Un pastor singuratic, ramas fara turma, sau fara sa fi avut vreodata cui sa predice. Credea cu ardoare in ceva, ramasese strans in sine, convingerea ca era condamnat de soarta sa ramana singurul om de pe pamant care credea in acel ceva, incepuse sa-i incolteasca in suflet. Si credea in continure, cu siguranta acelui om care si-a inteles de mult destinul, iar timp de intoarcere nu mai era. Credinta trebuie permanent sustinuta cu motive temeinice, cand incepe sa se clatine e nevoie de un ajutor din partea semenilor sau de inca un puternic imbold interior. Speranta ca intr-o zi te vei ridica din praf, sprijint in ciomagul sau, devenit sceptru, calauza a sufletelor pe care le simti sub stapanire, este impletita pe siguranta ca va reusi pana nu e prea tarziu. Pana atunci insa e un pastor singuratic, mai ratacit decat orice turma pierduta vreodata de pastorul sau. Stapaneste, converteste si subjuga suflete, multiplica-te pe sine in altii, regula de aur a pastorului...Pastorul s-a asezat in genunchi, si cu capul acoperit de palme se roaga: -Doamne o ultima dorinta mai am, mai dam lacrimi sa-mi plang tristetea! Se arunca increzator pe primul drum pe care gasea o licarire de viitor, dar la mijlocul drumului erau prapastii care nu puteau fi trecute niciodata. Si tot asa, ratacea mereu pe drumuri inchise, ani de-a randul durerea tulburandu-i ochii si albindu-i barba. Nesfarsita durere ii rodea sufletul cum apele raului involburat sapa in stanca. Simtea ca nu mai e scapare din fata apropiatei prabusiri. Pastorul se simtea condamnat si ar fi vrut sa se bucure o singura clipa de privilegiile unei turme.Pastorul are umerii impovarati cu credinta si isi cauta toata viata o turma langa care sa traiasca.Fara turma isi e in pericol sa nu mai fie recunoscut de nimeni ca pastor. Pastorule, unde e turma ta? Ce pastor esti tu? Turma poate fi fericita si fara pastor..
-De ce esti linistit acum?
-Nu sunt linistit, sunt trist...
vineri, 30 octombrie 2009
joi, 29 octombrie 2009
enjoy been alive
Firicelul subtire de fum pornise hotarat din tigara ca o sageata plapanda, suspendata intre podea si tavan. Aerul de pe hol nu il lasa sa se ridice, usa deschisa de la intrare chemandu-l afara. Desprinzandu-se grabit din tigara, dupa doar cativa centimetri de drum drept, mi-a intalnit mana infasurand-o fara sa treaca insa mai departe. S-a imprastiat slab si l-am pierdut din ochi. Priveam mana invaluita in fum, care parea rece si departe de mine. Ma gandeam ca eu, candva, am visat o astfel de mana. In ceata, undeva intr-o colt de amintire, astepta o mana,care incepea de la cot si se termina cu o palma ale carei degete erau stranse putin, ca intr-un ultimul efort esuat de a prinde ceva. Pe sub pielea palida se intrevedeau desenate vene lugi si artere albastre, care aratau uscate, ca niste sarme implantate in carne, sub piele. Era o mana, nu mana unui om, nu era parte a niciunui sistem, nu era parte a unui corp omenesc ci doar un obiect izolat.
Mi-am privit contrariat mana mea de pe hol si am strans printre fum cu cealalta mana incheietura ei, apsand cu degetul mare pe vasele de sange pana cand am simit ca imi amortesc degetele. Inapoia incheieturi, pe brat, arterele mi se umflau incetisor, simitind sangele cald care impingea furios in peretii lor, incercand sa treaca mai departe. Am eliberat incheietura din stransoare, lasand mana sa cada pe genunchi si parca am simit sangele care se scurgea de-acum linistit catre palma si degete. Atunci am stiut ca mana aia care se vedea bine ca are in ea viata, eram eu. Traiam, si eram constient poate mai mult ca oricand ca sunt parte din viata. Iata ce inseamna sa traiesti, sa simti sangele din tine care te incalzeste, bataile surde ale inimii, batai pe care zile, saptamani la rand, nu le auzim. Intr-o viata de om, de prea putine ori stam sa ne ascultam bataile inimii. Traiesti cand iti simti rasuflarea calda in diminetile friguroare, atunci cand o durere iti strabate ca un fior corpul. Ala esti tu, care poarta si un suflet in el. Dar tu esti adunatura aia de muschi, sange, oase, celule, neuronii aia care isi intind axonii de-a lungul coloanei si care te fac sa te misti. Reactiile chimice din celule, informatia aia neinteleasa care se agata de dendrite. Acolo in creier, pe puntea dintre emisfere, acel pod initiatic pe care il traverseaza orice gand, se afla explicatii. Nu putem sa stim ce a lasat gandul in urma podului, daca il incearca vreun regret sau nu, acel gand va traversa spre alte taramuri, tot fara sa stim daca se mai intoarce sau nu de unde venise. Acolo, in circumvolutiunile acelea cleioase, intre acele incretituri alunecoase, sub teasta tare, se fac coborarile in infern, acolo esti inger. Extaz, emotii, sentimente traite pana la paroxism, agnoie si suferinta, toate se nasc si mor acolo.
Intr-o sala rece, ca de morga, zacea intins pe un pat de fier un corp omenesc acoperit pe jumatate cu un cearceas orbitor de alb, cu o margine lasand dantela inflorata sa mature podeaua. Un trup lipsit de suflet, un homunculus. In incapere zacea o lumina stranie, ca si cum lumina ar fi fost inghetata ca o apa, lumina care parca vanea din acel cearsaf, nu prin fereastra. In spatele incaperii, cu spatele la masa, se vedea un om imbracat in halat de doctor, aranjandu-si instrumentele care zornaiau scurt, cu un clinchet metalic, atunci cand erau asezate in locasul lor. Cu o miscare naturala, a intors putin capul, ca si cum ar fi vrut sa vada daca totul e in ordine. Pe fata purta o masca de chirurg, se vedeau doar ochii si sprancenele groase care s-au incordat putin, doctorul amintindu-si ceva. A lasat din mana bisturiul pe care il tinea cu lama prinsa intre degetele albe ale manusii si s-a indreptat grabit catre corpul de pe pat. A asezat palma peste ochii inchisi ai homunculului si a ridicat-o brusc, dezvaluind in clipa aceea niste ochi larg deschisi cu pupillele stranse, care sfredeleau cu privirea ca o flacara tavanul, fara sa priveasca doctorul. Acesta s-a intorc catre masa de alaturi, a luat cu miscari calculate un stetoscop, a dat putin la o parte cearceaful si i l-a asezat cu grija pe piept, dupa care i l-a fixat la fel de meticulos in urechi. S-a intors inapoi la masa lui si a continuat sa isi aranjeze instrumentele. In spate, pe masa corpul isi asculta de-acum bataile inimii. Dupa cateva minute bune, el, homunculul de atunci, a rdicat o mana, si chircindu-si ritmic degetele, a urmarit alunecarea tendoanele pe sub vene. S-a ridicat de pe pat, s-a dezvelit aruncand cearceaful jos, calcand apoi nepesator pe el, si s-a indepartat cu pasi precisi pe hol, cu stetoscopul atarnandu-i in urechi. Prin usa lasata larg deschisa, se strecurau zgomotele talpilor pe gresia rece.
Simt ca traiesc, O! Sunt fericit ca mi s-au intamplat astazi lucruri bune. Cred ca sunt multumit de viata mea...Spunem des asta. Traieste viata, traieste clipa!...Omule, nu uita ca, inainte de toate, existenta ta presupune un corp, ceea ce esti tu. Am nevoie de o substanta cu care sa ma intind in timp, mai intai dati-mi un trup, si mai apoi putem vorbi si de viata. Ne nastem printr-un corp, ne folosim ani de-a randul de el, ajungem la un sfarsit, si spunem ca il lasam in pamant. Lasam corpul, sau ne lasam pe noi acolo? Daca credem ca ne lasam doar corpul, inseamna ca toata viata nu am fost decat papusari. Eu sunt papusarul meu, ne trezim ( eu si corpul meu) si dam spectacole pana cand admormim, asta fac eu in fiecare zi. Dar nu e asa de simplu, caci si eu am papusarul meu, ascuns in piept, eu il pierd pe el si el ma pierde pe mine. Cand plange el, plang si eu, cand mi-e dor, pe el il doare. Cand rad, inima bate mai tare si el isi strange intr-o mana toate sforile, ma tine atunci doar cu o mana, iar cu cealalta isi acopera ranjetul cu dintii albi de fericire. Se opreste din ras si apuca din nou sforile, smucindu-ma, ca sa simta puterea pe care o are in maini.......
Mi-am privit contrariat mana mea de pe hol si am strans printre fum cu cealalta mana incheietura ei, apsand cu degetul mare pe vasele de sange pana cand am simit ca imi amortesc degetele. Inapoia incheieturi, pe brat, arterele mi se umflau incetisor, simitind sangele cald care impingea furios in peretii lor, incercand sa treaca mai departe. Am eliberat incheietura din stransoare, lasand mana sa cada pe genunchi si parca am simit sangele care se scurgea de-acum linistit catre palma si degete. Atunci am stiut ca mana aia care se vedea bine ca are in ea viata, eram eu. Traiam, si eram constient poate mai mult ca oricand ca sunt parte din viata. Iata ce inseamna sa traiesti, sa simti sangele din tine care te incalzeste, bataile surde ale inimii, batai pe care zile, saptamani la rand, nu le auzim. Intr-o viata de om, de prea putine ori stam sa ne ascultam bataile inimii. Traiesti cand iti simti rasuflarea calda in diminetile friguroare, atunci cand o durere iti strabate ca un fior corpul. Ala esti tu, care poarta si un suflet in el. Dar tu esti adunatura aia de muschi, sange, oase, celule, neuronii aia care isi intind axonii de-a lungul coloanei si care te fac sa te misti. Reactiile chimice din celule, informatia aia neinteleasa care se agata de dendrite. Acolo in creier, pe puntea dintre emisfere, acel pod initiatic pe care il traverseaza orice gand, se afla explicatii. Nu putem sa stim ce a lasat gandul in urma podului, daca il incearca vreun regret sau nu, acel gand va traversa spre alte taramuri, tot fara sa stim daca se mai intoarce sau nu de unde venise. Acolo, in circumvolutiunile acelea cleioase, intre acele incretituri alunecoase, sub teasta tare, se fac coborarile in infern, acolo esti inger. Extaz, emotii, sentimente traite pana la paroxism, agnoie si suferinta, toate se nasc si mor acolo.
Intr-o sala rece, ca de morga, zacea intins pe un pat de fier un corp omenesc acoperit pe jumatate cu un cearceas orbitor de alb, cu o margine lasand dantela inflorata sa mature podeaua. Un trup lipsit de suflet, un homunculus. In incapere zacea o lumina stranie, ca si cum lumina ar fi fost inghetata ca o apa, lumina care parca vanea din acel cearsaf, nu prin fereastra. In spatele incaperii, cu spatele la masa, se vedea un om imbracat in halat de doctor, aranjandu-si instrumentele care zornaiau scurt, cu un clinchet metalic, atunci cand erau asezate in locasul lor. Cu o miscare naturala, a intors putin capul, ca si cum ar fi vrut sa vada daca totul e in ordine. Pe fata purta o masca de chirurg, se vedeau doar ochii si sprancenele groase care s-au incordat putin, doctorul amintindu-si ceva. A lasat din mana bisturiul pe care il tinea cu lama prinsa intre degetele albe ale manusii si s-a indreptat grabit catre corpul de pe pat. A asezat palma peste ochii inchisi ai homunculului si a ridicat-o brusc, dezvaluind in clipa aceea niste ochi larg deschisi cu pupillele stranse, care sfredeleau cu privirea ca o flacara tavanul, fara sa priveasca doctorul. Acesta s-a intorc catre masa de alaturi, a luat cu miscari calculate un stetoscop, a dat putin la o parte cearceaful si i l-a asezat cu grija pe piept, dupa care i l-a fixat la fel de meticulos in urechi. S-a intors inapoi la masa lui si a continuat sa isi aranjeze instrumentele. In spate, pe masa corpul isi asculta de-acum bataile inimii. Dupa cateva minute bune, el, homunculul de atunci, a rdicat o mana, si chircindu-si ritmic degetele, a urmarit alunecarea tendoanele pe sub vene. S-a ridicat de pe pat, s-a dezvelit aruncand cearceaful jos, calcand apoi nepesator pe el, si s-a indepartat cu pasi precisi pe hol, cu stetoscopul atarnandu-i in urechi. Prin usa lasata larg deschisa, se strecurau zgomotele talpilor pe gresia rece.
Simt ca traiesc, O! Sunt fericit ca mi s-au intamplat astazi lucruri bune. Cred ca sunt multumit de viata mea...Spunem des asta. Traieste viata, traieste clipa!...Omule, nu uita ca, inainte de toate, existenta ta presupune un corp, ceea ce esti tu. Am nevoie de o substanta cu care sa ma intind in timp, mai intai dati-mi un trup, si mai apoi putem vorbi si de viata. Ne nastem printr-un corp, ne folosim ani de-a randul de el, ajungem la un sfarsit, si spunem ca il lasam in pamant. Lasam corpul, sau ne lasam pe noi acolo? Daca credem ca ne lasam doar corpul, inseamna ca toata viata nu am fost decat papusari. Eu sunt papusarul meu, ne trezim ( eu si corpul meu) si dam spectacole pana cand admormim, asta fac eu in fiecare zi. Dar nu e asa de simplu, caci si eu am papusarul meu, ascuns in piept, eu il pierd pe el si el ma pierde pe mine. Cand plange el, plang si eu, cand mi-e dor, pe el il doare. Cand rad, inima bate mai tare si el isi strange intr-o mana toate sforile, ma tine atunci doar cu o mana, iar cu cealalta isi acopera ranjetul cu dintii albi de fericire. Se opreste din ras si apuca din nou sforile, smucindu-ma, ca sa simta puterea pe care o are in maini.......
miercuri, 28 octombrie 2009
another me
De ce iti plac frunzele ingalbenite de toamna? Uscate, tremura pe cregi, par mai slabe ca tine, isi asteapta asa amarate soarta.Cad si cad..pe rand toate, asa chircite pe joc, zdrobite de pasii grabiti si maturate de pe strazi. Oricum nu le mai priveste nimeni. Rar admiri o frunza cazuta.Le privesti cand inca mai sunt agatate sus. Covorul de frunze te mai incanta.
Frunzele sunt galbene acum toamna. De copaci nu mai zicem ce culoare au. Vara nu spunem ca sunt verzi frunzele, copacii sunt verzi. Nici nu ne uitam la frunze. Poate daca ar cadea asa verzi, ne-ar atrage un pic atentia, "uite saraca frunza asta, verde si sanatoasa cum s-a parapadit in miezul verii". Frunzele fac copacii verzi, iar copacii verzi fac padurea verde. Dar si toamna e la fel. E mai trist. In fiecare zi se sterge cate putin din tablou. Si maine alta dimineata, alte frunze pe joc, maturate si ele, aruncate in ghene..si tot asa cand te trezesti intr-o dimineata ca nu mai e nicio frunza. Si nici nu iti pasa. Nu mai stii cum era cand erau frunze galbene si copacii pareau pictati. Asa facem in fiecare toamna.
Stai si tu putin pe banca aia, opreste-te un pic, ce daca esti grabit. Stai acolo si gandeste-te un pic. Prefa-te ca esti obosit si te odihnesti, nu ca ai ramas sa admiri copacii. Nu trebuie sa ai o chitara, sa fredonezi balade, nici sa scrii poezii. Stai acolo, priveste putin si tine minte. Daca mai esti cu cineva, bate-l pe umar si spune-i "uite e toamna, vezi ce frumos e?" Daca nu zice nimic, lasa ca se gandeste si el. Respira un pic aerul de toamna, apoi te ridici si pleci.Atata macar sa faci, ca de aia e toamna, mai e putin si se termina octombrie si tu te gandesti, ca iti expira abonamentul la ratb si trebuie sa il incarci din nou, nu ca incet, incet se duce toamna. Nu se termina numai octombire, se termina si toamna. Asa ai facut in fiecare luna. Macar toamna sa zici si tu ca ai vazut frunzele galbene, ca era frumos si placut cand stateai pe banca.
Natura se schimba in fiecare anotimp, noi doar ne prefacem ca ne schimbam. Ne prefacem un pic ca ne pasa si trecem mai departe fara sa mai intoarcem capul. Te grabeai sa intrii in casa, invarteai cheia in broasca repezit, si ai intors un pic capul si ai vazut ca e toamna...uite trece toamna, ai vazut? Sa nu uiti.
Frunzele sunt galbene acum toamna. De copaci nu mai zicem ce culoare au. Vara nu spunem ca sunt verzi frunzele, copacii sunt verzi. Nici nu ne uitam la frunze. Poate daca ar cadea asa verzi, ne-ar atrage un pic atentia, "uite saraca frunza asta, verde si sanatoasa cum s-a parapadit in miezul verii". Frunzele fac copacii verzi, iar copacii verzi fac padurea verde. Dar si toamna e la fel. E mai trist. In fiecare zi se sterge cate putin din tablou. Si maine alta dimineata, alte frunze pe joc, maturate si ele, aruncate in ghene..si tot asa cand te trezesti intr-o dimineata ca nu mai e nicio frunza. Si nici nu iti pasa. Nu mai stii cum era cand erau frunze galbene si copacii pareau pictati. Asa facem in fiecare toamna.
Stai si tu putin pe banca aia, opreste-te un pic, ce daca esti grabit. Stai acolo si gandeste-te un pic. Prefa-te ca esti obosit si te odihnesti, nu ca ai ramas sa admiri copacii. Nu trebuie sa ai o chitara, sa fredonezi balade, nici sa scrii poezii. Stai acolo, priveste putin si tine minte. Daca mai esti cu cineva, bate-l pe umar si spune-i "uite e toamna, vezi ce frumos e?" Daca nu zice nimic, lasa ca se gandeste si el. Respira un pic aerul de toamna, apoi te ridici si pleci.Atata macar sa faci, ca de aia e toamna, mai e putin si se termina octombrie si tu te gandesti, ca iti expira abonamentul la ratb si trebuie sa il incarci din nou, nu ca incet, incet se duce toamna. Nu se termina numai octombire, se termina si toamna. Asa ai facut in fiecare luna. Macar toamna sa zici si tu ca ai vazut frunzele galbene, ca era frumos si placut cand stateai pe banca.
Natura se schimba in fiecare anotimp, noi doar ne prefacem ca ne schimbam. Ne prefacem un pic ca ne pasa si trecem mai departe fara sa mai intoarcem capul. Te grabeai sa intrii in casa, invarteai cheia in broasca repezit, si ai intors un pic capul si ai vazut ca e toamna...uite trece toamna, ai vazut? Sa nu uiti.
marți, 27 octombrie 2009
Kant
Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine
Mai mult ma taram decat mergeam, pe holul de la 2 in cautarea urmatoarei sali de curs, cand am vazut pe un perete un afis interesant. Citesc afise cand sunt plictisit, iar la facultate, in ultimul timp mai mereu sunt plictisit, deci la facultate citesc afise. "Curs facultativ de filosofie". In afara de adresa, pret si alte informatii neinteresante pentru mine, am observat ca sunt enumerate si temele care urmau a fi abordate de potentialii interesati de un astefel de curs. Printre ultimele teme, era scris si acesta: Kant-Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine. Asta mi-a dat de gandit tot cursul urmator. Stiu cate ceva despre Kant, dar fraza mi-a ramas intiparita pe creier fara insa a reusi sa deslusesc catusi de putin ce ar fi putut zice Kant cu asta.
Sentimentele si ratiunea pot coexista, impartindu-si rolul pe care il au asupra deciziilor pe care trebuie sa le luam. E adevarat ca sentimentele ne fac de multe ori irationali, insa acest lucru nu scapa constiintei, care mai devreme sau mai tarziu nu va duce decat la declansarea alor sentimente: regret, durere sufletesca, suferina surda. Apare moralitatea, ca judecator al faptelor noastre atat in raport cu propria persoana cat si cu semenii nostri.
As putea inlocui aceasta fraza cu un cuvant: religia. Cerul, nu oricum, ci instelat, gazda a unor corpuri ceresti, a caror lumina ajunge noaptea pe pamant. Deasupra noastra reprezinta superioritatea divinitatii fata de noi, cei de jos.Legea morala-supunerea fata de Dumnezeu, judecatorul absolut, omniprezent si omniscient, care mai face mereu sa imi ghidez actiunile analizand mereu in incercarea de a separa binele de rau. Acel "in" ma intriga putin. Legea morala in mine, deci ca proprietate instrinseca. Pot sa fiu moral si fara a ma gandi ca exista cineva acolo sus care ma vede. Cerul e deasupra mea, legea morala e in mine, orice om are regretul multor fapte, si asta exclusiv ca viitorul ia aratat ca s-a inselat...nu stiu, o sa ma mai gandesc.
Mai mult ma taram decat mergeam, pe holul de la 2 in cautarea urmatoarei sali de curs, cand am vazut pe un perete un afis interesant. Citesc afise cand sunt plictisit, iar la facultate, in ultimul timp mai mereu sunt plictisit, deci la facultate citesc afise. "Curs facultativ de filosofie". In afara de adresa, pret si alte informatii neinteresante pentru mine, am observat ca sunt enumerate si temele care urmau a fi abordate de potentialii interesati de un astefel de curs. Printre ultimele teme, era scris si acesta: Kant-Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine. Asta mi-a dat de gandit tot cursul urmator. Stiu cate ceva despre Kant, dar fraza mi-a ramas intiparita pe creier fara insa a reusi sa deslusesc catusi de putin ce ar fi putut zice Kant cu asta.
Sentimentele si ratiunea pot coexista, impartindu-si rolul pe care il au asupra deciziilor pe care trebuie sa le luam. E adevarat ca sentimentele ne fac de multe ori irationali, insa acest lucru nu scapa constiintei, care mai devreme sau mai tarziu nu va duce decat la declansarea alor sentimente: regret, durere sufletesca, suferina surda. Apare moralitatea, ca judecator al faptelor noastre atat in raport cu propria persoana cat si cu semenii nostri.
As putea inlocui aceasta fraza cu un cuvant: religia. Cerul, nu oricum, ci instelat, gazda a unor corpuri ceresti, a caror lumina ajunge noaptea pe pamant. Deasupra noastra reprezinta superioritatea divinitatii fata de noi, cei de jos.Legea morala-supunerea fata de Dumnezeu, judecatorul absolut, omniprezent si omniscient, care mai face mereu sa imi ghidez actiunile analizand mereu in incercarea de a separa binele de rau. Acel "in" ma intriga putin. Legea morala in mine, deci ca proprietate instrinseca. Pot sa fiu moral si fara a ma gandi ca exista cineva acolo sus care ma vede. Cerul e deasupra mea, legea morala e in mine, orice om are regretul multor fapte, si asta exclusiv ca viitorul ia aratat ca s-a inselat...nu stiu, o sa ma mai gandesc.
numb numb numb
Lumea este pentru om tot ce simte acesta in viata iar omul este pentru lume tot ce gandeste el, existenta sa ca expresie ca gandurilor sale despre lume.
De ce trebuie sa fi suparat cand te enerveaza ceva sau cand ti se face rau de catre cineva?
Pentru ca el are o alta viata, alta decat a ta, gandind diferit si fiind incapabil sa te inteleaga? Sferele de sticla in care traim ne lasa sa ne privim unii pe altii, dar nu ne permit sa patrundem in alte sfere.
Daca ploua, ia-ti o umbrela iar daca esti obosit, culca-te. Nu vezi ca ai cu ce sa te aperi dar nu vrei? Ce, tu vrei sa nu mai ploua niciodata ca nu ai tu umbrela azi? Te oboseste viata, culca-te si lasa-i pe altii sa fie treji, daca ne-am culca toti odata s-ar alege praful de lume. Am dormii toti asa, pana s-ar stinge si soarele, ne-am trezi, am vedea ca e intruneric si ne-am culca la loc. Atunci, in ploile intunecate, doar cateva fulgere ne-ar mai lumina din cand in cand fetele adormite ....si sa vedem atunci daca am aprecia fiecare fulger ca pe o zi, cel putin, pentru ca nu am sti niciodata cand vine ca sa fim pregatiti sa ne trezim ca intr-o dimineata...
Ce stii tu ce e lumea......
De ce trebuie sa fi suparat cand te enerveaza ceva sau cand ti se face rau de catre cineva?
Pentru ca el are o alta viata, alta decat a ta, gandind diferit si fiind incapabil sa te inteleaga? Sferele de sticla in care traim ne lasa sa ne privim unii pe altii, dar nu ne permit sa patrundem in alte sfere.
Daca ploua, ia-ti o umbrela iar daca esti obosit, culca-te. Nu vezi ca ai cu ce sa te aperi dar nu vrei? Ce, tu vrei sa nu mai ploua niciodata ca nu ai tu umbrela azi? Te oboseste viata, culca-te si lasa-i pe altii sa fie treji, daca ne-am culca toti odata s-ar alege praful de lume. Am dormii toti asa, pana s-ar stinge si soarele, ne-am trezi, am vedea ca e intruneric si ne-am culca la loc. Atunci, in ploile intunecate, doar cateva fulgere ne-ar mai lumina din cand in cand fetele adormite ....si sa vedem atunci daca am aprecia fiecare fulger ca pe o zi, cel putin, pentru ca nu am sti niciodata cand vine ca sa fim pregatiti sa ne trezim ca intr-o dimineata...
Ce stii tu ce e lumea......
luni, 26 octombrie 2009
Goya
Somul ratiunii naste monstri
Incerc sa inteleg ce a vrut sa spuna Goya, sau mai bine zis caut o interpretare pentru ca ma obsedeaza de ceva vreme inlantuirea celor 4 cuvinte. Luat separat, fiecare cuvant reprezinta pentru mine o preocupare de tip meditativ, domeniul in al carui taram nu faci atlceva decat sa dai sens acestei propozitii.
Somnul, cu visele si antichristul sau -insomnia, m-a fascinat mereu, odata prin rolul de intrerupator pe care il joaca in viata noastra, si pe de alta parte ca stare transcendenta a omului. Ratiunea, ca alternativa impotriva sentimentelor, nu inceteaza sa ma incante si sa ma dezamageasca constant. Nu am aflat nici pana astazi daca sunt un om rational sau nu, stiu doar ca incerc sa fiu, uneori prea mult. Nasterea, in opozitie cu moartea, inceputul, originea noastra e un subiect tot atat de interesant ca si moartea. O problema vasta si dificil de analizat. Nu incearca filosofia sa lamureasca intrebari de genul: De unde venim? Cine suntem? Unde ne ducem? Nasterea este inceputul istoriei noastre, iar istoria este timpul unui om, unui grup de oameni, timpul unei natiuni de la origine si pana in prezent, timpul unei civilizatii, de la Dumnezeul ei si pana la ziua de azi. Istoria este lumea desfasurata ca o harta intinsa pe masa, o harta pe care gasesti o pata mica, iar cand te uiti la legenda, acela esti tu. Monstrii, altii decat cei din jocuri, pe care i-am iubit si ii iubesc, sunt pentru mine expresia esecurilor si greselilor pe care le facem atat din neatentie cat si in mod voit. Cei nascuti din erori imperceptibile si aparent inofensive pe moment, dau nastere celor mai mari orori din existenta noastra. Acesi monstrii sunt mereu importriva noastra. Cei creati din rau intentionat sunt impotriva celor pe care ii dorim la picioarele noastre. Si mai este un monstru terifiant, un fel de Satan, si acele este ura, care este cel mai ingrozitor sentiment uman, parte latenta din noi.
Deci somnul ratiunii naste monstrii. Cum?
1) Respingerea ratiunii, stagnarea acesteia duce la monstrozitati, odata ocolit acest zid protector al ratiunii. Fara ratiune devenim fiinte malefice, nu mai suntem oameni ci monstrii..
2)Prea multa ratiune duce la un punct de saturatie maxim, iar de aici satisfactia si utilitatea acesteia scade treptat, ducand la inutilitate.
3)Somul ratiunii presupune mai intai acceptarea ratiunii si apoi somul ca stare a acesteia. In acest somn apar visele ratiunii, cosmaruri si monstrii din ele. Acestia sunt insa monstri ai ratiunii, sunt continut al ratiunii, nu inamic.
Incerc sa inteleg ce a vrut sa spuna Goya, sau mai bine zis caut o interpretare pentru ca ma obsedeaza de ceva vreme inlantuirea celor 4 cuvinte. Luat separat, fiecare cuvant reprezinta pentru mine o preocupare de tip meditativ, domeniul in al carui taram nu faci atlceva decat sa dai sens acestei propozitii.
Somnul, cu visele si antichristul sau -insomnia, m-a fascinat mereu, odata prin rolul de intrerupator pe care il joaca in viata noastra, si pe de alta parte ca stare transcendenta a omului. Ratiunea, ca alternativa impotriva sentimentelor, nu inceteaza sa ma incante si sa ma dezamageasca constant. Nu am aflat nici pana astazi daca sunt un om rational sau nu, stiu doar ca incerc sa fiu, uneori prea mult. Nasterea, in opozitie cu moartea, inceputul, originea noastra e un subiect tot atat de interesant ca si moartea. O problema vasta si dificil de analizat. Nu incearca filosofia sa lamureasca intrebari de genul: De unde venim? Cine suntem? Unde ne ducem? Nasterea este inceputul istoriei noastre, iar istoria este timpul unui om, unui grup de oameni, timpul unei natiuni de la origine si pana in prezent, timpul unei civilizatii, de la Dumnezeul ei si pana la ziua de azi. Istoria este lumea desfasurata ca o harta intinsa pe masa, o harta pe care gasesti o pata mica, iar cand te uiti la legenda, acela esti tu. Monstrii, altii decat cei din jocuri, pe care i-am iubit si ii iubesc, sunt pentru mine expresia esecurilor si greselilor pe care le facem atat din neatentie cat si in mod voit. Cei nascuti din erori imperceptibile si aparent inofensive pe moment, dau nastere celor mai mari orori din existenta noastra. Acesi monstrii sunt mereu importriva noastra. Cei creati din rau intentionat sunt impotriva celor pe care ii dorim la picioarele noastre. Si mai este un monstru terifiant, un fel de Satan, si acele este ura, care este cel mai ingrozitor sentiment uman, parte latenta din noi.
Deci somnul ratiunii naste monstrii. Cum?
1) Respingerea ratiunii, stagnarea acesteia duce la monstrozitati, odata ocolit acest zid protector al ratiunii. Fara ratiune devenim fiinte malefice, nu mai suntem oameni ci monstrii..
2)Prea multa ratiune duce la un punct de saturatie maxim, iar de aici satisfactia si utilitatea acesteia scade treptat, ducand la inutilitate.
3)Somul ratiunii presupune mai intai acceptarea ratiunii si apoi somul ca stare a acesteia. In acest somn apar visele ratiunii, cosmaruri si monstrii din ele. Acestia sunt insa monstri ai ratiunii, sunt continut al ratiunii, nu inamic.
duminică, 18 octombrie 2009
god is a dj
Dumnezeu nu mai stia ce sa faca. Nu mai stia nici ce facuse pana acum, i se parea inutil tot ce facuse pana atunci, avusese candva un sens, dar acum nu mai avea. A ales sa uite, si a uitat tot.
A ales sa faca Pamantul, cu tot ce salasuieste pe el. A facut si un soare, luna, stelele. Lipsea insa ceva, El nu era multumit. Toate ii erau indiferente si nerecunoscatoare, existenta lor nu mai parea legata de El. Atunci, l-a facut pe Adam, un inger fara aripi.
-Aripile ti le vei creste singur! A suflat pe el si i-a daruit din puterea Sa forta de creatie.
-Du-te si creaza, multumeste-ma! Framanta sub talpile tale Pamantul, seaca marile si desipica cu privirea ta cerul!
Adam a plecat cu mintea seaca si dornica de cunoastere. Sufletul sau era insa plin de recunoastere pentru Dumnezeu. Inainte de a face ultimul pas in Eden, Dumnezeu a ridicat mana si l-a oprit.
-Asteapta, nu ma parasi din prima clipa. M-ai cunoscut prea putin, un timp prea scurt ca sa ma pastrezi in amintire. Tu ma vei uita.
-Nu te voi putea uita, esti Creatorul meu, tu mi-ai dat viata, eu o sa stiu mereu cum am ajuns pe lume, raspunde Adam increzator.
-Ba da, ai sa Ma uiti. Iti voi da Moartea in dar ca sa stii mereu cine sunt Eu, astfel nu Ma vei uita niciodata.
-Dar ce e Moartea?
-Asta nu vei afla niciodata, nu ti-am dat si puterea de a intelege ce e Moartea. Acum du-te..
A plecat Adam si singur pe Pamant, l-a cutreierat in lung si lat, a vazut marile, muntii, soarele si luna, intunericul si lumina.
A vazut florile si animalele si Adam s-a simt singur. Nu iubea Pamantul. Facandu-i-se mila de el, si trist ca l-a cam izgonit, speriindu-l si cu Moartea pe deasupra, Dumnezeu i-a daruit-o pe Eva lui Adam.
De cum a vazut-o, Adam s-a indragostit.Adam si Eva cunoscusera dragostea. Adam a vazut ca era toamna si ca afara ploaua. A luat-o de mana pe Eva si s-au adapostit sub un copac. Au privit covorul de frunze galbene si au fost un pic melancolici. S-au strans in brate si au fost nostalgici. Nostalgia originilor. Adam a cules o floare si i-a daruit-o Evei, ea a zambit si Adam a zambit si el. Atunci a iubit-o din nou.
Impreuna au cunoscut timpul. Impreuna au fost tristi si fericiti. Asa au devenit Oameni.
In jiltul sau, Dumnezeu si-a sters o lacrima si a inceput sa creada cu ardoare in Om, il iubea pe Om si ii era dor de el. Si-a chemat Fiul si I-a spus:
-Du-te pe Pamant, lasa-i sa te omoare, du-te si fa-te Om, apoi intoarce-te la Mine!
In ziua cand s-a intors Iisus, El a fost fericit. Dumnezeu s-a odihnit in ziua aceea, fiind multumit de ceea ce crease. Crezand in Om, Dumnezeu avea un motiv sa existe..
A ales sa faca Pamantul, cu tot ce salasuieste pe el. A facut si un soare, luna, stelele. Lipsea insa ceva, El nu era multumit. Toate ii erau indiferente si nerecunoscatoare, existenta lor nu mai parea legata de El. Atunci, l-a facut pe Adam, un inger fara aripi.
-Aripile ti le vei creste singur! A suflat pe el si i-a daruit din puterea Sa forta de creatie.
-Du-te si creaza, multumeste-ma! Framanta sub talpile tale Pamantul, seaca marile si desipica cu privirea ta cerul!
Adam a plecat cu mintea seaca si dornica de cunoastere. Sufletul sau era insa plin de recunoastere pentru Dumnezeu. Inainte de a face ultimul pas in Eden, Dumnezeu a ridicat mana si l-a oprit.
-Asteapta, nu ma parasi din prima clipa. M-ai cunoscut prea putin, un timp prea scurt ca sa ma pastrezi in amintire. Tu ma vei uita.
-Nu te voi putea uita, esti Creatorul meu, tu mi-ai dat viata, eu o sa stiu mereu cum am ajuns pe lume, raspunde Adam increzator.
-Ba da, ai sa Ma uiti. Iti voi da Moartea in dar ca sa stii mereu cine sunt Eu, astfel nu Ma vei uita niciodata.
-Dar ce e Moartea?
-Asta nu vei afla niciodata, nu ti-am dat si puterea de a intelege ce e Moartea. Acum du-te..
A plecat Adam si singur pe Pamant, l-a cutreierat in lung si lat, a vazut marile, muntii, soarele si luna, intunericul si lumina.
A vazut florile si animalele si Adam s-a simt singur. Nu iubea Pamantul. Facandu-i-se mila de el, si trist ca l-a cam izgonit, speriindu-l si cu Moartea pe deasupra, Dumnezeu i-a daruit-o pe Eva lui Adam.
De cum a vazut-o, Adam s-a indragostit.Adam si Eva cunoscusera dragostea. Adam a vazut ca era toamna si ca afara ploaua. A luat-o de mana pe Eva si s-au adapostit sub un copac. Au privit covorul de frunze galbene si au fost un pic melancolici. S-au strans in brate si au fost nostalgici. Nostalgia originilor. Adam a cules o floare si i-a daruit-o Evei, ea a zambit si Adam a zambit si el. Atunci a iubit-o din nou.
Impreuna au cunoscut timpul. Impreuna au fost tristi si fericiti. Asa au devenit Oameni.
In jiltul sau, Dumnezeu si-a sters o lacrima si a inceput sa creada cu ardoare in Om, il iubea pe Om si ii era dor de el. Si-a chemat Fiul si I-a spus:
-Du-te pe Pamant, lasa-i sa te omoare, du-te si fa-te Om, apoi intoarce-te la Mine!
In ziua cand s-a intors Iisus, El a fost fericit. Dumnezeu s-a odihnit in ziua aceea, fiind multumit de ceea ce crease. Crezand in Om, Dumnezeu avea un motiv sa existe..
vineri, 16 octombrie 2009
imagination land
Cand sunt mici, copiii se joaca cu jucarii. Cand cresc, se joaca cu viata lor.Se ascund dupa ani, joaca prinselea cu vise si baba oarba mai tot timpul. Se leaga la ochii, asculta de altii si uita sa isi mai descopere ochii. Cat de frumos se transformau lucurile in copilarie, sub privirile noastre! Totul, oamenii, viitorul, amintirile, erau atat de fermecatoare. Nu departe de casa bunicilor, intr-o vale, se afla o sonda parasita, ruginita, cu volane multe de fier si o gropa cu apa statuta de unde pescuiam broaste cu bete de lemn. Acea sonda era pentru imaginatia mea un lut desavarsit, perfect, din care puteam construi lucruri dorite cu sarg de mine. Sonda acea a fost pe rand, vapor, tractor, masina, turnul Eiffel si multe altele. Aspectul degradant al locului, fiarele ruginite, ingropate in pamant, si alte instalatii dezafectate imi trezeau un interes nespus, aminteau de vremuri glorioase, insa din cine stie ce motiv se prabusise totul. Avea misterul unor constructii megalitice...
Acum vreo 2 ani, sonda a fost restaurata si totul e nou pe acolo. Ei nu stiu ca au distrus totul, i-am urat din suflet cand am vazut ce au facut. Am ramas cu amintirea sondei. As fi vrut totusi sa o mai vad macar odata, voiam sa incerc sa o transform o ultima data in ceva, sa vad daca mai functioneza. As fi facut din ea o masina a timpului. Cine stie, poate nu era in imaginatia mea totul, poate chiar era ceva magic in sonda aia. Nu voi afla niciodata.
O viata de poveste..Cand te faci mare, incepi sa etichetezi totul pe parcurs.Nu mai ai voie sa inventezi atat de mult.
Timpul ne restrange cu fiecare secunda imaginatia.Privirea noastra nu mai e refractata de obiecte si fiinte, cade perpendicular pe ele si atat.
Acum vreo 2 ani, sonda a fost restaurata si totul e nou pe acolo. Ei nu stiu ca au distrus totul, i-am urat din suflet cand am vazut ce au facut. Am ramas cu amintirea sondei. As fi vrut totusi sa o mai vad macar odata, voiam sa incerc sa o transform o ultima data in ceva, sa vad daca mai functioneza. As fi facut din ea o masina a timpului. Cine stie, poate nu era in imaginatia mea totul, poate chiar era ceva magic in sonda aia. Nu voi afla niciodata.
O viata de poveste..Cand te faci mare, incepi sa etichetezi totul pe parcurs.Nu mai ai voie sa inventezi atat de mult.
Timpul ne restrange cu fiecare secunda imaginatia.Privirea noastra nu mai e refractata de obiecte si fiinte, cade perpendicular pe ele si atat.
joi, 15 octombrie 2009
la foret inconnue
Aceasta falsa literatura si poezie prin care astern gandurile ma ajuta sa leg notiunea, cuvantul, de sentimente. Sa apara cat de cat asa cum le vad si le percep eu. E impactul vietii asupra mea. Nu pot sa insir definitii si teoreme. As putea sa spun direct: Ce pacat ca nu m-am nascut pe acea strada, in casa cu tei in gradina! Ar fi cu totul aberant, ridicol sa spun asta. De asta sa fim tristi? Ca nu suntem altii? Daca as crede asta, mi-as dori sa fiu sters de pe fata pamantului. As fi decat un invins, un disperat cu desavarsire. Nu, e mai mult decat atat, avem o conditie pe care trebuie sa o constientizam si sa o intelegem. Eu caut si descopar. Acum, ca am descoperit niste lucruri mai triste, e o chestie mai delicata. Problema e destul de vasta, cu multe rasturnari de situatii si schimbarii de roluri, conceputa in asa fel incat sa fie parcursa mult pentru a obtine o intelegere. O enigma incitanta, care ne stimuleaza sa traim cum credem noi ca e bine.
Dar poate iar ma mint, cum am facut-o de multe ori pana acum. Nici macar nu stiu de ce ma feresc...
Dar poate iar ma mint, cum am facut-o de multe ori pana acum. Nici macar nu stiu de ce ma feresc...
no fun
Nu poti sa mergi pe strada cu capul in nori, cu ochii cautand stele pierdute in lumina zilei si cu mintea departe de realitatea imediata. Te impiedici, cazi in gropi, te pot calca masinile. Te lovesti de oamenii din jurul tau sau te pierzi.Daca esti pe trotuar, trebuie sa fi si tu ca ceilalti, sa te porti constient de lumea in care traiesti. Degeaba cauti tu stelele ziua, stelele numai noaptea sunt acele stele iubite de toti. Foarte adevarat deci ca intunericul te face sa observi lucruri care in alte imprejurari iti sunt indiferente sau chiar invizibile. Exista lucruri nemaipomenite in viata, absolut peste tot in jurul nostru, raspandite atat in spatiu cat si in timp. Asteapta sa fie revelate. Nu ma leg neaparat de conceptia lui Eliade despre sacru. Ma misc intr-un spatiu mai accesibil. O melodie care ne place, un videoclip, un joc, un film, o carte, un nou prieten, o strada, un oras, un anotimp. Toate acestea sunt lucruri marunte care odata descoperite, ne schimba purtin cate putin, ne conduc pe drumuri necunuscute dar fantastic de frumoase. Sunt lucruri care ne ajuta sa ne descoperim treptat pe noi insine. Sunt si lcruri serioase care trebuie dezvaluite, cum este dragostea, sau convingerea ca ai un destin de implinit, ca ti-ai gasit un loc in viitor, te simti o parte activa din lume.Nu mai esti intrus, esti centrul lumii cand credeai ca esti ingropat departe de orice bucurie.
Am inceput cu o observatie trista si am continuat cu niste ganduri optimiste tocmai pentru a intelege mai bine capcana in care suntem prinsi.E si mai dureros sa descoperi lucrurile care te pot face fericit, dar pe care insa nu le vei avea niciodata.Ti s-au dezvaluit, le-ai inteles farmecul, insa esti silit, constrans de imprejurari, sa nu ai parte de ele. Tu trebuie sa privesti in jos, ca si altii, eviti gropile din asfalt dar cazi in prapastii infinit mai adanci decat aceste gropi printre care ne strecuram.
Dar vai, cat de mult gresim...Gresim si suferim. E buna suferinta, ne fereste de greseli si de aroganta.
Am inceput cu o observatie trista si am continuat cu niste ganduri optimiste tocmai pentru a intelege mai bine capcana in care suntem prinsi.E si mai dureros sa descoperi lucrurile care te pot face fericit, dar pe care insa nu le vei avea niciodata.Ti s-au dezvaluit, le-ai inteles farmecul, insa esti silit, constrans de imprejurari, sa nu ai parte de ele. Tu trebuie sa privesti in jos, ca si altii, eviti gropile din asfalt dar cazi in prapastii infinit mai adanci decat aceste gropi printre care ne strecuram.
Dar vai, cat de mult gresim...Gresim si suferim. E buna suferinta, ne fereste de greseli si de aroganta.
luni, 12 octombrie 2009
poveste fara sfarsit
Zilele ploioase par mereu mai lungi decat restul. Picaturi repezi spala asfaltul, blocurile oricum murdare, masinile, tramvaiele, autobuzele. Aceleasi picaturi pe noi ne ingheata, nu ne curata de nimic, ne apasa sufletul cu o povara neinteleasa. A intelege prin picaturi lacrimi, o metafora la indemana oricui, ar putea fi unul dintre motivele care ne silesc sa fim mai tacuti si mai ingrijorati cand ploua. Un alt motiv ar fi acela ca ploaia este o bariera in fata dorintelor noastre care ne limiteaza actiunile, ne inchide in casa si in noi. Nu poti sa stai mult in ploaie, mereu trebuie sa fugi de ploaie, trebuie sa te ascunzi, sa o eviti cat poti. De la fereastra capata insa o alta infatisare si, nostalgic, o poti uri mai putin stiind ca acum nu te mai face sa tremuri si sa simti fiorii oricarei picaturi. De la inceputul vietii tale ai inteles ca trebuie sa fugi de ploaie. Ploaia are un rol fundamental in ciclul vietii naturii, insa pentru sufletul oamenilor ploaie nu are niciun sens. Ai inteles ca intre doua furtuni razele soarelui sunt si au fost mai mangaietoare. Toata lumea e impotriva ploii, o urasc pentru ceea ce reuseste sa faca din ei. Spiritul lor stie ca nu poti invinge ploaia, poate doar sa scape de ea.
Cu toate astea, in viata sunt mai multe zile insorite decat cu ploi. Acest raport avantajos de durata ne asigura doza necesara de optimism pentru a ne naste intr-o noua dimineata.
Drama vietii noastre e ca ne temem de lucruri inofensive, pentru ca asa au spus altii. Ne ingrozesc stereotipuri inventate care ne ranesc in imaginatie. Fugim in directia gresita si ne departam de noi, ne ascundem sufletele pana cand nu mai stiim cine suntem cu adevarat. Daca nu stii cine esti cu adevarat, o sa traiesti fara sa atingi acel ceva care te-a macinat pana acum, acel lucru care te face sa simti ca ai un destin de implinit.
Acum iar nu stiu ce sa mai cred, m-am ratacit din nou. Cred ca am mai spus-o, si imi pare rau ca trebuie sa ma repet: in viata nu exista dorinte ci idei fixate, obsesii si iluzii.
Cred ca cea mai mare tragedie din viata noastra este faptul ca acum poti avea totul iar in clipa urmatoare sa pierzi tot ce aveai. Sa devii nimic.
In viata nu e de glumit cu doua lucruri: cu dragostea si cu singuratatea.
Cu toate astea, in viata sunt mai multe zile insorite decat cu ploi. Acest raport avantajos de durata ne asigura doza necesara de optimism pentru a ne naste intr-o noua dimineata.
Drama vietii noastre e ca ne temem de lucruri inofensive, pentru ca asa au spus altii. Ne ingrozesc stereotipuri inventate care ne ranesc in imaginatie. Fugim in directia gresita si ne departam de noi, ne ascundem sufletele pana cand nu mai stiim cine suntem cu adevarat. Daca nu stii cine esti cu adevarat, o sa traiesti fara sa atingi acel ceva care te-a macinat pana acum, acel lucru care te face sa simti ca ai un destin de implinit.
Acum iar nu stiu ce sa mai cred, m-am ratacit din nou. Cred ca am mai spus-o, si imi pare rau ca trebuie sa ma repet: in viata nu exista dorinte ci idei fixate, obsesii si iluzii.
Cred ca cea mai mare tragedie din viata noastra este faptul ca acum poti avea totul iar in clipa urmatoare sa pierzi tot ce aveai. Sa devii nimic.
In viata nu e de glumit cu doua lucruri: cu dragostea si cu singuratatea.
sâmbătă, 10 octombrie 2009
the night that chimera cries
De dimineata m-am trezit si nu m-am recunoscut in oglinda. Priveam chipul uimit din oglinda si nu intelegeam cine e si ce cauta acolo. Nu ma recunosteam din nicio amintire.
-Cine esti?
Vocea necunoscuta m-a speriat, nu o mai auzisem niciodata. Cu rasuflarea grea, m-am apropiat de oglinda si cercetam faptura ingrozita din oglinda.
Am ales sa fug. Alergam ca un nebun, afundandu-ma pe strazi necunonscute. Atunci m-am simitit pierdut definitv. M-am asezat pe o banca si cautam un raspuns. Ce pot sa fac?
Am intrebat un nor.
-Ma cunosti?
-Nu te-am mai vazut pe aici. Intreaba vantul. El ma poarta peste voi laolalta cu vocile voastre. Roaga-l sa te ajute,mi-a raspuns norul si a plecat mai departe
Vantul mi-a purtat soaptele rugatoare departe in lume, departe si in timp, cu promisiunea ca trebuie sa sper ca o sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa scap de strania dilema.
Secat de lacrimi, mi-am spus:
-Dispari! Piei din ochii si inima mea. Nu vreau sa mai mai gandesc la tine niciodata....
-Cine esti?
Vocea necunoscuta m-a speriat, nu o mai auzisem niciodata. Cu rasuflarea grea, m-am apropiat de oglinda si cercetam faptura ingrozita din oglinda.
Am ales sa fug. Alergam ca un nebun, afundandu-ma pe strazi necunonscute. Atunci m-am simitit pierdut definitv. M-am asezat pe o banca si cautam un raspuns. Ce pot sa fac?
Am intrebat un nor.
-Ma cunosti?
-Nu te-am mai vazut pe aici. Intreaba vantul. El ma poarta peste voi laolalta cu vocile voastre. Roaga-l sa te ajute,mi-a raspuns norul si a plecat mai departe
Vantul mi-a purtat soaptele rugatoare departe in lume, departe si in timp, cu promisiunea ca trebuie sa sper ca o sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa scap de strania dilema.
Secat de lacrimi, mi-am spus:
-Dispari! Piei din ochii si inima mea. Nu vreau sa mai mai gandesc la tine niciodata....
joi, 8 octombrie 2009
"Fiecare om e dezordinea sa".
Constantin Noica
O dezordine de particule, de ganduri si de sentimente.
O dezordine de sperante, de disperari duse pana in pragul unei absolute nesigurante. Propriul sau esec.
O dezordine de ani aruncati intr-o singura inima care ne seaca de viata la fiecare bataie.
O dezordine de false renegari de sentimente si repere, care in loc sa ne ghideze, ne abat mereu de la directia aleasa, amplificand eroarea. Directii mai gasim, insa suntem incapabili de a le da sensuri.
Ne pierdem singuri aruncandu-ne in rataciri de clipe.
Uita, uita! Trebuie sa uiti! Uita-ti viata, caut-o si alege-o tot pe ea, chair daca nu vei mai stii nimic. O sa vezi ca daca tot uiti, ceva ai sa intelegi pana la urma.
Constantin Noica
O dezordine de particule, de ganduri si de sentimente.
O dezordine de sperante, de disperari duse pana in pragul unei absolute nesigurante. Propriul sau esec.
O dezordine de ani aruncati intr-o singura inima care ne seaca de viata la fiecare bataie.
O dezordine de false renegari de sentimente si repere, care in loc sa ne ghideze, ne abat mereu de la directia aleasa, amplificand eroarea. Directii mai gasim, insa suntem incapabili de a le da sensuri.
Ne pierdem singuri aruncandu-ne in rataciri de clipe.
Uita, uita! Trebuie sa uiti! Uita-ti viata, caut-o si alege-o tot pe ea, chair daca nu vei mai stii nimic. O sa vezi ca daca tot uiti, ceva ai sa intelegi pana la urma.
luni, 5 octombrie 2009
every time we touch
Am ramas acelasi care asteapta ca timpul sa vina si sa rezolve lucrurile de la sine, iar eu sa doar sa stau fara sa misc un deget. Aceasta strategie a dat insa mai mereu gres. Am fost prea indulgent cu o viata care depaseste cu nepasare acel sfert academic in care asteptam inca nederanjat de mica intarziere. Dar ce te faci cand trebuie sa amani lucrurile de a caror venire nu de indoiai nicidecum? Initial, vei continua sa speri, treptat insa va trebui sa te obisnuiesti cu ideea ca s-a pierdut acel ceva pentru tine. Nichita Stanescu spunea ca un om este ceea ce isi aminteste el despre sine ca este. Momentele de uitare sunt percepute ca schimbari ale tale. Eu sunt de acord cu aceasta afirmatie si as completa-o cu ideea ca acest mecanism de selectiei al memoriei, de multe ori inconstient, ne face sa supravietuim trecand astfel foarte usor peste esecuri. Deci pana la urma s-ar putea sa uit ce vroiam. Si de multe ori se intampla sa crezi in lucruri care mai apoi iti vor parea ridicole. Asta inseamna ca o schimbare s-a produs in tine, nu te mai intelegi pe tine de atunci, acum ai alte asteptari. Dar inca e vorba de amintirea ta despre tine, si poate daca ai mai fi pus intr-o situatie absolut identica, stergand toata experienta acumulata pana in acest moment in care judeci fapta de atunci, ai actiona la fel. Faptele, evenimentele, invingerile si infrangerile noastre, in genere, acele care au un impact important asupra directiei noastre in viata, sunt asezate intr-o asa maniera incata mereu ne scapa cate ceva. ”Ne scapa mereu cate ceva in viata, de aia trebuie sa ne nastem inca odata”, cum spunea Marin Sorescu in Iona
E..., mie cred ca mi-au scapat cam multe, si sunt astfel tentat sa cred ca nu am prins nimic din ce imi doream. Tot ce am scris mai sus ar avea mai mult inteles daca as fi exemplificat prin realul care m-a determinat sa am aceste reflectii, nu neaparat convingeri. As putea sa povestesc intamplari reale prin care am trecut si din care sa reiese, ca un fel de morala, aceste cugetari, slabe de altfel. Nu o fac, dintr-un orgoliu inca enigmatic pentru mine, si pentru ca aceste fapte ar parea prea banale pentru a atrage atentia potentialilor cititori. Prefer sa ma axez pe interpretarea acestor fapte, interpretare care denota o constiinta un pic dereglata sau un caracter cam slab. De prea multe ori ma trezesc dimineata si simt ca traiesc o trauma perpetuua care ma sileste sa ma complic inutil, ma marcheaza permanent si nu ma lasa sa traiesc linistit perioade din viata pe care le-am asteptat nerabdator. Drama vine din faptul ca solutiile de care ma agat in incercarea de a scapa, sunt toate trecatoare, mereu trebuie sa gasesc altele care la randul lor se dovedesc false.
Mi-e dor de acele zile lungi cu mine nesfarsit in sticla geamului ceasului incremenit in peretele obosit de aminitri. Stateam pe cea dintai treapta a acele scari de ciment, greu de suportat, ma apasa pe suflet griul acela. Aveam ochii acoperti cu palmele si simteam in parul tau mireasma toamnei.Simteam in oftatul tau nelinistea marilor. Descoperam privirea si vedeam in ochii tai galaxii orbitoare. Inchideam ochii si freamatul gandurilor tale imi intepa ca un ghimpe sufletul. Era perfect timpul. Nu mai asteptam nimic, credeam ca asta e tot, nu mai exista maine, istorie, amintiri, tot s-a sters , nu mai ramasese decat clipa singulara, nu ca parte din timp, ci unica, in afata oricarei legi, la limita adevarului si viselor. Ceva a facut insa sa se spulbere dureros si ireparabil.
E..., mie cred ca mi-au scapat cam multe, si sunt astfel tentat sa cred ca nu am prins nimic din ce imi doream. Tot ce am scris mai sus ar avea mai mult inteles daca as fi exemplificat prin realul care m-a determinat sa am aceste reflectii, nu neaparat convingeri. As putea sa povestesc intamplari reale prin care am trecut si din care sa reiese, ca un fel de morala, aceste cugetari, slabe de altfel. Nu o fac, dintr-un orgoliu inca enigmatic pentru mine, si pentru ca aceste fapte ar parea prea banale pentru a atrage atentia potentialilor cititori. Prefer sa ma axez pe interpretarea acestor fapte, interpretare care denota o constiinta un pic dereglata sau un caracter cam slab. De prea multe ori ma trezesc dimineata si simt ca traiesc o trauma perpetuua care ma sileste sa ma complic inutil, ma marcheaza permanent si nu ma lasa sa traiesc linistit perioade din viata pe care le-am asteptat nerabdator. Drama vine din faptul ca solutiile de care ma agat in incercarea de a scapa, sunt toate trecatoare, mereu trebuie sa gasesc altele care la randul lor se dovedesc false.
Mi-e dor de acele zile lungi cu mine nesfarsit in sticla geamului ceasului incremenit in peretele obosit de aminitri. Stateam pe cea dintai treapta a acele scari de ciment, greu de suportat, ma apasa pe suflet griul acela. Aveam ochii acoperti cu palmele si simteam in parul tau mireasma toamnei.Simteam in oftatul tau nelinistea marilor. Descoperam privirea si vedeam in ochii tai galaxii orbitoare. Inchideam ochii si freamatul gandurilor tale imi intepa ca un ghimpe sufletul. Era perfect timpul. Nu mai asteptam nimic, credeam ca asta e tot, nu mai exista maine, istorie, amintiri, tot s-a sters , nu mai ramasese decat clipa singulara, nu ca parte din timp, ci unica, in afata oricarei legi, la limita adevarului si viselor. Ceva a facut insa sa se spulbere dureros si ireparabil.
joi, 1 octombrie 2009
enigma de octombrie (III)
Tanti Anuta nu primise cu ochi buni vestea mutarii si Lorena avea acum remuscari gandindu-se la faptul ca oarecum o tradase pe batrana. "Ce o sa faca ea acum singura, ca tine la ea ca la copilul ei si ii vrea doar binele. Asta e, stie ca asa a fost sortita de Dumnezeu sa moara singura in casa." Probabil batrana retraia cine stie ce amintire neplacuta, poate ca o lasase barbatul pentru alta, desi intelesese ca e vaduva, dar poate inainte de moarte altcineva ii rapise sotul. "-Tanti, ma mut cu George, iesim si noi mai ieftin daca stam amandoi, alor mei nu le prea merge bine pe la serviciu, stiti, stau cam prost cu banii. "Si a inteles-o destul de repede tanti, trecand rapid de la drama existentiala la cea materiala, dupa ce Lorena a asigurat-o ca ii plateste luna intreaga, chiar si cea viitoare, si ca o sa vina sa o viziteze destul de des. Problema lu' tanti era acum ca nu poate sa gaseasca pe altcineva acum, ca toti studentii si-au gasit deja. "Lasa tanti, nu mai cauta ca iti gaseasc eu, dar deocamdata luna asta sa nu cauti pe nimeni. Intre lacrimile Tanti Anutei, care acum trecuse peste starea de uimire ajungand la regretul ca pierde o "fata asa buna, care nu a suparat-o cu nimic, frumoasa si desteapta" si cateva cani de ceai calmant, Lorena isi stransese toate hainele si cartile in geamantan. George nu reusise sa vina cu ea in acea zi, si Lorena se hotarase sa faca de una singura mutarea, respectiv sa ii dea de una singura vestea lui tanti, din considerentul ca e responsibilitatea ei si ca prezenta lui George ar fi starnit ura in batrana tradata din cauza dragostei pe care o purta fata baiatului. Totusi, chinuindu-se cu geamantanul destul de greu si voluminos pentru faptura ei delicata, cum au judecat-o probabil toti trecatorii pe langa care trecuse, s-a gandit ca ar fi fost bine sa il sune pe George sa o ajute. Dar toate astea avea menirea de a constitui o surpriza, demonstrandu-i astfel dorinta ei de a-i fi alaturi.
Acum, in metrou, lipita cu fata de geam, vedea reflectat chipul tanti Anutei in toate batranele inghesuite si mereu ursuze. Probabil ca se plange acum la toate vecinele asteptand compasiune din partea lor, compasiune pe care o considera falsa, toate batranele se prefac induiosate de probleme altora, dar in sinea lor se bucura ca au aflat detalii picante pe care sa le transimita, si de altfel simt si o multumire personala legata de faptul ca nu ele nu au trecut prin astfel de necazuri.
Cobori la Universitate gandindu-se ca nu ar trebui sa le judece atat de aspru pe bunicute, poate ea la randul ei va deveni o batranica insportabila care a strans de-a lungul vietii toate neimplinirie si regretele, si, fara speranta, cand timpul nu va mai avea ce sa ii rapeasca, nu va avea altceva de facult decat sa le imparta si celor din jur din suferinta ei. Era doua jumatate si miercurea Radu terminase cururile de curand. O astepta in fata Literelor, cu un trandafir rosu in mana stanga, iar in dreapta avea o tigara abia aprinsa pe care insa o arunca la vederea ei. Cele trei chistoace de la picioarele lui dovedeau ca o astepta de cateva minute bune.
-Buna draga! Mi-ai lipsit mult!Cum a fost acasa? O intreba cu expresie a fetei care radia de fericire, dupa care o saruta scurt si ii intinse trandafirul.
-A fost ok. Nu am facut mare lucru. Mergem in Cismigiu, nu? Mai intai vreau sa imi iau ceva de mancare..
-Luam de la Mac, nici eu nu am mancat. Mereu, la ultimul curs, foamea de cunostine, slaba de altfel, e inlocuita de adevarata foame.
O lua de mana si pornirea alaturi pe strada, calcand cu pasi mici pe umbra imensa a Universtitati care intuneca asfaltul intr-un paralelogram trecator, de parca un nor s-a oprit acolo si a udat cu lacrimile lui asfaltul cu o precizie geometrica.
Radu era tandru, calm, uneori prea visator, fara sa fie naiv insa. Tocmai atunci cand era convins de un adevar si incerca sa il practice, putea fi socotit naiv pentru ca el credea ca si ceilalti sunt constienti de acel lucru. Inocenta asta a lui, care facea din el un om care coboara idealurile pe pamant, ii dadeau un aer de invins in raport cu societatea. Invins tocmai de societate, de colegi, de familie si de prieteni, societatea in care vedea el valori invizibile pentru altii. Fiecare om trebuia sa aiba sacrul lui, acel pachet de principii dupa care sa isi organizeze viata, incepand cu religia si sfarsind cu marca de masina preferata pe care doreste sa o achizitioneze. Ce nu vedea el erau falsele valori, ratiunea alterata si inversunarea cu care se avantau ceilalti in existentele lor haotice. Mai mult decat atat, aceste "pacate contemporane", cum le numea el, il infectasera si pe el, le avea in sange, era o mostenire genetica a spiriului si momentan puteau fi intr-o stare de incubatie; alimentate de rautatea si indiferenta din jur, aveau sa iasa intr-o zi la iveala si sa faca din el o copie fara identitate, ucigand tot ce credea el original in fiinta lui. Lorena vazuse in aceste calitati ale sale adevarate virtuti si e indragostise de el in Regie, cand iesise la o bere cu colegele de grupa. Era varul unei colege, student la Litere, si se pare ca el fusese imdediat atras de fata cu trasaturi de zeitate mitologica. "Nu va dura mult pana si ceilalti oameni isi vor da seama de latura ta divina, si atunci se va intemeia o noua religie. O sa mergem impresuna sa cautam un nou Olimp caci Bucurestiul nu pare prea potrivit pentru tine. Vreau sa-mi spui, frumoasa.....?
-Lorena...
-..cine te-a iubit/Cati au plans nebuni dupa tine/Si cati au murit.
-Inca caut sa aflu cine ma iubeste, cred ca a plans un coleg din clasa a 3 a dupa mine cand m-am mutat la alta clasa, iar de murit..sa zicem ca ar fi dovada suprema pentru raspunsul de la intrebarea unu."
Cam asa incepuse povestea lor, poate acea intalnire fusese doar anuntul unei idile plina de romantism, mai tarziu se trezise ca fiind parte din povestea care curgea lin, fara suspans si rasturnari de situatie.O simpla poveste de dragoste.
Statea pe o banca si admirau privelistea oferita de lac dimineata, cu sclipiri de soare in oglinda apei. Aerul era putin rece si aducea mireasma padurii de toamna.
-Eu cred ca dragostea e posibila tocmai prin faptul ca suntem unici fiecare in felul nostru. Nu exista decat un el si o ea, in incercarea reconsituirii cuplului paradisiac. Asta e dragostea pura, care din pacate e descoperita de putini in viata. Cat ai fost plecata, mi-am dat seama ca un te pot inlocuii cu nimeni.
-Vrei sa spui ca in dragoste, el si ea sunt sortiti unul altuia si ca nu exista decat o singura posibilitate de implinire, restul fiind ce? Suferinta, esec, demonstratie ca nu ai gasit inca dragostea si ca trebuie sa mai cauti?
-Nu ca suntem soriti unul altuia, vreau sa zic ca e ceva mai presus de intelegerea noastra care ne face sa simtim ca dragostea nu poate existea decat prin persoana iubita, orice alternativa ar fi plina de minusuri. Nu zic ca ne e hotarat de undeva de sus, pentru ca asta ar insemna neaparat si o implinire.
-Poi si deci restul relatiilor sunt suferinte fara implicarea dragostei? Lorena era mai mult curioasa decat inversunata sa ii demonstreze contrariul.
-Dragoste este acel sentiment pe care il simtii pentru o persoana, chiar daca toata viata nu vei resusi sa ai o relatie cu aceea persoana. In adancul sufletului vei stii ca aceea a fost povestea ta de dragoste.
-Aici poti sa ai dreptate, te indragostesti de un gest, de un zambet, de o farama din gandurile lui, si realizezi ca astea sunt doar ale acelei fiinte, si farmecul este ca numai ea iti poate satisface setea de iubire tocmai prin simpla ei existenta. E de ajuns sa stii ca exista..Lorena devenise ganditoare.Continua pe un ton calm:
-Se aseamana cu conceptia lui Eliade despre sacru si profan."Ciclul cosmic contine o creatie, o existenta, iar istoria distruge asa ceva".Deci o singura poveste de dragoste in viata, distrusa sau imposibile din cauza banalitatilor vietii de care te impiedici. Enumar aici:societate, familie, prejudecati. Eliade mai spune "ca timpul sacru este acel timp originar in care lumea a fost creata. Este timp care genereaza, in care lumea se naste, in care aflam arhetipurile, miturile si simbolurile. Puritatea lui conduce la nostagia lui. In timpul sacru duarata este clipa eterna si in el nu exista teroarea istoriei. Timpul sacru e timplu paradisiac, timpul adamic. Timpul profan este trait de om, e timpul istoric, desacralizat si imbibat de evenimente. El se desfasasoara potrivit sagetii timpului (trecut-prezent-viitor) si, cu cat se departeaza de timpul originar, cu atat uitarea devine mai mare"
Ne cautam dragostea intr-un mediu ostil, care de multe ori reuseste sa ne impiedice sa o atingem. Analogia cu teoria lui Eliade mi se pare corecta, pentru ca odata atinsa dragostea, celalalte aspecte ale existentei isi pierd din importanta, devin doar un adaos in existenta noastra. Putem spune ca am atins acel timp sacru, pur in care nu mai suntem terorizati de istorie pe care as numi-o aici asteptarea iluzorie. Timpul profan este tocmai mediul care ne impiedica prin absurditatea conventiilor, inventate tot de noi, sa ne implinim dragostea.
George o ascultase cu atentie, si ii urmarea ochii incercand sa descopere ce o framanta pe fata de alturi, se vedea ca in fiinta ei e ceva care o macina si ii da un aer de martira.
-"Necesitatea vesnicului reinceput sta in ceea ce Eliade numeste nostalgia originilor .O intalnim in toate mitologiile si este teoretizata de Nietzche ca doctrina e eternei reintoarceri a identicului". Intocmai cum eu ma simt legat de acel eu din copilarie, din trecut mai exact, care ma face sa imi dau seama ca nu m-am schimbat atat de mult de-a lungul anilor. Am doar o inima si un singur suflet. Nostalgia originilor e dorul acela de dragoste pe care il simtim cand suntem singuri si ne dorim sa fim iubiti.
Discutia se incheie brusc dupa ce Lorena citii incruntata un mesaj si hotari sa plece cu promisiunea unei intalniri a doua zi in acelasi loc.
Viata alturi de George, in garsoniera lor micuta, devenise pe nesimtite un lucru perfect normal, intocmai cum intuise el in dimineata aceea de octombrie cand o vizitase prima data. Batranele nemultumite la inceput, se obisnuisera de asemenea cu noii locatari si primisera in viata lor noul cuplu de la 3, linistit, care nu dadea chefuri, nu facea galagie, platea intretinerea la timp si le ajuta de multe ori sa urce plasele, ba chiar uneori, le ajuta si cu piata. Lorena avea mult timp sa citeasca fara sa fie deranjata, nu isi mai tinea hainele mototolite pe scaun iar paltonul de toamna era pus frumos pe umeras in dulap, alaturi de camasile lui Geroge pe care le calca constiincioasa. Lorena se trezea dimineata devreme si facea cafeaua tare si cu mult zahar. George nu isi pierduse simtul umorului, ii cumpara tigari si ieseau destul de des la plimbari. Nu intrase intr-o viata monotona, cum avea impresia de multe ori. Era o viata pur si simplu normala. Totusi Lorena, dimineata se mai trezea si cand isi privea fata in oglinda, lacrimi mari ii inundau ochii arzandu-i obrajii in calatoria lor spre chiuveta.
Acum era din noua toamna, tanti Anuta nu ii gasise inca o inlocuitoare si Lorena o vizita de multe ori, chiar si cu George, o simtea ca pe o bunica. George era fericit, asa cum vrusese, doar de cateva ori o adiere de tristete ii intuneca pentru o clipa privirea, cand Lorena pleca destul de des in timpul saptamanii sa se intalneasca cu Maria unde zabovea ore multe fara sa dea niciun semn. De cate ori se oferise sa o insoteasca, ea il refuzase invocand diverse motive destul de plauzibile.
Radu o astepta in fata Teatrului National, ca de obicei, cu un trandafir rosu in mana.
Dupa ce primii sarutul, fata Lorenei incepu sa fie brazdata de lacrimi care curgeau grabite din ochii tristi.
-Imi pare rau Radu, dar trebuie sa ne despartim. Te rog sa nu ma mai cauti o vreme. Nu uita ca te iubesc!
-Lorena?..Ce-i cu tine? De ce imi faci asta, ce s-a intamplat? De la uimire, fata lua o expresie cadaverica iar ochii erau inspaimantati ca in fata unei tragedii inevitabile.
-O sa iti explic mai tarziu, te rog sa nu ma mai cauti o vreme. Acum doare prea tare ca sa iti explic. Si pe tine te doare, as vrea sa ma poti intelege.
-Inteleg....te voi pierde...Dragostea nu moare niciodata. A venit timpul sa vedem daca mai rezista teoriile noastre despre dragoste, nu? Si eu te iubesc, si tocmai de asta, nu iti cer mai multe explicatii. Am incredere in tine. Nu are sens sa iti spun suferinta ale carei gheare deja mi s-au infipt in inima. Ramas bun..iubito!
-Radu..ai sa ma ierti vreodata? Radu arunca trandafirul cu un gest normal, cum ar fi aruncat tigara, nu vroia sa faca gesturi monumentale, isi aprinse o tigara si se indeparta grabit, ca si cum ar fi avut de rezolvat cine stie ce treburi ce nu suportau amanare.
Seara, Geroge statea pe marginea patului cu capul sprijint in palme si plangea.
Lorena aproape terminase de facut bagajul si se pare ca daduse ceva explicatii care insa nu ii explicau nici pe departe gestul.
-Ma parasesti pentru altul, te muti la el, nu e buna garsonierea noastra!
Sau nu esti normala la cap, asa dintr-o data dai peste cap viata oamenilor! Cum poti sa fii atat de egoista, esti un monstru daca imi faci asta..Off..as vrea sa te pot uri..
-Ascuta George, vreau o schimbare, simt ca nu sunt inca pregatita pentru o casnicie. Ma gasesti la tanti Anuta cand te calmezi si mai stam de vorba. Poti incerca sa ma urasti, eu tot o sa te iubesc si iti sunt recunoscatoare pentru tot ce ai facut pentru mine. Ramas bun!
Pe scara, vecinele o priveau nedumerite, si isi dadeau coate. Pareau uimite si triste totusi de intorsatura pe care o luase viata cuplului de la 3. In loc sa barfeasca, una din ele exclama gatuita:
-Pacat de tinerii astia frumosi, na, asa e viata asta, esti lasat sa o duci pana la capat cu bune si rele. Da stiti ca astazi nu am mai gasit la gunoi trandafirul ala rosu pe care il gaseam de obicei?..O fi si asta un semn rau sa stiti!!
Tanti Anuta o primii bucuroasa si se multumii cu putinele explicatii. E bine ca nu o daduse afara din casa baiatul, asa cum patise nepoata-sa. "-Nu tanti, eu am plecat, ai sa vezi ca o sa mai vina pe la mata aici sa ne intalnim".
Lorena statea intinsa pe pat si simtea ca nu mai are lacrimi. Simtea o profunda mila pentru toate persoanele din jurul ei, si mai ales se simtea invinsa din nou de viata careo silea mereu sa aleaga. "Mi-e rusina de ce sunt. Am ramas doar cu filosofia, e timpul sa vad cat imi este de folos. J. Paul Sartre spunea in Fiinta si Neantul ca "prin rusine inteleg relatia intima a eului cu eul: am descoperit in rusine un aspect al fiintei mele. Rusinea este, la origine, un fenomen de reflectie (...) rusinea, in structura sa prima si originara, este rusinea fata de cineva sau in fata cuiva. Cand fac un gest, stangaci sau vulgar, aces gest porneste din mine, nu-l judec, nici nu-l condamn, il traiesc pur si simplu, il indeplinesc in cheia lui pentru sine. Prin natura ei, rusinea este recunoastere. Eu reconosc ca sunt asa cum ma vede celalalt."
Dar imi este atat de rusine de mine, am coborat pe cele mai joase trepte ale abjectiei, am dus o viata dubla, acelasi peronaj in povesti diferite, am crezut ca pot sa impart dragoste fara sacrificii. Parasindu-i pe amandoi, am crezut ca ma sacrific pe mine, dar de fapt le-am facut un rau ireparabil, am pacatuit in fata lor atata timp, orbita de dragoste, am trait un egoism excesiv. Am vrut mai mult decat mi se cuvine. Nu merit decat singuratate. Ma condamn la singuratate. Sper sa imi fie de ajuns amintirea, pe care as vrea sa o pastrez neintinata de rolul meu, pentru a putea supravietui. Simt lasitatea ca pe un ghimpele din inima pe care il voi purta toata viata ca pe un blestem...Pe ruinele fostei vieti o sa incep sa contruiesc o viata noua.
Bucurestiul a ramas la fel de agitat, parca ceva mai cenusiu si mohorat precum croncanitul ciorilor zburlite din Cismigiu in miez de noapte.
Acum, in metrou, lipita cu fata de geam, vedea reflectat chipul tanti Anutei in toate batranele inghesuite si mereu ursuze. Probabil ca se plange acum la toate vecinele asteptand compasiune din partea lor, compasiune pe care o considera falsa, toate batranele se prefac induiosate de probleme altora, dar in sinea lor se bucura ca au aflat detalii picante pe care sa le transimita, si de altfel simt si o multumire personala legata de faptul ca nu ele nu au trecut prin astfel de necazuri.
Cobori la Universitate gandindu-se ca nu ar trebui sa le judece atat de aspru pe bunicute, poate ea la randul ei va deveni o batranica insportabila care a strans de-a lungul vietii toate neimplinirie si regretele, si, fara speranta, cand timpul nu va mai avea ce sa ii rapeasca, nu va avea altceva de facult decat sa le imparta si celor din jur din suferinta ei. Era doua jumatate si miercurea Radu terminase cururile de curand. O astepta in fata Literelor, cu un trandafir rosu in mana stanga, iar in dreapta avea o tigara abia aprinsa pe care insa o arunca la vederea ei. Cele trei chistoace de la picioarele lui dovedeau ca o astepta de cateva minute bune.
-Buna draga! Mi-ai lipsit mult!Cum a fost acasa? O intreba cu expresie a fetei care radia de fericire, dupa care o saruta scurt si ii intinse trandafirul.
-A fost ok. Nu am facut mare lucru. Mergem in Cismigiu, nu? Mai intai vreau sa imi iau ceva de mancare..
-Luam de la Mac, nici eu nu am mancat. Mereu, la ultimul curs, foamea de cunostine, slaba de altfel, e inlocuita de adevarata foame.
O lua de mana si pornirea alaturi pe strada, calcand cu pasi mici pe umbra imensa a Universtitati care intuneca asfaltul intr-un paralelogram trecator, de parca un nor s-a oprit acolo si a udat cu lacrimile lui asfaltul cu o precizie geometrica.
Radu era tandru, calm, uneori prea visator, fara sa fie naiv insa. Tocmai atunci cand era convins de un adevar si incerca sa il practice, putea fi socotit naiv pentru ca el credea ca si ceilalti sunt constienti de acel lucru. Inocenta asta a lui, care facea din el un om care coboara idealurile pe pamant, ii dadeau un aer de invins in raport cu societatea. Invins tocmai de societate, de colegi, de familie si de prieteni, societatea in care vedea el valori invizibile pentru altii. Fiecare om trebuia sa aiba sacrul lui, acel pachet de principii dupa care sa isi organizeze viata, incepand cu religia si sfarsind cu marca de masina preferata pe care doreste sa o achizitioneze. Ce nu vedea el erau falsele valori, ratiunea alterata si inversunarea cu care se avantau ceilalti in existentele lor haotice. Mai mult decat atat, aceste "pacate contemporane", cum le numea el, il infectasera si pe el, le avea in sange, era o mostenire genetica a spiriului si momentan puteau fi intr-o stare de incubatie; alimentate de rautatea si indiferenta din jur, aveau sa iasa intr-o zi la iveala si sa faca din el o copie fara identitate, ucigand tot ce credea el original in fiinta lui. Lorena vazuse in aceste calitati ale sale adevarate virtuti si e indragostise de el in Regie, cand iesise la o bere cu colegele de grupa. Era varul unei colege, student la Litere, si se pare ca el fusese imdediat atras de fata cu trasaturi de zeitate mitologica. "Nu va dura mult pana si ceilalti oameni isi vor da seama de latura ta divina, si atunci se va intemeia o noua religie. O sa mergem impresuna sa cautam un nou Olimp caci Bucurestiul nu pare prea potrivit pentru tine. Vreau sa-mi spui, frumoasa.....?
-Lorena...
-..cine te-a iubit/Cati au plans nebuni dupa tine/Si cati au murit.
-Inca caut sa aflu cine ma iubeste, cred ca a plans un coleg din clasa a 3 a dupa mine cand m-am mutat la alta clasa, iar de murit..sa zicem ca ar fi dovada suprema pentru raspunsul de la intrebarea unu."
Cam asa incepuse povestea lor, poate acea intalnire fusese doar anuntul unei idile plina de romantism, mai tarziu se trezise ca fiind parte din povestea care curgea lin, fara suspans si rasturnari de situatie.O simpla poveste de dragoste.
Statea pe o banca si admirau privelistea oferita de lac dimineata, cu sclipiri de soare in oglinda apei. Aerul era putin rece si aducea mireasma padurii de toamna.
-Eu cred ca dragostea e posibila tocmai prin faptul ca suntem unici fiecare in felul nostru. Nu exista decat un el si o ea, in incercarea reconsituirii cuplului paradisiac. Asta e dragostea pura, care din pacate e descoperita de putini in viata. Cat ai fost plecata, mi-am dat seama ca un te pot inlocuii cu nimeni.
-Vrei sa spui ca in dragoste, el si ea sunt sortiti unul altuia si ca nu exista decat o singura posibilitate de implinire, restul fiind ce? Suferinta, esec, demonstratie ca nu ai gasit inca dragostea si ca trebuie sa mai cauti?
-Nu ca suntem soriti unul altuia, vreau sa zic ca e ceva mai presus de intelegerea noastra care ne face sa simtim ca dragostea nu poate existea decat prin persoana iubita, orice alternativa ar fi plina de minusuri. Nu zic ca ne e hotarat de undeva de sus, pentru ca asta ar insemna neaparat si o implinire.
-Poi si deci restul relatiilor sunt suferinte fara implicarea dragostei? Lorena era mai mult curioasa decat inversunata sa ii demonstreze contrariul.
-Dragoste este acel sentiment pe care il simtii pentru o persoana, chiar daca toata viata nu vei resusi sa ai o relatie cu aceea persoana. In adancul sufletului vei stii ca aceea a fost povestea ta de dragoste.
-Aici poti sa ai dreptate, te indragostesti de un gest, de un zambet, de o farama din gandurile lui, si realizezi ca astea sunt doar ale acelei fiinte, si farmecul este ca numai ea iti poate satisface setea de iubire tocmai prin simpla ei existenta. E de ajuns sa stii ca exista..Lorena devenise ganditoare.Continua pe un ton calm:
-Se aseamana cu conceptia lui Eliade despre sacru si profan."Ciclul cosmic contine o creatie, o existenta, iar istoria distruge asa ceva".Deci o singura poveste de dragoste in viata, distrusa sau imposibile din cauza banalitatilor vietii de care te impiedici. Enumar aici:societate, familie, prejudecati. Eliade mai spune "ca timpul sacru este acel timp originar in care lumea a fost creata. Este timp care genereaza, in care lumea se naste, in care aflam arhetipurile, miturile si simbolurile. Puritatea lui conduce la nostagia lui. In timpul sacru duarata este clipa eterna si in el nu exista teroarea istoriei. Timpul sacru e timplu paradisiac, timpul adamic. Timpul profan este trait de om, e timpul istoric, desacralizat si imbibat de evenimente. El se desfasasoara potrivit sagetii timpului (trecut-prezent-viitor) si, cu cat se departeaza de timpul originar, cu atat uitarea devine mai mare"
Ne cautam dragostea intr-un mediu ostil, care de multe ori reuseste sa ne impiedice sa o atingem. Analogia cu teoria lui Eliade mi se pare corecta, pentru ca odata atinsa dragostea, celalalte aspecte ale existentei isi pierd din importanta, devin doar un adaos in existenta noastra. Putem spune ca am atins acel timp sacru, pur in care nu mai suntem terorizati de istorie pe care as numi-o aici asteptarea iluzorie. Timpul profan este tocmai mediul care ne impiedica prin absurditatea conventiilor, inventate tot de noi, sa ne implinim dragostea.
George o ascultase cu atentie, si ii urmarea ochii incercand sa descopere ce o framanta pe fata de alturi, se vedea ca in fiinta ei e ceva care o macina si ii da un aer de martira.
-"Necesitatea vesnicului reinceput sta in ceea ce Eliade numeste nostalgia originilor .O intalnim in toate mitologiile si este teoretizata de Nietzche ca doctrina e eternei reintoarceri a identicului". Intocmai cum eu ma simt legat de acel eu din copilarie, din trecut mai exact, care ma face sa imi dau seama ca nu m-am schimbat atat de mult de-a lungul anilor. Am doar o inima si un singur suflet. Nostalgia originilor e dorul acela de dragoste pe care il simtim cand suntem singuri si ne dorim sa fim iubiti.
Discutia se incheie brusc dupa ce Lorena citii incruntata un mesaj si hotari sa plece cu promisiunea unei intalniri a doua zi in acelasi loc.
Viata alturi de George, in garsoniera lor micuta, devenise pe nesimtite un lucru perfect normal, intocmai cum intuise el in dimineata aceea de octombrie cand o vizitase prima data. Batranele nemultumite la inceput, se obisnuisera de asemenea cu noii locatari si primisera in viata lor noul cuplu de la 3, linistit, care nu dadea chefuri, nu facea galagie, platea intretinerea la timp si le ajuta de multe ori sa urce plasele, ba chiar uneori, le ajuta si cu piata. Lorena avea mult timp sa citeasca fara sa fie deranjata, nu isi mai tinea hainele mototolite pe scaun iar paltonul de toamna era pus frumos pe umeras in dulap, alaturi de camasile lui Geroge pe care le calca constiincioasa. Lorena se trezea dimineata devreme si facea cafeaua tare si cu mult zahar. George nu isi pierduse simtul umorului, ii cumpara tigari si ieseau destul de des la plimbari. Nu intrase intr-o viata monotona, cum avea impresia de multe ori. Era o viata pur si simplu normala. Totusi Lorena, dimineata se mai trezea si cand isi privea fata in oglinda, lacrimi mari ii inundau ochii arzandu-i obrajii in calatoria lor spre chiuveta.
Acum era din noua toamna, tanti Anuta nu ii gasise inca o inlocuitoare si Lorena o vizita de multe ori, chiar si cu George, o simtea ca pe o bunica. George era fericit, asa cum vrusese, doar de cateva ori o adiere de tristete ii intuneca pentru o clipa privirea, cand Lorena pleca destul de des in timpul saptamanii sa se intalneasca cu Maria unde zabovea ore multe fara sa dea niciun semn. De cate ori se oferise sa o insoteasca, ea il refuzase invocand diverse motive destul de plauzibile.
Radu o astepta in fata Teatrului National, ca de obicei, cu un trandafir rosu in mana.
Dupa ce primii sarutul, fata Lorenei incepu sa fie brazdata de lacrimi care curgeau grabite din ochii tristi.
-Imi pare rau Radu, dar trebuie sa ne despartim. Te rog sa nu ma mai cauti o vreme. Nu uita ca te iubesc!
-Lorena?..Ce-i cu tine? De ce imi faci asta, ce s-a intamplat? De la uimire, fata lua o expresie cadaverica iar ochii erau inspaimantati ca in fata unei tragedii inevitabile.
-O sa iti explic mai tarziu, te rog sa nu ma mai cauti o vreme. Acum doare prea tare ca sa iti explic. Si pe tine te doare, as vrea sa ma poti intelege.
-Inteleg....te voi pierde...Dragostea nu moare niciodata. A venit timpul sa vedem daca mai rezista teoriile noastre despre dragoste, nu? Si eu te iubesc, si tocmai de asta, nu iti cer mai multe explicatii. Am incredere in tine. Nu are sens sa iti spun suferinta ale carei gheare deja mi s-au infipt in inima. Ramas bun..iubito!
-Radu..ai sa ma ierti vreodata? Radu arunca trandafirul cu un gest normal, cum ar fi aruncat tigara, nu vroia sa faca gesturi monumentale, isi aprinse o tigara si se indeparta grabit, ca si cum ar fi avut de rezolvat cine stie ce treburi ce nu suportau amanare.
Seara, Geroge statea pe marginea patului cu capul sprijint in palme si plangea.
Lorena aproape terminase de facut bagajul si se pare ca daduse ceva explicatii care insa nu ii explicau nici pe departe gestul.
-Ma parasesti pentru altul, te muti la el, nu e buna garsonierea noastra!
Sau nu esti normala la cap, asa dintr-o data dai peste cap viata oamenilor! Cum poti sa fii atat de egoista, esti un monstru daca imi faci asta..Off..as vrea sa te pot uri..
-Ascuta George, vreau o schimbare, simt ca nu sunt inca pregatita pentru o casnicie. Ma gasesti la tanti Anuta cand te calmezi si mai stam de vorba. Poti incerca sa ma urasti, eu tot o sa te iubesc si iti sunt recunoscatoare pentru tot ce ai facut pentru mine. Ramas bun!
Pe scara, vecinele o priveau nedumerite, si isi dadeau coate. Pareau uimite si triste totusi de intorsatura pe care o luase viata cuplului de la 3. In loc sa barfeasca, una din ele exclama gatuita:
-Pacat de tinerii astia frumosi, na, asa e viata asta, esti lasat sa o duci pana la capat cu bune si rele. Da stiti ca astazi nu am mai gasit la gunoi trandafirul ala rosu pe care il gaseam de obicei?..O fi si asta un semn rau sa stiti!!
Tanti Anuta o primii bucuroasa si se multumii cu putinele explicatii. E bine ca nu o daduse afara din casa baiatul, asa cum patise nepoata-sa. "-Nu tanti, eu am plecat, ai sa vezi ca o sa mai vina pe la mata aici sa ne intalnim".
Lorena statea intinsa pe pat si simtea ca nu mai are lacrimi. Simtea o profunda mila pentru toate persoanele din jurul ei, si mai ales se simtea invinsa din nou de viata careo silea mereu sa aleaga. "Mi-e rusina de ce sunt. Am ramas doar cu filosofia, e timpul sa vad cat imi este de folos. J. Paul Sartre spunea in Fiinta si Neantul ca "prin rusine inteleg relatia intima a eului cu eul: am descoperit in rusine un aspect al fiintei mele. Rusinea este, la origine, un fenomen de reflectie (...) rusinea, in structura sa prima si originara, este rusinea fata de cineva sau in fata cuiva. Cand fac un gest, stangaci sau vulgar, aces gest porneste din mine, nu-l judec, nici nu-l condamn, il traiesc pur si simplu, il indeplinesc in cheia lui pentru sine. Prin natura ei, rusinea este recunoastere. Eu reconosc ca sunt asa cum ma vede celalalt."
Dar imi este atat de rusine de mine, am coborat pe cele mai joase trepte ale abjectiei, am dus o viata dubla, acelasi peronaj in povesti diferite, am crezut ca pot sa impart dragoste fara sacrificii. Parasindu-i pe amandoi, am crezut ca ma sacrific pe mine, dar de fapt le-am facut un rau ireparabil, am pacatuit in fata lor atata timp, orbita de dragoste, am trait un egoism excesiv. Am vrut mai mult decat mi se cuvine. Nu merit decat singuratate. Ma condamn la singuratate. Sper sa imi fie de ajuns amintirea, pe care as vrea sa o pastrez neintinata de rolul meu, pentru a putea supravietui. Simt lasitatea ca pe un ghimpele din inima pe care il voi purta toata viata ca pe un blestem...Pe ruinele fostei vieti o sa incep sa contruiesc o viata noua.
Bucurestiul a ramas la fel de agitat, parca ceva mai cenusiu si mohorat precum croncanitul ciorilor zburlite din Cismigiu in miez de noapte.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)