marți, 12 ianuarie 2010

creative writing

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

N-am stiut de la inceput ca dupa fiecare treapta urcata, durerea iti sufoca genunchiul iar odata ajuns sus, trebuie sa-ti temperezi inima prin stagnare, inainte de a merge mai departe, ce-i drept, insusindu-ti si tu trufia celui care a trait experienta. Cu aceasta noua treapta a opticii tale poti sfarsi departe de toti, sigur ca ti-ai atins scopul, nu mai e nevoie sa rascolesti credintele, desi ai timp. Eu vad vesnicia ca pe o viata fara viitor, o zi in care te chinui sa faci ceva, fara sa stii cand se termina, sau poti sa nu faci nimic, pentru ca in vesnicie, nimicul este egal cu absolutul, timpul iti asigura indeplinirea oricarei variante. Oare am uitat cum imi zvacnea inima in piept, cum ochii se sprijineau pe fiecare treapta asteptand-o cuminti pe urmatoarea? Zidurie ma tineau intre ele si inaintam sigur pe calea mea, acum nu mai am decat emotia unei amintiri macinata de interpretari. Trecutul nu il mai pot schimba nici zeii, dar poti alege sa nu mai crezi in el. Dar sa-mi fi ingropat cuvintele, sa le las sa fie sterse, uitate doar pentru a-mi dovedi ce? Ca pot renunta la mine fara remuscari pentru a castiga o alta viata mai tacuta decat insasi moartea?

Vreau un sfarsit care sa incheie povestea in locul meu, vreau ca in cele din urma, ultimele cuvinte sa nu-mi apartina tot mie. Cartea mea nu va avea epilog, am imaginat, creat si transpus indeajuns in randuri ca sa ma intelegi. M-am macinat pana la dimensiunea unui bob de praf. Am ales bobitele cele mai frumoase si le-am aruncat in pagini, intocmai cu semanatorul sadeste graul. Las sa rodesc din povestea mea, recompus pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Dar nu astept rodul neaparat. Poate sa fie maine sau niciodata, praful sa fie prea greu ca sa mai fie respirat de altcineva, eu am lasat in urma ceva mai valabil decat amintirea. Nesuportand vesnicia, o cedez cuvintelor, sa o poarte ele in locul meu, eu doar am fost candva si asta imi e de ajuns. Nu aleg sfarsitul dar il las pe el sa ma aleaga, nu ma pot impotrivi, 'vino si ia-ma cand vrei, eu sunt al tau'. As vreau sa am timp sa termin lucruri, e singurul lucru care ma retine. Viata e frumoasa tocmai pentru ca ti-a dat voie sa incepi lucruri si oricat de mult te prefaci ca nu-ti pasa, undeva sta ascuns un cronometru care iti da fiori reci.

Un comentariu:

  1. o singura rugaminte am acum, si o sa am mereu pentru tine: sa nu te opresti din a ma fascina cu ceea ce scrii

    RăspundețiȘtergere