.k.a corpul meu :p

vineri 28 august

2009-09-13T12:46:00.000-07:00

Vineri 28 august
Au trecut aproximativ 36 de ore fara sa fi dormit. Cu o puternica disciplina de vointa am reusit sa nu adorm 9 ore in calatoria cu trenul. A fost destul de dificil, si au fost moment cand aproape cedasem si ma simteam atat de neputincios, dar cat de fericit am fost cand totul s-a sfarsit! Mi-am demonstrat ca as putea fi capabil de lucruri importante in viata mea daca as avea mai mult curaj. Foarte ciudat a fost modaliteatea in care am perceput trecerea timpului. Era 4 jum dimineata si alarma telefonului ma treazea dintr-un somn chinuit cu un vis pe masura, dar extreme de interesant si curios. Frant de oboseala am cercetat cu mana masuta de langa pat si am amant alarma destul de deznadajduit. In loc sa adorm la loc m-am pomenit ascultand greierii de afara, auzeam foarte limpede taraitul lor in ureche. Nostalgia noptilor de vara petrecute alaturi de prieteni de care m-am intrainat fara sa vreau a inceput sa mi se strecoare in suflet. Cu ochii inchisi retraiam o asemenea noapte de vara si a parut fantastica de reala acesta incercare a imaginatiei. Rememorarea a fost atat de intense incat retraiam intocmai momentele petrecute intr-o oarecare vara pe strada copilariei mele. Peste o jumatate de ora eram in microbuz cu ochii ratacind pe casele adormite iar peste o ora aproape ca tremuram de frig asteptand al doilea microbus spre Craiova. Acum e 4 jum si trenul a ajuns la Bucuresti Baneasa si mi se pare ca s-au petrecut atat de multe de ieri de la aceeasi ora nu pot crede ca nu ma desparte niciun moment de inconstienta de acele fapte.
Nu imi place sa supar oamenii pentru nimicuri si mai intotdeauna caut gandul din spatele cuvintelor. Oamenii lasa sa se arate o parte din si cand vorbesc ascund jumatate din gandul din care a incolitit cuvantul. Eu prefer sa tac si de multe ori aprob persoanele cu care vorbesc doar pentru a le face placere. Pe de alta parte sunt constient ca nu sunt sincer si astfel pot fi luat drept o persoana falsa si lingusitoare. In sineam mea stiu ca nu sunt asa iar prietenii cred ca sunt de acord cu mine. Eu doar incerc sa sustin oamenii si sa le arat putina apreciere din partea mea. Recent am citit un critic literar ( momentan nu imi pot amintii sub niciun chip numele) care spunea ca actul de creatie e nostalgia paradisului pierdut. Eu nu tanjesc dupa un paradis pierdut ci dupa unul negasit dar care se tot ascunde prin preajma mea. Astfel am ajuns la concluzia ca am devenit o persoana introvertita incapabila sa tina pasul cu multimea, care isi pune piedici singura si cade in gropi dureros de adanci. Cand incerc sa ma realizez pe plan spiritual tot timpul ma lovesc de dimensiunea morala a fiintei mele si constiinta ma judeca aspru ori de cate ori gresesc fata de altii.
In a 8 a zi, atras de frumusetea marii, Dumnezeu a a vrut sa o aiba acolo sus la el si atunci a unit-o cu cerul la orizont. Norii se topesc de dorul intaltimilor in albastrul de sidef al marii, lacrimile lor ajungand spuma pe creasta valurilor care se sting pe plaja. Albastrul atat de concret al marii mi-a ramas intiparit pe retina si ma va urmari de acum in colo aceasta perfectiune coloristica a marii.
Acum e noapte si sunt atat de dornic sa ma las prada viselor, e o pura voluptate aceasta abandonare de sine intr-un taram fantastic in care am trait fapte care m-au marcat poate mai mult decat realitatea din lumina zilei.

oare

2009-09-13T12:30:00.000-07:00

Raman in continuare cu ideea ca romanii au ajuns intr-un stadiu de pesimism total sustinand oriunde si oricand ca tara noastra se afla intr-un declin fara sfarsit, viitorul anuntandu-se mereu sumbru. Da, ne plangem prea mult de mila, in naivitatea noastra avand mereu covingerea ca toti si-au dat seama de dezastrul prezent. Putem astfel linistiti sa plangem pe umarul celui caruia tocmai i-am impartasit temerile si dezgustul? Cu siguranta acesta, profund impresionat - dupa caz - deja constient de problemele, si in aceasta situatie vă va aproba frenetic sau pur si simplu iluminat abia asteapta sa te sarute pe frunte si printre lacrimi sa sa iti jure ca va face tot posibilul sa te ajute......

Dupa opinia mea, strict subiectiva si poate neintemeiata, nu cred ca suntem unica tara care se confrunta cu problemele actuale, ce-i drept, cu proportii ingrijoratoare pe plaiurile mioritice. Coruptia, nesimtirea, atitutinea clasei politice, arivismul, mitocania, prostia de la TV si din presa au capatat dimenisuni astronomice, dar sa nu uitam ca acestea nu exista doar la noi iar peste hotare e numai lapte si miere si vai, cat de nedreapta a fost soarta asta cu noi ca ne-a deschis ochii tocmai in Romania!

Un alt aspect care ma scoate din sarite este faptul ca o anumite categorie din acesti martiri, si aici ma refer la cei care au prins Epoca de Aur continua sa se refera la prezent comparand mereu cu trecutul comunist, evident concluzia acestora fiind umanima: Era mai bine pe vremea lui Nea Nicu. Nu ma voi apuca sa clarific adevarul acestei afirmatii, aceasta fiind o probleme mult prea seriosa ca sa poate fi clarificata in cateva randuri, postul acesta avand alt scop.

Acesti partial amnezici si inconstienti de altfel ar trebui sa inteleaga un singur lucru: timpul nu sta pe loc, istoria vine din urma si isi cere tributul acaparand precum iedera un zid, soarta acestei lumi in care isi invige adanc spinii. Schimbarile au mereu parti bune si rele, nostalgie jucand un rol important in aceasta ecuatie trecut-prezent.

Trebuie sa fim mandri si de lucrurile bune din aceasta tara si sa incercam si noi insine sa miscam un deget macar pentru a devia cursul nefast al evenimentelor. Undeva in Balcani ar trebui sa fie si speranta.

Kipri, my name is Kipri

2009-08-24T12:55:00.000-07:00

Obisnuiam sa stau minute in sir cu fruntea lipita de geamul ferestrei in timp ce sub resuflarea calda, se forma o pata de ceata pe care mai apoi scriam cu degetul numele meu, il priveam cum se forma cu fiecare litera adaugata si mi se parea destul de fascinanta aceasta operatie prin care printr-o anumite asociere literele capatau o semnificatie aparte. Stergeam apoi cu cu palma rece in care se formau picaturi si repetam aceasta operatiune pana devenea aproape un automatism. Incercam, nu neaparat sa contemplu bucata de viata care se perinda pe sub ferestra mea, cat sa surprind cate o frantura din viata fiecaruia si apoi ajutandu-ma de cate un gest care mi se parea simbolic si de expresia fetei, incercam sa reconstiui un tablou din viata fiecaruia, si dupa caz, ii admiram, imi era mila de ei, sau pur si simplu mi se parea anosta concluzia la care ajungeam. Atunci incepea sa ma enerveze acel mecanism al mintii mele prin care treceam la o simpla observatie la judecata, deoarece eram destul de constient ca sa realizez ca nu pot fi in masura sa analizez eu vietile oamenilor si pe deasupra sa mai trag si concluzii. Daca ei nu si-au dorit viata pe care o au si destinul i-a tarat dupa el fara a le da timp macare sa se zbata cat de cat? Sau poate au existat o serie de evenimente care au dus la la ratarea lor, i-au silit sa devieze de la drumul visat presarand-ul pe parcurs cu iluzii desarte. Dar cat de interesanti pareau atunci in ochii mei, in fiinta lor se strecura ceva eroic care facea din ei niste luptatori care au sfarsit glorios in lupta lor cu lumea. Erau eroi ai vietii lor, si ar fi fost frumos ca si ei sa creada asta, si incercaram sa caut ceva spectaculos si in viata mea. Nimic nu ma putea speria mai mult decat un viitor in care voi fi abandonat toate dorintele prezente convins ca altfel m-am chinuit indelung, ca am pierdut un timp pretios pe care l-as fi putut trai intr-un alt mod. Daca eu ma voi trada, atunci cu desavarsire totul a fost in zadar. Nu trebuie sa exageram cu atentia asupra propriei persoane, o constiina a intregii lumi ar fi mult mai utila.
Dupa ce imi amorteau picioarele sprijinte de calorifer, ma ridicam aruncand o ultima privire peste pata de pe geam care incepea sa stearga perfect simetric, incepand cu marginile, cu numele meu cu tot. Deschideam larg fereastra lasand sa patrunda in camera aerul rece de afara laolalta cu zgomotele si strigatele care anuntau agitatia de afara si ma asezam absent in canapeaua ingusta.Pe covor zaceau imprestiate, cu coperta in sus, cateva carti deschise la pagina de unde intrerupsesem lectura. Privindu-le culoarea copertilor mi se aratau ca niste fluturi adormiti pe florile covorului, si nu indrazneam sa le ridic, temandu-ma ca odata ce degetele vor atinge coperta, cartea va tresari si, deschisa la jumate va batea cu paginile aerul zburand in cele din urma pe ferestra deschisa. Atunci una dupa alta, fiecare carte se va ridica incet de pe covor, intregul raft de carti se va ridica zgomotos ca un stol de porumbei, vor dansa o vreme in jurul lustrei dupa care vor disparea pe fereastra inainte ca eu sa ma dezmeticesc si sa le pot opri din nebunia lor. Si ar fi trebuit sa invat, sa citesc atunci, dar un sentiment de cumplita inutilitate punea stapanire pe mine paralizand orice urma de vointa. Voiam sa evadez atat din acel spatiu cat si in plan temporal si de acolo, de la inaltimea anilor sa pot fi multumit de mine, stiam ca ma asteapta o etapa dificila si speram intr-o schimbare in bine, chiar daca acest bine putea fi o impresie data de ceea ce va urma imediat dupa, stiindu-ma scapat.Nu eram innebunit dupa viitor, nu il puteam astepta cu nerabdare atat timp cat nelinistea schimbarilor pe care le intrevedeam incepea sa ma ingrijoreze serios. Si mai erau inca atatea de vazut si de trait si credeam ca nu mai am timp!......[to be continued]

requiem pentru prezent (II)

2009-08-24T06:19:00.000-07:00

Candelabrul parea doar un corp luminat care prelungea o lumina venita parca de nicaeri caci de-a lungul peretilor nu se zarea nici o ferestra. Cupola de deasupra candelabrului se agata de cateva umbre plapande dupa care se pierdea intr-un intuneric de nepatruns. Din tremurul cristalelor candelabrului tresareau sclipiri care deseneau pentru o clipa pe albul nehotarat al peretilor imagini fantomatice. Pasind incet pe culoar, privirea observa ca podeaua era formata dintr-un soi de gresie sau marmura care nu impresiona nici prin culoare, nici prin eleganta materialului ci doar prin racealea care strabatea ca un fulger talpa piciorului la fiecare pas facut. Atunci ea a realizat ca era desculta si purta un halat alb de spital care se intindea pana mai jos de genunchi si se inchidea pe piept cu cativa nasturi translucizi. Isi stranse manecile prea lungi in palma cu unghiile strangand ferm materialul subtire si cu capul aplecat continua sa paseasca fara sa mai ridice privirea. Inapoi nu privise deloc. Pentru nici o clipa nu avusese ideea ca ar putea fi intr-un simplu vis, desi locul acela cu o puternica nuanta de fantasma putea contribui din plin la aceasta convingere. Suparator i se parea albul orbitor din jur si grabi mersul cautand sa scape cat mai curand de el. Nu mai era nicidecum fascinata de acel loc, nu era interesata deloc nici de arhitectura, nu incerca sa ii caute vreun rol sau semnificatie si nicidecum nu vroia sa afle in ce masura ar fi putut fi explicat de o istorie a lui. Ce i se parea insa perfect normal, era ca trebuie sa mearga incontinuu, fara sa admire, nu astepand un scop ci cautandu-l.De la o varsta frageda fusese obisnuita in familie cu o viata destul de practica. Noaptea sa visezi, iar ziua sa traiesti, viata depinde numai de tine, nu exista niciun destin, astea sunt povesti, continua sa ii repete mama ei ori de cate ori i se parea ca fata ei alearga dupa idealuri. Nici nu realizase scarile pe care incepuse sa le urce cand se pomeni intr-o incapere mica in mijlocul careia se afla un scaun de piatra cenusie. Pe peretele din fata lui, i se opunea, exact pe aceasi directie o oglinda prinsa intr-o rama de de argint pe care erau sculptate niste flori care ii confereau o forma oarecum comuna. Oglina si scaunul adanceau senzatia de pustiu a camerei si pentru intaia data de cand era prinsa in acest joc straniu, se intreba daca asta era ce cauta. Cu o licarire de curiozitate se lasa usor in scauna, si dupa ce iti rezema mainile de marginile lui, ridica usor privirea in oglinda. In loc sa isi vada chipul, in oglinda se desfasura intregul hol prin care trecuse, insa daramat, cu peretii pe jumatate cazuti si candelabrul sfarmat in mii de bucati pe podeaua crapata de vechime. Bucati murdare de tencuiala aduceau prin contrast aminte de albul de odinioara. O imensa tristete o coplesi si in urmatorea clipa o tresarire puternica de inima ii cutremura intregul trup, iar intr-o incercare de evadare, pleoapele acoperira ochii. Dupa cateva secunde de astepare, ii deschise in oglinda.Acum, din oglinda se privea incremenita ca intr-un tablou. Si parca era decupata din eternitate aceasta imagine din oglinda si exista doar acolo, scaunul si ea erau in oglinda nu in fata oglinzii...
Soneria telefonului il smulse din somnul in care cazuse adanc odata ajuns acasa. Nu visase nimic, insa soneria stridenta il smulsese din acea stare de completa abandonare si se trezi brusc la realitate cu un singur gand: Laura!. O voce ii rasuna in timpane cu un ton oficial care incerca sa para totusi afectat: Ne pare rau domnule sa va anuntam, dar inima ei nu a rezistat unui al doilea infarct care se pare ca a lovit-o acum o jumatate de ora..Sincere condoleante...
Din mana moale, telefonul se desprinse izbindu-se puternic de covor..-Alo, domnu, mai sunteti pe fir..??

requiem pentru prezent (I)

2009-08-22T06:21:00.000-07:00

Nu mai putea fi uluit uluit de intorsatura brusca pe care o luase viata lui in ultimele ore. De cateva minute bune trecuse de faza in care, in mintea incetosata, ii rasuna constant ecoul intrebarii: asa ceva nu se poate intampla, e imposibil, e doar un vis urat din care ma voi trezi. Se trezise intr-adevar, mintea ii era lucida, insa realitatea ramasese distorsionata. Pe calea rationala, va incerca sa gaseasca anumite argumente care sa il salveze de colaps, va trebui sa evite ca dezechilibrul moral, caci prezenta clipa de luciditate urma unei stari spirituale stapanite de disperare, abia acum completa agonie se disperase. Si o privea cum statea intinsa pe pat, inerta, cu parul imprastiat pe perna, urmarind cu clipiri dese din ochi tremurul buzelor palide la sarutul aerului. Pieptul se zbatea incet sub povarea respirarii. Paloarea pielii, laolalta cu expresia cadaverica a fetei, confereau imaginea perfecta a unei statui coborata de pe piedestal. Nu putea fi fascinat, il inebuneau pleoapele ei incremenita, avea certitudinea ca ea se chinuie indelung, asteptand o salvare, care din pacate nu putea venii din partea lui in acest moment. Socotea enervant de absurda situata iar chipul asistentei care aparea sistematic in tocul usii, cu vocea destul de stridenta pentru aceasta dramatica situatie in care se vedea prins, completau imaginea de banal. "De cate ori sa va spun domnule sa o lasati sa se odihneasca! O sa fie bine, ziceti merci ca nu s-a intamplat ce era sa se intample. De unde sa stim noi de unde vine rau, uite si eu pot sa ies acum in strada si sa ma calce tramvaiul. "Era a treia oara cand il intrerupea din marea de ganduri in care incepuse sa se innece. Orice ar fi fost fascinat de prezenta cutremuratoare din acel pat, adancita in inconstienta pe a carei fata tremura o lumina palida, de parca raza o urmarise de acolo sus, dar obosita de alergare se chinuia sa nu se stinga. Era frumoasa, irezistibil de frumoasa, femeia perfecta. O zeita. Si acum trebuia sa se aplece asupra ei, sa ii cuprinda mana cu degetele lungi si plapande in palma lui si sa o roage incet sa termine acest spectacol absurd si sa mearga acasa. Moartea e prea aburda ca sa sperie. Si cat ar putea sa insemne o viata de om? 20, 30..50 de ani? Sau pana ieri, azi sau pana maine cand strangand-o prea puternic in palme o sfarmi..Si sa termini pe un pat de flori..auzi clopotele care bat necontenic, turla bisericii prea inalta ca sa o cuprinzi dintr-o singura privire si un popa prea obisnuit ca sa mai para solemn. Si bulgari de pamant se vor sparge in lacrimi de capacul indiferent. Si gropile mereu prea adanci pentru vietile scurte. Ea facuse un infarct, a trecut pe sub ochii mortii care s-au inchis totusi in acea clipa. Acum doctorii ziceau ca e sub control situatia ei si a scapat. Ea a ramas un pic traumatizata, dar isi va reveni in curand, nu exista dubiu. E o chestiune de timp, vezi totul se leaga de timp.Depinde si de ea, cat de mult isi doreste sa traisca. Trebuie sa isi doreasca, viata ei e parte a vietii lui.
Sub pleoapele mate ochii cercetau fantasme pe ruinele unui castel. Sa fi fost asta viata mea? De sub daramaturi incepe sa se contureze o usa deschisa.In fata ii se arata un salon cu o cupola imensa in care trona un candelabru stins.... ( to be continued)

Prea departe de noi

2009-08-21T05:13:00.000-07:00

Vazuta de pe banca putreda pe care prea multi calatori si-au odihnit sufletul de-a lungul anilor, gara pare atat de pustie, in ciuda tuturor siluetelor care se perinda pe peron, incat inevitabil te ridici pentru a-ti demonstra ca esti o prezenta reala. Nu pare neaparat veche, poate degradarea pe care o simti la tot pasul iti amesteste privirea interpretand astfel aceasta bucata din realitatea orasului. Pasesti mai departe cu impresia ca timpul a trecut prea crispat pe aici. Asteptarea si graba oamenilor au facut ca si ceasul sa se piarda cu firea, amagind timpul.Si toti calatori, odata urcati in tren, asezati pe scaun, privesc pe geam in timp ce trenul iese incet din gara, cu intrebarea: a trecut sau nu a trecut mai repede timpul in gara asta?. Si simti ca e tarziu, ca trebuie sa pleci, acum pana nu e prea tarziu. Nu poti sa stai pe loc, trebuie sa ajungi departe, cat mai departe de aici. Cerul capata o nuanta plumburie in oglinda baltilor din crapatura cimentului. Valuri de regrete se sparg in sufletul tau cu spuma amara. Si din spuma lor mii de baloane mici cu samanta de triste amintiri se imprastie la randul in miliarde si miliarde de iluzii.
Te-ai mintit pe tine mai mult ca oricand si mai mult decat trebuia cand ai crezut ca poti. Ai gresit cand ai crezut. Nu trebuia sa crezi. Acum poate e prea tarziu sa mai poti remedia ceva. Trebuie sa iesi din tine sa-ti poti vedea ochii. Atunci ai sa te pictezi in culori reci pe tablouri cu rama de lemn roasa de carii, uitate intr-un pod pana cand panze putrede de paianjen le vor acoperi. Odata uitate, ai sa le gasesti intamplator si in curand o sa iti dai seama, oglindit in ochii care te privesc din culoarea tabloului cine ai fost atunci. Gara te-a coplesit din nou, ii simti apasarea pe frunte. Ai venit cu capul sus cu aer nepasator incercand sa scapi de tine, nu de gara. Ea te-a cautat din nou si te-a gasit.Degeaba te-ai asuns in tine."Cunoaste-te pe tine insuti" scria pe templul lui Apollo din Delfi iar Socrate a spus-o cu un colt de gura intregii lumi.

Lumea de ingeri

2009-08-18T05:43:00.000-07:00

Zborul a incetat surd, cu o ultima falfaire prudenta. De indata ce talpa piciorului a atins pietricele imprastiate prin nisipul de pe alee un fior i-a strabatut intregul trup ca si cum prin toti nervii din corp ar fi fost strabatuti de pulbere de stele. Perceptia capata o noua dimensiune prin aceasta unica si prima senzatie. Un al saselea simt isi deschidea petalele in noapte luand ofranda intreaga fiinta corpul fiind doar calea de acces. Era intoarcerea la origini, la primordial. Acolo sus nu cunoscuse biruinta si deci nicio revolta launtrica nu il indemna sa evolueze, sa caute mai mult. Fiecare clipa era multiplicata la nesfarsit in marea eternitatii si el nu putea fi decat o copie fidela a starii dintr-o anume clipa, o perpetuare continuua si concreta a acelui sine. Regresia era o metamorfoza inversa si incompleta, caci acolo sus fusese larva si pe pamant fluture. Obisnuindu-se cu moartea, si de frica sa nu cada prada indiferentei, oamenii au inceput sa-si tese istoria. Asa au inceput sa se iubesca unii pe altii, si-au cuibarit in suflet ura, au iscat intrigi, razboaie, imperii, piramide..Si-a facut zei dupa chipul si asemanarea lor si lumii in care traiau. Cand teama de plictiseala i-a cuprins, si-au spart idolii si au facut altii. S-a ales un Dumnezeu care sa le justifice un rost in lume si si-a vazui apoi linistiti de treaba. Nu era timp pentru rabdare, au inceput sa scrie poezii si dintre ei s-au ridicat si cativa filosofi plini de intrebari. Nimic nu era in zadar, si asta nu pentru ca incercarile erau incunutate de lumina ci pentru ca oricum nimic nu avea sens si rost.
De sus vazuse o fata langa o fantana. Expresia fetei sugera captivitate. Se vedea jos langa ea stand si asteptand stapanit de curiozitate si mister, ceea ce nu mai facuse pana atunci. Nu stia daca aceasta imagine fantomatica era vis, profetie sau realitate. Apoi lumina de sus a devenit orbitoare.Coborat, a uitat si de fata si de sine si s-a pomenit cercetand vietile oamenilor. Curand a uitat sa zboare si a invatat sa moara.
Nu poti sa scrii despre ingeri, lumina si fluturi. Cuvintele se amesteca si nu gasesti niciun sens.
Totul capata aroma de jurnal de adolescent sentimental, slab. Nimic nu e structurat si multe nu isi au rostul aici. Printre randuri se intrezareste o filosofie precara, de doi bani. Concluzia e ca nu e cum as vrea eu sa fie si mi se pare ca lucrurile nu merg cum ar fi trebuit sa fie. Ma privesc in cioburi de oglinda si ma vad in bucati. Peste cateva ceasuri poate voi crede altceva, deci in concluzie o sa continuui sa aberez pana la limita care va aduce exasperarea de sine.

fragment

2009-08-15T04:50:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=uix7FRUmzsw

Stau intins pe salteaua prea mica pentru sobrul pat metalic cu ochii incercand sa fixeze o portiune de tavan situata intre un colt si galeria de deasupra ferestrei . Privirea e insa pierduta undeva departe in timp. Langa mine sta cocolosita o patura de un alb sters. Nu pot sa schitez niciun gest, parca fiecare muschi e adancit intr-o dulce amortire. Prin usa intredeschisa de la baie se strecoara in salon un miros de igrasie amestecat cu acel intepator parfum de spital. Au trecut cateva zile, saptamani, luni nu stiu si nu imi pasa, intrebarea imi vine in minte mai mult ca un simplu calcul in loc de o incercare esentiala de lamuri evolutia mea in plan temporal. Ma obsedeaza holul acela lung si intunecat pe care ma vad alergand si deschizand usi dupa usi. Privesc dupa usa si niciodata nu gasesc ce trebuie. In capatul lui se afla meru o usa fara clanta, unde inteleg ca nu o sa pot pot intra nicioada. O imensa curiozitate ma face sa imi framant creierii cu un raspuns plauzibil si tot simplu sfarsesc in incercarea mea cu un regret cumplit. Atunci imi infund capu in perna si cu rasuflarea din ce in ce mai apasatoare ma silesc sa uit si imi abat gandul in trecut. Merg alaturi de mama si bunica facandu-ne loc pe o poteca ingusta printr-o padure de salcami tineri. In fata noastra se afla si o batrana vecina cu noi. Nu inteleg ce caut acolo, drumul mi se arata cu desavarsire necunoscut desi in adancul mintii mele constientizez ca totusi nu ma aflu departe de acasa. Ma doare cumplit maseaua si nu stiu cum pot sa le explic celorlalti suferinta prin care trec. Totusi merg incetisor, alungand sfios rugii din calea mea pentru ca simt o bucurie legata de destinatia spre care ne indreptam. In mintea mea de copil incep sa se contureze locuri fantastice. Un scartatit prelung de usa ma face sa deschid brusc ochii larg.Dupa o secunda realizez unde sunt si ii inchid lasand pleoapele sa alunece usor pana si ultimul firicel de lumina care se strecura printre gene se stinge usor. Suntem fiinte perfectibile, inca departe de scopul nostru in lume. Stagnam ca niste fluturi cu aripile frante, incapabil de zbor. Daca vom invata zborul atunci un adevara esential va putea fi revelat de acolo de sus....

after

2009-08-14T10:10:00.000-07:00

Experienta poate fi redusa la un simplu act de manifestare a eulul in lume sau ridicata la rangul de act initiatic. Acelasi eveniment poate avea repercursiuni extrem de grave la nivelul psihicului si totodata poate lasa doar o urma de indiferenta. Efecte imperceptibile, inofensive pe moment, odata inlantuite vor produce o schimbare in optica ta. Subiectivul va fi substituit de obiectiv si invers bineinteles. Cu cat treci prin mai multe, ai impresia ca evoluezi, chiar esecurile te fac sa te simti superior dintr-un anume punct de vedere. Ideea de iluzie poate fi legata de aceasta fata morgana numita maine. Cand ti se destrama visele privesti in urma sa-ti vezi zambetul care-l purtai cand ai inceput sa le impletesti.
Daca amintirile sunt numite icoanele timpului pierdut atunci nostalgia e ingenuncherea in fata lor..

Can you keep a secret?

2009-08-13T11:02:00.000-07:00

..Si iar e noapte si iar nu ploua. Azi noapte a fost ploaie de stele. O ploaie calda, linistita. Pe trotuar, pe strada si pe blocuri stelele mai aruncau o singura sclipire inainte de a se stinge. Si stelele in exaltarea unicei caderi, ametite, au gaurit norii-de-aia nu mai ploua..Dar grijuliu, vantul a dus norii zdrenutuiti departe de ochii lumii. Si poate, vreunui nor mai sensibil din fire i se va face mila de soarta semenilor sai si o sa verse cateva lacrimi. Si tot ploua atunci..
Si eu iar n-am timp. Trebuie sa fac rost de timp, cat mai repede. Fiecare are cate un timp al lui, dar pesemne pe al meu l-am ratacit pe undeva. Am uitat de el.Pierdut timp, il declar nul. Si acum cativa ani aveam un timp asa bogat, il vedeam in fata, abea asteptam sa ajung la el, ma ametea asteptarea lui. Dupa cativa ani, am vazut ca si in spatele meu se strangea mult timp, dar tot mai era destul si in fata. Si acum..poate e si acum, dar nu il vad eu, m-a orbit, asta trebuie sa fie.
Mie mi-ar placea sa am mai multe timpuri - unul pentru citit, unul pentru jocuri, unul pentru invatat, unul pentru desene, si uite asa sa le tin insirate intr-o vitrina. Si sa mai am un timp al meu bine pitit intr-un sertar. Acesta va fi doar timpul meu, nu spun ce as face cu el - e secret.

Ce poate sa stie? Ce trebuie sa faca? Ce poate sa spere?

2009-08-12T08:31:00.000-07:00

Ziua e pe sfarsite dar o caldura molesitoarea inca mai persista in aer. Perdeaua arunca o lumina palida in camera unde umbrele deseneaza pe coltul covorului o floare confuza. Un claxon mai prelung iti intrerupe valurile de ganduri care se zbat la marginea constiintei tale.Se tese incet, incet in jurul tau o mreaja de necunoscut. Nu te mai intereseaza unde esti ci de ce esti aici, acum.Astepti ceva, mereu trebuie sa astepti ceva intr-o seara ca asta. La randul ei, aceasta seara poate fi de altfel doar o seara si atat mai mult. Ce conditie limitata au si serile astea! Mereu incapabile de a-si declara adeziunea fata de lumina sau intuneric sfarsesc tot timpul invinse in fata noptii. Iar isi vor relua eterna incercare de prelungire a zilei de azi, perfect incadrate in acest ciclu zbuciumat de transfigurari. Astepti un telefon, un prieten, viitorul, o stare anume care sa iti smulga de pe frunte acel ghem de tristete. Si daca nu vine nimeni/nimic? Intrebarea asta venita ca un fulger ingheata pentru cateva clipe secundarul ceasului.Daca nu vine..dar cine/ce?
Mereu ai fost gara pustie pe langa care trenurile trec nepasatoare. Mai dureros poate fi constientizarea imposibilitatii de ati aminti vreun tren care sa fi oprit vreodata. Daca esti gara ai fost construita pentru acest rol, ti s-a ales un anume destin de la inceput. Ramane de vazut cui i se va atribui eroarea prima din lantul care incepe sa se stranga in jurul tau. Plictiseala isi intra in drepturi depline si se greafeaza treptat pe maini, pe ochi, pe gura si pe creier. Ti-e lene sa mai misti un deget, nu vrei sa mai vezi nimic, glasul ti se stinge si iti e greata sa mai judeci unele lucruri. Poate asa percepi tu trenurile care trec, nu le-ai vazut decat dintr-o parte si in repezeala. Are sa opreasca candva unul si la tine si atunci ai timp sa il intelegi. Nu e nevoie decat de putina vointa. Dorinta e sora mai mica a vointei pe care o tine strans de mana si fara de care nu e in stare sa ridice decat tematoare ochii din pamant...

fragment

2009-08-11T09:25:00.000-07:00

"-De ce nu vrei sa spui unde ai disparult zilele astea? Tie chiar nu iti pasa deloc de mine?
-Dar am venit pentru ca imi era dor de tine..
-Tie iti era dor? Atunci iti dai seama prin ce am trecut eu. De ce nu vrei sa intelegi ca nu e normal ce faci tu?
-Iarta-ma! raspunde ea, in timp ce in ochii ei adanci si hipnotizande de fermecatori incepusera sa se formeze lacrimi.
-Clara, pentru Dumezeu stii cat de iubesc. Nu vreau sa sufar absurd. Vocea lui incepuse sa fie gatuita si isi pleca privirea in jos.
-Tocmai asta e. Stiu, si eu te iubesc si doar asta ar trebui sa fie important. Am crezut ca intelegi..
-Dar nu e nimic de inteles in asta. Nu incepe sa ma judeci, decocamdata e vorba de ce faci tu acestei relatii. Clara, lasa-ma sa te ajut, nu vreau sa cred ca ai probleme si incerci sa le rezolvi fara mine.Vreau sa te ajut.Dupa ultimul cuvant ridica ochii si o privii rugator. In aceeasi clipa o lacrima se desprinse de pe genele lungi, apoi cobora lin pe obrazul ei de zeita, apoi repede aluneca sub barbie de unde pica direct pe covor. El a inteles ca va mai putea sa ii reproseze nimic acum, cearta era pierduta definitiv.
Clara se roti deodata, ii arunca o privire peste umar in care se citea suferinta amestecata cu vinovatie, deschise usa, iesi, apoi o inchise fara sa o tranteasca. Zgomotul tocurilor se estompa pe masura ce ea se departa."Dintr-un bolovan coboara/Pasul tau de domnisoara....Pasul trece/eu raman". Astea au fost primele ganduri care i-au venit in minte. Niste versuri ale lui Nichita Stanescu. Nu se va duce dupa ea. Ura scenele clasice de cuplu. Alese sa priveasca cleanta care pastra parfumul mainii ei. Tot acest timp cat se certasera ea ramasese langa usa cu mana pe cleanta. Acum i se parea ca odata cu acel parfum se pastrase intreaga ei fiinta acolo incremenita langa usa. Cu pasi inceti se indrepta catre ferestra, o deschise larg apoi isi cauta in buzunar o bricheta. Pe masa se afla un pachet in care mai ramasesera trei tigari. Scoase una incet, o aprinse si trase adanc un fum. In fond, cine era si Clara? Va trai si fara ea.Cum a mai trait si inainte. Dar ciudat, nu mai stia. Parca i s-a fi sters memoria. Nu putea evoca sub niciun chip o amintire care sa nu o cuprinda si pe ea. Da, va fi foarte greu sa traiasca fara ea. Dar vai, stia atat de putine lucruri despre ea. Se cunoscusera acum 3 luni dar parca ar fi trecut 3 zile. Timpul isi incetase cursul normal odata cu aparitia ei spontana in viata lui.Am gasit fericirea in sfarsit, isi spunea el tot timpul, iata, dragostea cu siguranta e un mod de a gasi fericirea. A avut dreptate Preda. Nimic nu e fara..
Mergea spre pe langa Universitate spre Cismigiu cand o mana l-a prins usor de umar.
-Nu te supara, poti sa imi spui si mie unde e Facultatea de Mate-Info? L-a intrebat cu o voce joasa si subtire de parca din gura ii ieseau note muzicale care dansau prin aer inainte de a lovi timpanul. A fost de ajuns ca sa ii priveasca o clipa ochii ca inima lui sa inceapa sa se zbata in piept.
-Poi uite, nu sunt sigur, dar cred ca e in capatul strazii, in colt.
-Da, asa am inteles, ca trebuie sa fie in colt. Haide cu mine sa vedem, raspunse vesela.
-Sigur !Eu astazi am terminat mai devreme cursurile si plecasem sa ma plimb in parc. Singur, adauga zambind.
Dupa-amiaza i-a regasit pe amandoi pe o banca povestindu-si unul altuia. El se declara la momentul ala mai mult vrajit decat indragostit.
Dar dupa 3 luni stiau atat de putine lucruri unul despre altul si totusi cat se iubeau! Dragoste pura..In fond, poate si ea are dreptate, nu trebuir sa ii acaparez intreaga fiinta, ar trebui sa imi fie suficienta dragostea. Dar exista dragostea doar ca stare ? Nu, nu, dragostea nu exista decat alaturi de ea....Atunci observa ca tigara arsese singura pana la filtru. Tot acest timp cat el se gandea uitase de ea. Uite cate lucruri se intampla fara sa imi dau seama, lucruri care nu au treaba cu mine, lumea nu sta pe loc pentru mine. Trebuie sa ies putin sa ma plimb, isi spuse. Pe ferestra, blocurile cu zugraveala cazuta se confundau in griul lor melancolic cu fundalul dat de nori. Umbrele copacilor se prelungeau schimonosite pana in strada.Curand se va pierde si el printre multimea de oameni de pe trotuare. Un om care vine de la serviciu, se duce la piata, are o treaba, cine stie...Va fi si el un simplu trecator."

comme toi

2009-08-11T02:36:00.000-07:00

-Hello!
-Hello!
-Do you see how windy it is?
-So what?
-Look out your window.
-So what?
-Yesterday it was sunny..
-So what?
-Why are you always saying the same thing?
an answering machine....

[ T.a.t.u-Show me love -begining]

E normal sa te crezi uneori anormal intr-o lume in care, in mod normal se traieste dupa niste reguli bine definite si impuse incepand de la nastere, familie, educatie, societate si terminand cu religia si propria constiinta. Faci ce fac si altii-stii ca tre sa te casatoresti, sa ai servici, bani etc; asta in linii mari, care de altfel iti vor acapara treptat ani dupa ani din viata. Prins in tavalugul cotidian uiti sa mai fi tu, doar tu, si incepi sa porti masti pe care le schimbi in functie de piesa in care va trebui sa joci pe scena vietii. Dar in fond, e asta chiar atat de rau? Ai vazut ca singur nu poti trai decat datorita unor evenimente exterioare tie care iti vor impune asta facand din tine un invins, din perspectiva celorlalti ce-i drept. E nevoie de o vointa puternica ca sa te poti retrage cu capul sus din societate si sa alegi o alta viata.Mai poti duce o viata dubla, inevitabil una dintre ele imaginara. Nici nu mai conteaza atat de mult realitatea propriu-zisa atat timp ca esti constient de valabilitatea sentimentelor.
In oglinda mi-am vazut in ochii adormiti toamna. Vara e iar pe sfarsite, pe cer norii incep sa staruie din ce in ce mai mult, pete mici de rugina vor incepe curand sa apara pe frunze iar Intunericul creste in timp ce ziua se micsoreaza pe nesimtite. In sfarsit vor veni si mult asteptatele zile ploioase "In orasul care ploua de trei ori pe saptamanta/Orasenii merg tinandu-se de mana.."

cand n-ai ce face...

2009-08-10T08:28:00.000-07:00

Voi transcrie aici cateva idei interesante dintr-o carte de filosofie. Poate impropriu spus idei, ma rog, "chestii", desi acest cuvant poate da impresia ca sunt situat undeva prea departe in aer fata de ce am citit. Ca sa nu o iau de tot pe aratura trec direct la transcris:

Determinism si ..indeterminism

"Determinismul ofera o imagine asupra existentei ca intreg, avand ca nucleu ideile ca tot ceea ce se intampla este reglat de legi necesare si ca orice eveniment poate fi in principiu prevazut. A spune ca Universul in care traim este determinat inseamna a accepta, de pilda, ca faptul ca insiruirea acestor litere pe aceasta pagina putea fi prevazuta inca din primele secunde ale Universului. Insa daca am cunoaste toate cauzele si evenimentele care au actionat pana in acest moment si am avea o capacitate de analiza desavarsita, dar nu am putea prevedea ideile urmatoare, ar insemna ca Universul nu este determinat, ca exista cel putin unele evenimente care nu pot fi prevazute. In plus, afirmatia ca orice eveniment este inevitabil trasforma determinismul in fatalism"

"Principiul determinismului: toti norii sunt ceasuri.
Principiul indeterminismului: unele sisteme fizice sunt de tip nori"
[Karl Popper]

"Omule! Viata ta intreaga va fi intoarsa mereu ca un ceas de nisip si se va duce iarasi ca un mare minut al timpului, pana ce toate conditiile din care te-ai nascut se vor intoarce din nou in devenirea circulara a lumii. Atunci ai sa gasesti fiecare durere si fiecare placere, fiecare prieten sau dusman, fiecare speranta si fiecare eroare, fiecare fir de iarba si fiecare raza de soare, in legatura adanca a tuturor lucrurilor" [ Friedrich Nietzche]

dreptul la tacere

2009-07-18T02:37:00.000-07:00

Iisus si Lazar stateau pe o banca. Un inger care a trecut prin preajma s-a inchinat in fata lui Iisus si pe Lazar doar l-a salutat. Amandoi au invins moartea dar in mod diferit. Deci nu conteaza intotdeauna scopul ci si mijlocul prin care reusesti sa duci la implinit acel ceva dupa care ai tanjit orbeste in cautarea ta. Care e diferenta fundamentala care a facut dintr-unul intemeietorul unei religii si din celalalt doar un personaj episodic din biblie? E simplu, putem spune-ca doar Iisus l-a inviat pe Lazar. Acum, ca l-a imputernicit Dumnezeu sa o faca, nu mai conteaza. De asta nici nu putem sa ne pronuntam ca Iisus s-a inviat singur, increzator in puterile sale, ca pana la urma, vazandu-se pe cruce si simtind ca nu e de gluma, s-a cam speriat si agonizand, in disperare l-a chemat pe Dumnezeu: ,,Eli, Eli, Lama sabahtani?” [.. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?..]. Cea mai zguduitoare si sfasietoare intrebare pusa vreodata. Asta a fost tot suferinta lui cea mai mare, s-a crezut pierdut, a crezut ca mai bine nu apuca sa ii invete el pe oamenii sa traiasca si asa nu mai ajungea el acolo. Pentru ce o clipa de cosmar? Asta, nu rastignirea.
Mai apoi a inviat sa le arate oamenilor ca i-a biruit definintiv. Mai multe decat sa il omoare nu aveau ce sa ii faca. Dar, scarbit de umanitate nu a mai ramas printre ei. Nu nu, locul lui nu e acolo. A ales sa stea cateva zile si apoi a plecat definitv de pe Pamant.Asta face din el cea mai inteligenta fiinta(?) care a pasit vreodata pe Pamant. Lazar nu a avut de ales, trebuia sa mai traiasca daca tot facuse efortul asta Iisus pt el, si in plus stia el ca tot o sa moara ( nici nu ii mai era frica).

Nu incerc sa lansez teorii si simple idei.Teorile raman neclintite, la pachet cu demonstratiile lor.Ideile sunt artificii, fac lumina ce-i drept dar se sting la fel de repede ca izbucnirea lor.Teoria e un satelit care odata inaltat vegheaza asupra umanitatii..din idei se pot naste totusi teorii.
Nu trebuie sa respectam intocmai o anume paradigma chiar daca o facem inconstient de multe ori.Gandim haotic si trecator.In linii mari toti cam la fel, linii care se apropie pana indentificare dar se si departeaza peste limitele imaginatiei. Astazi vad intr-un anume fel acel lucru pe care si tu il vedeai inainte cum abia acum il vad eu. Experienta se descarca in constiina care mai apoi se ia de tine. De aia e enervanta la un moment dat experienta. E prea dura si sincera. Deci, pana la urma, nu stim sa ne sincronizam in gandire cu ceilalti.

Oblivion news: Am terminat questul principal.Tamriel it's now safe thanks to me. May Sithis be with you!

fragment

2009-07-17T05:16:00.000-07:00

"La marginea ulitei prafuite, de-a lungul unui sant ingust se intinde un gard ruginit de sarma presarat ici colo cu cateva scanduri stinghere. Dincolo se afla cimitirul, nici prea mare, nici prea mic, potrivit - cum se cade sa fie unui cimitir dintr-un oarecare sat. O portita scunda si aproape la fel de veche ca primele cruci desparte satul de eternitate. Cavourile marete de marmura alba cu cruci impresionant de tacute avand aceea frumusete platonica sunt vecine cu cruci simple de lemn, atat de vechi incat, batute de ploaie ani de-a randul, sfiintii de pe ele s-au scurs incetul cu incetul coborand in cele din urma in pamant la mortul astupra caruia au vegheat atat amar de vreme.
In mijlocul cimitrului anii au inaltat un brad inalt, vesnic incremenit in verdele lui imprastiind la nesfarsit parfum de cetina. Un sentiment palid de sacru se ridica dintre cruci, culege de la fiecare un miros de ceara si apoi se ridica amestecandu-se cu mireasma de rasina. Acesta, laolalta cu florile decolorate de pe morminte te fac sa pasesti tacut si sfios odata intrat pe portita.
Un lucra straniu e legat de acest cimitr. Departe, in coltul cel mai departat de ultita se afla un mormant misterios cu o cruce neagra, neinscriptionata. Ciudat ca acesta arata mereu proaspat si nu este acoperit..satenii s-au obisnuit cu el, toti stiu din mosi stramosi ca e acolo de ani buni. Nimeni nu stie cine l-a facut si oamenii chiar au incercat sa-l astupe dar oricat pamant aruncau in el nu se mai acoperea parca nu ar fi avut fund. Nici apa de ploaie nu se strangea in el niciodata. Dar satenii au inteles pana la urma ce era ingropat acolo. Toate nazuintele, bucuriile si visele lor se aflau acolo.Tot ce se putea stranga intr-o viata zbuciumata de om. Resemnat, ori de cate ori cineva se vedea prins in capcana destinului venea linistit la mormantul acela si lasa in urma, dupa caz-infrangarea si bucuria deopotriva, mai mereu biruit de propria conditie. Vointa abia mai palpaia cateodata. De multe ori si mortii mai mureau odata peste moartea lor acolo."

Daca aduni anii de pe cruce si ii scazi din varsta satului iti da timpul.

Partea cea mai buna a verii e pepenele galben.

Oblivion news: am terminat Dark Brotherhood quest si am devenit Listener. "May Sithis be with you!"

nevermind

2009-07-16T02:01:00.000-07:00

Ne-am imbratisat pana cand ni s-au impreunat coastele, soaptele ne-au stins genele, tu ai devenit doar o coasta iar eu am ramas doar un Adam. Acum am plecat dupa un fierar care sta pe un scaun de lumina sa mi te scoata din minte....

Am realizat ca nu exista fericire fara sacrificii si renuntari in momentul cand am pus plasa de tantari la geam si mi-am dat seama ca n-am sa mai pot scoate capul pe geam sa privesc ploaia..
In fond ce e fericirea? un ideal care va transcende in iluzie, cel mult o stare, who cares..tot dam de ea..daca nu se mai loveste si ea de noi

reign of chaos

2009-07-15T05:35:00.000-07:00

Am intrat in criza (si de timp), se pare ca nu mi-am luat pastilele la timp si in mod normal ar cam trebui sa imi duc veacul intr-un pat de fier zacand cu ochii in tavanul alb dintr-o camera de la la etajul 5, cu vedere spre strada in Spitalul 9. Cuvantul criza ne bantuie de cateva luni bune si ne-am cam obisnuit cu el...a devenit parte constanta din viata noastra de zi cu zi.. cum de altfel saptamanile trecute moartea lui Michael Jackon devenise evenimentul no. 1 in lume. Criza asta economica nu se lasa cu una cu doua, si loveste din plin Romania noastra draga. Incepi sa auzi ca, cutare firma a inregistrat pierderi, ca firma la care lucra unchiu' a dat faliment, ca se scumpesc taxele la facultate, ca te pun sa vii tu cu foi la examen si incetul cu incetul visul tau de a-ti deschide o ferma de mormoloci cu finantare de la UE se duce pe apa sambetei. Cand vine cate o furtuna si ameninta recoltele bunicii, ea isi intoarece fata catre Dumnezeu si il invoca smerita sa inceteze amenintarea (asta dupa ce a treierat duminica de frica ca nu cumva sa ploua luni), dar cu criza asta o mai fi tot mana lu' Dumnezeu?
S-ar putea sa depinda si de noi dar neah',las..e vina clasei politice si a astora care ne conduc.
Citeam ieri intr-un ziar cum ar fi posibila iesirea din criza a Romaniei..interesant!
Cica Romania ar avea cateva atuuri fata de altii in aceasta privinta, insa exista o problema a evaluarii realiste a momentului cand aceasta ar putea sa iasa din criza, oricum mai repede decat alte tari din Occidet, si anume datorita a trei gratii:
1.Ponderea scazuta a exporturilor din PIB ceea ce ar evidentia o dependenta mai slaba a economiei de pietele externe
2.Importurie relativ mici de energie adica o dependenta mai mica decat a altor tari a aproviozionarii externe cu energie
3.Nivelul derizoriu al creditarii in economie care inseamna o dependenta cu mult mai redusa fata de banci a finantarii economiei.
Ce tare suna! Asa am zis, pana ce am continuat sa citesc articolul. Toate acestea or fi ele realitati dar sunt interpretate superficial. Orice ar fi, dupa parea mea, economia romaneasca e strict depedenta de economia vest-europeana, fiind cam un apendice al acestei economii si deci iesirea noastra din criza se va face doar dupa iesierea acestora. Acum citez din articol: "O economie in care se vrea consum fara productie si importuri fara exporturi, in care hypermarketurile nu au in spate fabrici si masinile sosele pe care sa circule[..]. This is Rumenia! Dependenta mai slaba fata de exporturi pleaca de la premisa ca raul e in afara si nu inauntru, or raul principal este in tara. La fel, preturie la petrol sunt scazute tocmai datoria recesiunii mondiale, iar Romania nu profita de aceasta conjunctura.Societatiile straine care au pus mana pe pe exploatarea petrolului romanesc, a distributiei de carburanti, electricitatea, etc. taie si spanzura pe plan intern in favoarea profitului "In sfarsit, o mai slaba extindere a creditarii ascunde tocmai dezastrul principal. Pe de alta parte exista o creditare care depaseste cu 60% depozitele, adica pozibilitatiile reale ale economiei de a sustine creditarea.Pe de alta parte, este o creditare axata disproportionat pe consum si inca mai rau, pe consum din import si nu pe finantearea economiei .
Ce sa zic..Ne ducem dreaq! Dorel ar trebui sa o lase mai usor cu Unirea si sa aiba grija pe unde da cu tarnacopu ca altfel se arde rau! dar oricum ceilalti or sa rada zdravan de el;)). Noi sa fim sanatosi, deocamdata e destul de bine, minute berechet sunt la Cosmote, Loganu' nu s-a scumpit prea mult iar Guta nu o duce prea rau.. momentan si-a ras doar mustata..

atman collection

2009-07-15T04:52:00.000-07:00

De unde si nevoia asta izvorata spontan sau dimpotriva, rezidenta in mintea ta de multi timp, gata sa izbucneasca furios odata ce gasesti momentul propice, de a te destainui? Din cand in cand trebuie sa te mai iei de mana si sa te arati in lume: "Uite vedeti asta sunt eu!.Asta gandesc eu si uite ce cred eu de de fapt despre cutare lucru.. poate va surprind". N-ai ce face, trebuie sa mai scoti din tine, altfel simti ca dai pe dinafara. Calitatea asta o are tot romanu, prin natura noastra suntem un pic cam plangaciosi si cand nu facem asta-suntem mult prea laudarosi. Cand ajungi sus, desi cam relativa ideea asta de sus ( daca ai bani, te-ai cam ajuns) incepi sa-i deconsideri la greu pe mai micutii tai semeni si cu orice ocazie tre' sa iti impui statutul si bineinteles din pozitia prezenta meritata/nemeritata extragi un sentiment de stima de sine de parca ai fi buricu' pamantului sau cine stie ce Ales. Comptetitia asta oarba se intinde ca o plaga pe anii tai de viata incetul cu incetul..
Dar uite, cum crezi tu ca mai intereseaza pe cineva parerea, chinurie visele sau dezamagirile tale?Ce, toti avem probleme, mari sau mici prea putin important cat timp sunt ale MELE, intelegi tu, lumea asta e a mea, nici a ta nici a nimanui, caci ea m-a ales ( daca in privinta mortii mai depinde si de tine-te mai poti sinucide cand ti se ia de toate, la nastere nu prea mai ai nicio contributie-ai venit pe lume..te descurci tata..), mi-a atribuit si mie o portiune de viata numita destin si presarata ici colo cu intamplari care estompeaza ideea de continuitatea si introduce imprevizibilul ca nici nu mai stii ce sa crezi.Dar ai te ales? incet, incet incepi sa vezi ca viata te uita si cand te astepti mai putin de poate tavali de nu te vezi.. Incerci tu sa te aduni de pe jos, nu mai gasesti tu tot si te sa te schimbi. Experimentezi, tot experimentezi n-ai ce face decat sa iti imparti viata in capitole pe care le inchei de multe ori ireversibil si fara sa vrei. Timpu vine si te bate pe umeri:"Gata s-a terminat, vad eu ce mai fac cu tine de aici incolo, tu stai acolo si respira''
Dar nici nu prea poti sa fii prea corect intr-un jurnal, esti magulit de ideea ca poti mai mult, tre sa impresionezi si inevitabil trisezi ( cine se poate prinde?. Cand te cam saturi de realitate, banalitate, "prozaismul existentei", lucruri pe care de altfel le citeai la comentariile la romana fara sa le dai prea mare atentie, cauti o portita de scapare. Intrii pe ea, vezi ce se asunde in spatele ei, daca nu iti convie e bine, daca nu, e iar bine. Dar si aici pot fi o gramada de probleme-pe de o parte nu stii ce sa alegi si asta inseamna nu ca ai avea la dispozitie prea multe alternative si pur si simplu nu iti imaginezi altceva si pe de alta parte, odata alegerea facuta incepi sa crezi ca nu e prea bine si ca te-ai cam pripit si a fost de fapt tot o iluzie. Bleah..o iei de la capat.Credem ca avem cine stie de calitati in analiza sufletului nostru, specialisti ce mai si trebuie sa ne prezentam realizarile si altora, avem nevoie de martori ai intelectualitatii noastre.
Randurile de mai sus se vor o introducere in ce?..ramane de vazut