one last thing

Si e ultima zi..dar nu e ultimul an. In urmatorul an se transfera tot ce s-a adunat in anii dinainte, nu doar ce a fost in anul precedent. Eu nu am niciun plan, nicio idee, deocamdata nu ma leaga absolut nimic de anul care vine. Tot eu fata in fata cu timpul, mai departe de unele lucruri si aproape de altele. E tarziu..asta e tot ce simt cand se termina anul asta. Stiu doar ca in timpul ce mi-a mai ramas din anul asta nu o sa mai am timp sa scriu, o sa am timp doar de alte lucruri. Si asa a fost mereu, dar vine o vreme cand trebuie sa judeci pentru a da sensuri. Orice ai face, faptele vor trimite revertebratii in viitor sau din viitor lasa in trecut rani. La sfarsitul anului simti ca trebuie sa te grabesti, nu ai timp de pierdut. Dar pierdut prea multe si mai presus de toate, ai pierdut timpul

cum am cules trandafiri cu mana stanga

Mi-a placut sa ma stiu mereu prin preajma adevarului. Nu stiu cat de corect am fost cu mine, iar cu ceilalti nici pe departe nu am reusit sa-mi asigur integritatea morala. Oricat de mult am vrut si oricat de tare regret acum. Constatarile se nasc drept adevaruri ascunse in prealabil. Pentru ca fi alaturi de adevar, am spionat trecutul si am tras cu ochiul in viitor. Stiam ca adevarul e undeva la mijloc. Il caut si in prezent. Am aflat ca adevarul doare, oricum ma avertizasera unele semne de care am preferat sa nu tin seama. Se mai spune ca adevarul e orbitor si sunt de acord, pentru ca am incetat sa mai vad cum vedeam inainte oricat de mult am incercat sa imi amintesc cum aratau acele lucruri. Ca sa ma feresc de aceste efecte secundare, mi-am creat un avatar cu care am cercetat realitatea. Pe el l-am trimis in cele mai ascunse si intunecate unghiuri, l-am lasat sa sufere si sa se chinuie cu povara adevarului in timp ce eu nestiutorul il asteptam sa se intoarca dupa ce va fi invatat destul, sa reverse asupra mea intelepciunea. Credeam ca asa nu risc nimic. Riscam foarte mult ca avatarul sa se razvrateasca si sa nu mai asculte de mine. Dar asta fac tot timpul, undeva in mintea mea, in fiecare secunda, sta un adevarat Eu care asteapta sa vina vremea lui sa traiasca. Intotdeauna avem ascunsi un alter - ego care asteapta, suntem asemenea papusilor rusesti, inchisi unul in altul, redusi la embrionul care-si astepta destinul. Iata ca a evoluat fara sa se metamorfozeze, el inca exista si acum. Cumva sunt legate toate stadiile individului odihnindu-se pe treptele timpului. Oricat de mult m-a ademenit parfumul silentios al trandafirilor, chiar daca petalele moi inlantuite in coroana care adaposteste esenta naturii, dezvaluite doar la lumina zilei, ma hipnotizau, teama de a-mi vedea palma strapunsa de spini m-a oprit sa intind acea mana de care aveam prea multa nevoie, nu puteam sa patez tot ce urma sa ating pe viitor.

iarta-ti iarna

Cateodata treceam pe strazile albe
Destul de-nguste atunci sub cerul gri.
Si nu-mi pasa ca nu e primavara
Frigul imi mai distragea atentia de la fulgii
Impletiti in zapada de pe umerii mei.
Ma grabeam si uitam ca ma apasa stelutele
N-avea de ce sa fie ciudat ca m-afund ingreunat in trotuar
Cu iarna desenata pe paltonul meu.
Sa nu-ndraznesti sa alergi pe aceste strazi!
Relativ e mai bine sa inaintezi incetisor
Respira cu emotie, dar nu te agita
Caldura din tine nu va lasa stelutele
Sa acopere gropile cele mai adanci
Stiu! Acum mi-am amintit coltul in minus
Lipeste la orice fulg cate-un colt.
Mai simteam mai trist cu fulgii alaturi de mine
Neterminati la timp.
Sau li se daduse drumul prea devreme de-acolo de sus..
Nu stiam la vremea aia ca cerul e gri inchis si fulgii albi ca zapada
Nepotrivirea de culoare nu putea lega doua caractere atat de diferite
Dupa amintire, am inteles ca pe trotuare se pusese sticla.
Unde se cadea, din cioburi se asternea zapada
Si tot asa la infinit,
Unde cadeai insuti te-asterneai pe jos.
Ninge de trei zile direct pe blocuri
Pe sub acoperisuri, casele sunt ninse
Din parti de vantul pustiul de la pustiul sufletelor
Pe care le mai muta-n goana lui.
Le pune deoparte, pentru tristetea care vine cu timpul.
Peste Bucuresti ninge ca-n povestea
Cu mine pe strazile inguste.

creative writing

Cum iubeste un nebun

In salon era un aer imbacsit, de camera chinuita cu prea multe suflete ingramadite peste voia lor si sortite sa isi imparta atat aerul cat si si suferintele asemanatoare. Fiecare venise cu suferinta lui unica, si aflasera, oarecum stupefiati ca pot si inclusi intr-o categorie aparte de oameni suferinzi, cu acelasi simptome, pe deasupra si cu un tratament comun pentru fiecare. Orice persoana din acel salon, asteptand cu fata lipita de cearsaf, se putea intreba cum de acesti oameni cu halate albe au fost capabili sa gaseasca atat de usor cheia la enigma lor. Prin usa intredeschisa de la baie se strecura mirosul greu de clor, care iti amintea cu fiecare adiere unde te afli. Un spital, chiar daca este de nebuni, ramane un spital ca oricare altul, cu holuri lungi, usi multe care ascundeau cabinet, saloane si tot felul de incaperi. Scari intortocheate care nu te duc niciodata la etajul la care vrei. Oameni ingramaditi la cozi in fata un cabinet pe ale caror fete schimonosite se citeste nedumerirea amestecata cu speranta ca totul se va rezolva pana la urma, odata ajuns aici. Asistente frumoase, cu chipul bland, sau doctori mereu grabiti si fiorosi, toti sunt acolo pentru tine, oferind un raspuns pentru oricare chin. Ai ameteli, lumea se invarte in jurul tau, simti ca ramai suspendatat intre oamenii de langa tine, senzatia cumplita de rau fizic care te incatuseaza si te pune intre ziduri, avea o simpla explicatie. Anemie, vezi tu, globulele albe s-au inmultit, trebuie sa manaci anume mancaruri, uite medicamentul asta. Raspunsul e clar pentru ei, nu esti nici prima nici ultima persoana care s-a prezentat cu problema asta. Acum trebuie sa fie clar si pentru tine. Cauza, explicatia manifestarii si calea spre vindecare. E simplu, si pleci cu gandul ca e normal.
Dar pentru amaratii din salonul ala ce mai putea fi clar? Zbatandu-se toata viata intr-o lume anormala, incapabila sa se alinieze frumos printre lumile celorlalti, condamnati printr-o singura privire “E nebun, lasa-l in pace!”. Rareori compatimire, prea multa repulsie. Ei, nebunii erau cei mai departe de adevar, desi fiecare luase in brate un adevar al lor, in care credeau atat de mult, incat ii acaparasera intelesul in intregime, facandu-l de neinteles pentru altii. Se afirma sus si tare, de mii de ani, ca exista trup si suflet. Uite, medicii spun ca e o boala psihica, a creierului, deci corpul poarte boala. Atunci, intr-un anume punct, prin legatura subtila din fiecare corp si sufletul sau, nebunia s-a transmis sublim si catre suflet. Nebunilor li se smulge orice sentiment, brutal, si aproape grotesc li se atribuie ura."Fereste-te de nebun, el nu judeca".
Asistentele, cu degetele delicate impodobite cu cate un inel fermecator de potrivit, de parca ar fi construite inele anume pentru asistente, transferate apoi prin cumparare ca parte inerenta oricarei asistente, ele sunt ingerii cu aripile transformate in halate. Asistentele au degete cu inele, degete cu care mangaie fruntile bolnavilor, prind tigari trecatoare si ridica cesti micute de cafea, zambind cu candoare. Pentru un om obisnuit, gata sa cedeze afectiunea primei persoane din apropierea lui, asistenta devine centrul universului acesta clinic. Doctorii raman in spate, intr-un loc undeva inaccesibil, ca niste zei de care depinde soarta ta, chiar daca tu ai o familie, iubesti, ai masina cu care te duci la serviciu, un Dumnezeu poate ridica mana si distruge intr-o clipita tot. In palma lui stau toate aceste lucruri, dar nu traiesti constant cu gandul la El, ci cu gandul la toate aceste lucruri mai marunte. Sunt si asistente vulgare, comune ca aspect fizic, neglinjente si dure. Acestea nu iti raman intiparite in mine, doar celalate se ridica ca niste minuni din profan. Obisnuit cu raul din jur, il sari cu vederea ca pe un lucru care nu mai merita observat. Nu mai ai loc nici pentru dezgust.
Cu toate ca toti nebunii au un destin mai puternic decat al altor oameni, destin ca o fatalitate din care nu pot sa scape in niciun fel, devin neinteresanti ca oameni. Vin la spital ca nebuni, sa scape lumea de ei, sa fie calmati, temperati din avantul lor irational. Pe asistente nu le mai intereseaza de unde vine, cine a fost. Conteaza ce este si ce va fi. Intra in salon sa faca injectii, sa schimbe lenjeria si sa aduca medicamentele. Intra in salon, nu la oameni care devin ca un décor intalnit in orice alt salon. O asistenta., prin absurd, ar continua sa vina regulat intr-un salon gol sa schimbe asternuturile, sa verifice perfuziile, sa sparga fiole si sa incarce seringi dureroase, absolut normal, chiar daca activitatile nu mai au nicio finalitate, conteaza ca au fost facute.
-Domnul doctor, ce facem cu ala de la 7, ca nu mananca nimic si sta numai in coltul salonului. Nu s-a mai urcat in pat de o saptamana! Asistenta tanara, cu mana stanga trecuta peste dosarul lipit de piept, se uita intrebatoare catre doctor. Mana dreapta era pe clanta, iar inele de aur aveau pietricele albastrui care sclipeau in fata oglinzii de langa cuier.
-Il trimit acasa, ca asta se omoara pe aici, si nu am chef de probleme. Ii faci fisa de externare si vii la mine peste o ora. Doctorul arunca o privire care anunta ca asta e tot raspunsul si ca asistenta e libera. Judecata lui limpede si concisa nu mai trebuia contestata.
-Dar nu v-am spus , domn’ doctor , cum plange ca un copil, daca l-ati vedea.”Mirela, Mirela, ofteaza, si apoi plange cu lacrimile curgand, mai mereu are pijamaua uda. Vedeti, asta pesemne se indragostise de Mirela, care a plecat acum doua saptamani la Municipal. ”Mirela, de ce-am distrus dragostea noastra”. Saracul, crede ca el a facut ceva de a plecat.Ce sa faca biata fata, era rezidenta si a trebuit sa plece, de unde sa stie ea ce-in in mintea nebunului. Cand era in tura intr-o noapte, si avea grija de el, cica l-a mangaiat pe obraz si i-a spus “Ce om frumos esti tu, pacat de tine”. Va dati seama ca el cand a auzit asta, a fost coplesit. Acuma eu stiu ce-o fi cu el, creca cazuri de astea sunt peste tot. Daca nu judeca, cine stie ce poveste s-a petrecut in mintea lui. El poate se uita la usa aia si vede altceva. Dar e si periculos, bine ca nu I s-a pus pata pe cineva, ca au mai fost cazuri cu din astia de devin gelosi pe lucruri din astea si omoara oameni nevinovati. Asta saracu e slabut si nu a facut niciodata scandal.
-Lasa-l, ca-i trece.Nu am eu timp acum de romantism aici. Te astept cu fisa.C e naiba, facem telenovele aici sau suntem spital?Desi vorba era insotita de un ton dojenitor, doctorul zambea cu subinteles catre asistenta. Vezi, eu inteleg ce vrei tu sa zici, dar mie mi se pare asa de dramatic cum crezi tu, am lucruri mult ma importante.
Scartaitul usii se termina cu ecoul intalnirii dintre tocul de lemn gaunos si usa grea. Asistenta porni grabita pe scari, aruncand o privire in spate sa vada ce se mai intampla pe hol, cu impresia ca avea sa se intoarca curand sa se implice in faptele de pe acest hol.

retrocedarile afectivitatii

Cine ne mai da inapoi iubirea pierduta si fericirile? Dupa fiecare esec pornim in cautarea despagubirii, deschidem zeci de procese cautand sa fim achitati, insa prin uitare nici nu ne mai prezentam la majoritatea dintre ele. Ne ferim de alte dezamagiri si ne place sa ne socotim incapabili de lupa. Cu alte procese ne chinuim zadarnic ani de-a randul, pentru ca sunt lucruri pe care nu concep sa le pierdem, si cat traim trebuie sa luptam cu fiecare atom din noi pentru ele. Cateodata, castigam frumos cu ajutorul celora care ne-au ranit, ei ne-a luat acel ceva, la ei se afla acum, si cand acestia ne intind resemnati mana, suntem salvati. Viata, atat in privina trecutului, cat si a viitorului, se cladeste pe un lant de sperante. Nu sa spun ca decat asta este viata, evit sa imi asum o responsabilitate atata de mare. Nu pot sa ma numar printre cei care au descoperit ce e viata. Cand este spulberata cate o zala, trebuie inlocuita imediat cu alta zala din acelasi material. Unii avem niste lanturi atat de plapande incat tremuram la fiecare pas, cand se rupe o zala, cazuti sub vraja sensibilitatii, nu o ma inlocuim cu alta, ci o reparam pe cea rupta, nestiind ca e si mai plapanda astfel. Dezamagire, speranta, sunt cuvinte profunde, dar care folosite atat de des au inceput sa piarda legatura dintre notiune si cuvant. Sensul e departe acum de ele. Trebuie sa ai grija cum le folosesti pentu ca esti suspectat de banalitate. Spui "viata" incercand sa cuprinzi intr-o denumire prea multe lucruri pe care altfel nu ai cum sa le numesti. Stii ca exista pe acolo pe undeva, multe ti s-au intamplat tie, altele altora.Daca ajungi la o varsta in care, ani de-a randul te-ai dus cu acelasi autobuz, pe acelasi traseu, la acelasi serviciu pe care nu ti l-ai dorit, nu spui ca e aglomerat autobuzul, ca traseul e plictisitor si murdar, ca serviciul e foarte greu, spui simplu ca viata ta e grea, dar normala. Ai ajuns la capatul lantului, si nu mai are rost sa adaugi zale inutile. Pentru tine, viata e particia aia din Romania, din Bucuresti, ca pe o harta pe care dai zoom si ajungi la o anume casa de o oarecare strada. Dar viata se numeste si harta intreaga. Si o harta mai veche, in postura de istorie. O harta mare, imposibil de descifrat si miliarde de harti mici, imprimate pe aceasta harta. O sa incerc sa evit folosirea cuvantului viata, mi se pare la indemana si destul de interpretabil, uneori in sensuri nedorite. Ma aflu in fata unui zid inalt situat la marginea gradiinii mele. Si presupun ca dincolo e tot o gradina, dar zidul e prea inalt ca sa stiu ce e cu adevarat in spatele lui.
Problema care ramane este aceea daca iti mai razbuna cineva suferinta. Trebuie stearsa umilinta, inapoiata bucuria de a trai. Atunci cand primesti un cadou sau castigi ceva, nu esti fericit doar pentru acel lucru, esti fericit pentru ca traiesti si astfel a fost posibil acel lucru.
Isi au rostul retrocedarie afective sau trebuie tratate ca un subiect tabu? Putem raspune: "depinde". Cea mai populara si in acelasi timp cuprinzatoare vorba raspandita printre noi, aceea ca 'asa e viata', iti va spune ca nu te poti impotrivi, trebuie sa lasi sa se treaca prin tine.**Oricum, faza cu "asa e viata" e o lege cam confuza, de care profita la maxim judecatorii cand iti dau sentinta..

acesta este viitorul?Nu, iata, acela este viitorul..

Octavian Paler, 2006

"Am uneori tentatia sa zic mi-e jena, mi-e rusine sa recunosc ca sunt roman. Si rămân român, nu am ce face pentru ca asta face parte din destinul meu si nenorocirea mea este ca nu pot sa inchid usa si sa nu mai stiu ce se petrece in strada, dincolo de ea. Pentru mine, Romania e o fatalitate. Adica, m-am nascut roman si nu am cum sa ies din acest destin. Cu alte cuvinte, o sa-mi iubesc tara chiar daca va fi condusa de canalii si lepadaturi. Nu ma intereseaza, dar imi pastrez unicul drept care mi-a ramas dupa iluzii, dupa dezamagiri, dupa revolta, ultimul meu refugiu e dispretul"


"Eu imi sfarsesc viata urat. Imi sfarsesc viata, pentru ca nu mai am mult pana probabil voi inchide prăvălia. Si sunt in situatia acum, in 2006, la 80 de ani, sa spun ca nu mai cred in nimic. Sau aproape in nimic. Nu mai cred in democratie, nu mai cred in capitalism, nu mai cred nici in libertate, dupa ce am crezut ca acestea sunt valori paradisiace .Mai cred in dragoste si in mizantropie (..) si sunt foarte trist pentru ca indiferent ce se va intampla cu aceasta tara, nu mi-e indiferenta soarta ei. Eu chiar cred in ce-am scris, ca un om normal are intr-adevar o singura patrie, restul sunt tări. Am aceasta patrie si sunt exasperat defapt, vazand ca am ajuns intr-un final de istorie si nu-si dau seama politicienii de astazi. Eu va intreb pe dumneavostra, sa imi spuneti cinstit, voi in ce mai credeti astazi?

Scriitorul Octavian Paler a incetat din viata luni, 7 mai 2007, in urma unui atac de cord. Avea aproape 81 de ani si se pare, o mare durere in suflet, pe care inima nu a mai suportat-o.

Tot ce as putea spune in legatura cu politica, in situatia de acum, cand majoritatea blogurilor mustesc de subiectele pe aceasta tema, este exprimat in aceste cuvinte ale lui Octavian Paler. Am o sila imensa pentru situatia prezenta, cand fiecare incearca sa duca o campanie de convingere absurda. Ne mintim ca o sa fie bine, si ramane o enigma pentru mine siguranta asta. Atacul la persoana a inlocuit in toatalitate critica la fapte, acum cand poti dezamagi foarte usor prin simpla aderenta la o idee, aderenta uneori departe de a fi sustinere. Esti anulat ca persoana si condamnat laolalta cu colectivitatea in care esti situat fara voia ta. Sunt foarte suparat pe modul de gandire, nu pentru faptul ca nu gandesc si ei ca mine. Recunosc ca ar trebui sa ma bucure aceste inititative, ca se lupta pentru o credinta, indeosebi tinerii, insa ceva ma opreste. Nu suport sa vad cat de usor cad prada manipularii din mass media. Nu pot sa admir spiritul gregar care se manifesta, psihologia colectiva care se substituie oricarei judecati proprii, originale, intr-adevar toate acestea datorita unor frustari printre ale caror cauze se numara si clasa politica din Romania. Am ajuns la o varsta la care au inceput sa ni se fixeze conceptele de stat, de societate, ne simtim indeajuns de puternici ca sa indepartam pericolele care ne amentinta. Dar unde ati stat ascunsi pana acum?
Acum, e mai simplu, pentru ca esti pus sa alegi, avem iluzia ca depinde foarte mult de noi, ca suntem promotorii schimbarii, insa ca un idealist, socot ca ar fi fost infinit mai frumos sa alegem singuri, dinainte, in maruntele noastre vieti, construind ceva frumos de jos in sus. Mai bine ne consideram ratati de altii, prinsi in capcane din care cautam orbeste sa scapam. Important este insa cum scapam, nevatamati sau teferi? Extrem de periculos este sa nu cadem in capcane mai adanci, sapate de noi. Nu am intalnit atata ura canlizata impotriva unui om, fiecare porneste la drum convins ca acum ori niciodata trebuia taiat si spanzurat UN SINGUR vinovat pentru toate rele. Aceasta alegere este decisiva, urmeaza mantuirea apoi. De ce sunteti orbi, feriti-va de-acum de suferinte ulterioare. Nu intelegi ca orice speranta se intoarce mereu ca un bumerang, transfigurata in blestem sau fericire? Nu vedeti ca nu putem schimba destinul acestei tari, nu vom face decat sa il prelungim...
Principala trasatura a romanilor nu este umorul, ci naivitatea. Suntem un popor inclinat spre tragism, am suportat multe greutati de-a lungul istoriei, prea multe, si nu ne invatam minte niciodata.
Aceste alegeri, culmea, nu m-au facut sa ma gandesc la viitorul tarii, la viitorul meu, ci m-au intors cu fata catre oamenii din jurul meu. Oameni care au reusit sa ma sperie mai mult ca oricand. O spun sincer, desi pare fals. Am vazut puterea in ochii lor. Este unanim recunoscut faptul ca mai multi oameni pot cadea de acord asupra unui lucru, chiar daca acesta nu este un adevar. Am fost dezamagit de persoane apropiate, de la care aveam asteptari. Odata realizat acest lucru, ramai singur.Esti respins, oricum te simteam de la sine izolat de restul lumii.E o lume trista tara in care traim, ne prefacem ca suntem fericiti. Lucrul care ma ingrijoreaza este acela ca nu stiu daca eu gandesc bine. Poate eu gresesc, dar oricum nu vreau sa fiu ca ei, chiar daca, repet, gresesc. Au fost atat de rai acesti 5 ani, ce fapte abominabile s-au intamplat, fapte pe care eu nu le cunosc. Va rog, ajutati-ma si pe mine sa inteleg, voi putinii mei cititori, caci blogul meu este departe de a fi popular. Este un blog micut, ratacit in subiecte abstracte, departe de concret si de interesul potentialilor amatori. Din cinci in cinci ani ni se pune o stampila in mana, avem iluzia puterii in palme, si atunci ne compartam irational, ca oile.Dupa ce se termina alegerile, plecam capul in pamant, uitam si ne vedem de vietile noastre mai departe. Observan compartamentul romanilor, cred ca am gasit si raspunsul la intrebarea cum a putut functiona comunismul la acel ingrozitor nivel in Romania. Raspunsul m-a pus in fata unei realitati crude. A fost o masinarie facuta sa funcioneze peste sufletele noastre, prin mintea noastra. Prinsi in tavalugul cotidian, romanii au uitat sa se opreasca sa mai judece putin. Au inteles gresit.
Nu voi mai critica clasa politica, pentru ca au facut-o destule persoane avizate inaintea mea. Da, ii condamn si pe ei, ii pun pe tot la zid. Tot dintre noi s-au ridicat. Politica e facuta pentru oameni, dar nu poate fi facuta de ei. Totusi avem pretentia sa il negam si pe Dumnezeu. Noi nu suntem in stare sa conducem o comuna, dar lumea! In politica nu poti condamna un singur om, pentru ca e imposibil ca acesta sa actioneze neinfluentat. Il condamnami ca statutul i-a permis sa schimbe, insa ar trebui sa ne gandim ca acesta, ca om, a fost practic incapabil sa o faca. Nu mai am putere nici pentru dispret, nu pot sa mai condamn pe nimeni, ma simt condamnat de toti, si mi-e greu sa inteleg cum a ajuns sa ma afecteze in asa hal politica, pe mine, care de obicei nu ma interesa. Ca si pentru multi alti, politica era acel lucru despre care scrie in ziare, pagini neinteresante peste care treceam, politica care se petrecea la televizor, undeva in Bucuresti, departe de noi. Acum incep sa o simt, si nu prin insitutii, ci prin oameni.
Despre Romania am aflat la scoala, cand mi s-a aratat harta care "arata ca un buchet de flori", desi mie mi se parea a semana mai mult cu un peste. Am cantat imnul, incercand un sentiment nou de mandire si adeziune. Mi s-a arata istoria, un Stefan cel Mare, un Mihai Viteazu, romanii care era mereu mai putin decat dusmanii si totusi reuseau sa invinga. Nu intelegeam pe vremea aia cum au ajutat ei Romania.Imi placeau pentru ca avea sabii, buzdugane si platose. Am plans cand turcii l-au omorat pe prietenul lui Stefanita din "Stejarul din Borzesti". I-am iubit pe romani si i-am urat pe turci.La 1 decembrie 1918 nu intelegeam cum s-a unit Romania. Uite acolo pe harta, Tara Romaneasca, Moldova, sunt alaturi, ce au facut practic romanii, au carat muntii, dealurile?. Cum adica au citit o proclamatie, atat? La vremea aia, pentru mine istoria insemna doar razboaie si ani. Atat. Acum, din pacate am intels cat de cat ce este istoria. Eu iubesc Romania pentru literatura si istoria zbuciumate, pentru alte cateva personalitati prezente si pentru ca asta e viata mea. Cum spunea Leibnitz "Traim in cea mai buna dintre toate lumine posibile"

nu

Nu mai plangeti toamna, faceti pleonasm cu tristetea de afara.

abecedarul tigarii

In pachetul de tigari mototolit in gunoi
Sunt inghusuite 20 de oftaturi.
Tot ce nu mi-a placut ieri la mine
Sta invelit in cartonul albastru

in fiecare seara gunoiul se recilcleaza
Se incearca sa fabrice surasuri din grimase
Dar nu pentru mine
Mie mi se spune sa ma opresc,
Sa nu mai daunez grav celui din mine.

In plamani, alveolele nu mai schimba oxigen cu C02,
Schimba altceva.Asa ca,
prescurteaza anii, gasind trasee mai scurte
catre inima care schimba totul mai devreme.

Eu nu fumez, eu substitui tigarile
din pachete.
Dau 40 de bani pe o tigare
Dar niciodata un ban pe maine.
Si ma prefac ca nu-mi pasa.

bad romance

Mai devreme sau mai tarziu, orice romantism implica o mica doza de ridicol.

Fericirea intra un con de umbra pierzandu-si din credibilitate, tragicul de alta data se estompeaza, toate astea pentru ca pur si simplu sunt impuse de drama. Sublimul este un fenomen efemer care se strecoara afara din tot ce insufletise.

Pentru ca acum copacii sunt chiar caraghiosi cu crengile lor innegrite ascutindu-se spre inaltimi si frunzele ingramadite pe fundul gropilor. Autobuzele ticsite cu oameni si cu tine mereu grabit, se tarasesc din statie in statie, pe langa linile care isi asteapta tramvaiele de plumb zguduind asfaltul.
Facultatea a devenit o cladire cu zeci de mii de etaje care inghite hamestita tot timpul din lume. Acolo s-au pierdut ( imi place sa cred ca nu fara rost) miliarde de clipe. De aceasta cladire gigantica, devenita de ceva timp centrul vietii mele, in jurul caruia se invartesc sperantele ca fluturii pe la ferestrele cladirii, ma leaga ceva mai mult decat obligatia. In fiercare zi ma trezesc in fata cladirii, incercand sa ii numar etajele. Atunci mi se pare ca acolo, spre ultimele etaje, se zaresc totusi niste sateliti care se misca pe traiectorii precise. Deschid usa grea de fier, si ajuns in hol, ma pregatesc de inca o lectie care sa ma initieze treptat in misterul celei mai inalte constructii din lume.

Stau incremenit ca o statuie in fata laptopului, hipnotizat de minunea de biti din fata mea. Cu un 0 si un 1 s-a reusit copierea si reproducerea perfecta a multor parti din lume. Acesti biti au suferit insa o mutatie, s-au incrucisat, si de la o vreme nu mai copiaza ci creeaza. Iata realitatea virtuala! Din degetele lipite de taste, nervii mi s-au prelungit pe sub unghii, au strapuns plasticul tastelor si s-au amestecat cu circuitele placii de baza. Descarc videoclipuri, muzica, texte, informatia din toate serverele din lume se scurge in mine cu viteza nelimitata. Nu mai existe nicio bariera intre mine si Internet. Omenirea o sa se alerteze de disparitia bitilor si va fi scrisa o noua pagina in istoria omenirii. De un singur lucru imi e teama si anume de un proces invers. Daca voi transmigra, recreat in biti?Si atunci pe scaun sa ramana doar un corp ighetat, lipsit de mine..

in the rain

Nu foarte departe de lumea noastra, se afla o lumea in care copacii au in loc de frunze picaturi de apa. Arata ca niste bobite mici de cristal, prinse ca niste cercelusi de crengile intortocheate. Pe acesti copaci suavi, locuitori acestor lumi vor sa ii scutere ca sa culeaga fiecare nota muzicala care se desprinde din ciocnirea micutelor cristale. Cantecul hipnotizeza doar compus in imaginatia lor, caci picaturile sunt mute precum singuratatea. Atinse una de alta, se intrepatrund, se unesc sau aluneca netede una peste alta. Totul, in linistea unui cimitir pe inserate. Ei, copacii, nu mai au umbre ci curcubee suprapuse ierbii de la radacina lor. Cand e soare, aleile parc construite peste aceste curcubee, asemenea unor stradute suspendate undeva la mijlocul unui cer de dupa ploaie. Daca te-ai opri in fata acestui copac, te-ai vedea in o mie de oglinjoare, tu, prins in globuletele translucide si agatat in toate crengile. Ai merge asa cu sufletul atarnat in fiecare copac. Te intorci din drum, il chemi, ii faci semn cu mana sa te urmeze, dar el ramane tot acolo. Te urmareste imaginea ta curios redusa la diapozitive taiate din fiecare ipostaza in care te-ai aratat in plimbarea ta. Sufletul a iesit bine, zambind in toate diapozitivele, si abia astepti sa ajungi in camaruta ta intunecata sa il poti developa. Dar acum nu mai vrea sa vina dupa tine, sare din copac in copac, din lacrima in lacrima, si cand ma intorci capul, e tot acolo, copiat in fiecare picatura.
Din cand in cand, in aceasta lume, vantul bate cu valuri de toamna si imprastie picaturile pe strazi, pe blocuri, la margini de paduri aramii sub toamna plutitoare.Dupa ce se odihneste uitat, caci acesti locuitori nu privesc in jos niciodata, covorul de margele transparente se scurge din aceasta lume devenita mohorata, si aduce ploaia noastra. Ca sa compenseze suferinta venita in lumea lor originara, inainte de o parasi, picaturile promit ca ajunse in lumea noastra, vor aduce tristete, rareori bucurie.

Daca faci multe greseli, incepe sa iti fie frica de tine. Ca sa scapi de frica, trebuie sa gasesti vinovati pentru greseli. Incepi cu viata, si din cand in cand mai particularizezi.
Din cand in cand, lumea se blocheaza. Fragmenteza ca un joc rulat pe un calculator mult prea slab pentru cerintele lui. Atunci culorile de pe autobuze ramana in urma, vorbele o iau inainte buzelor, astfaltul se innegreste. Strazile deviaza si se opresc direct in blocuri. Ciorile raman incremenite in cer, dispar si apar pe sub alti nori. Tu ramai mereu in urma tuturor...

voices of red

Pentru mine, multi oameni sunt doar propozitii. Cand cineva ma intreaba despre "cutare", instantaneuu imi vin in minte niste cuvinte ale respectivului, cuvinte spuse de el si care in mintea mea il definesc. Astfel, cand mi-l imaginez ca partas la intamplari la care nu a fost prezent, imi inchipui ca ar fi folosit cuvintele cu care m-a obisnuit pe mine. Bineinteles ca ma insel amarnic si acesti oameni nu inceteaza sa ma uimeasca permanent. Dar ma dezvat de obiceiul meu, si atunci nu fac decat sa le schimb propozitia cu cea noua. Unii dintre ei au ticuri de limbaj, ticuri pe care le avem cu totii daca ma gandesc mai bine. Orice intrebare, informatie ii spui, el incepe prin a te aproba, nuantand intensitatea sinceritatii prin inflexiuni ale vocii. "Daaa...lasa o virgula de gandire si apoi iti tranteste un dar legat de o explicatie originala sau de un raspuns auzit la altii care i s-a parut lui mai plauzibil. Acestia sunt mai intai previzibili, si apoi surprinzatori.
O alta categorie contine persoanele care orice le zici, neaga mai intai, facand din start o bagatela din ce zici tu. Acestia sunt genul care folosesc multe exemple ca sa iti nimiceasca convingerea. "Nuu..nu e asa..poi uita-te si tu la "cutare". "Ti se pare aglomerat? Nu e..poi am stat eu ieri o juma' de ora pana sa ajung la facultate. La ora asta nu e trafic. Acum s-a oprit ca e rosu la semafor". Aceste persoane te surpind mereu, insa pe termen scurt, caci de multe ori devin enervante si sfarsesti prin a deveni inhibat in fata lor.
Chiar daca par stersi, oamenii tacuti se dovedesc interesanti la o analiza amanuntita. Pentru ca fiecare propozitie se descatuseaza cu efort interior din partea lor, acesta capata valoarea pietrelor pretioase. Cu cat e mai rar, mai greu de gasit, cu atat devin mai scumpe. Acesti oameni, introvertiti, dupa ce isi dovedesc originalitatea, devenind interesanti pentru tine, se dovedesc prieteni de nadejde, cu atat mai mult cu cat de simti special pentru ca ai te-ai dovedit o persoana demna de atentia lor, un om in fata caruia sa isi poata dezvalui sufletului fara retineri.

Unuia ii intrase odata in cap ca daca nu am mai vorbi pe strazi, blocurile nu ar mai arata atata de dezolant. Sunetele lovesc in zugraveala, o desprind de pe ziduri, nu uniform, ci agresiv, ca o sfasiere. Blocurile se stramba de durere, si cica daca ne-am uitat atent la ele, am vedea cum s-au deformat, acum sunt toate desenate numai cu linii curbe. De parca nu ar fi de ajuns, mai sunt si acele vorbe care intai ard in noi, si cand ies, sunt numai cenusa care se depune pe blocuri. Asa ca spunea ca ar trebui sa existe campanii si pentru salvarea blocurilor, nu numai nebunia asta de ecologie. In natura e un ciclu puternic, nu o sa reusim sa il distrugem asa usor, sustinea el, dar ce te faci cu blocurile? Daca nu incetam odata cu strigatele noastre, o sa macinam, rand pe randm toate blocurile. Atunci, treptat , orasul o sa cada pe noi. De abia apoi o sa putem sa ne plangem ca orasul ne sufoca.

viitorul nu mai e ce-a fost

Fiecaruia dintre noi ii lipseste cate ceva. Asa putem fi tristi.
Pe parcursul vietii cautam sa compensam acel lips. Numai asa putem fi fericti.
Ceea ce e interesant la faptura noastra, e faptul ca desi nu avem timp pentru calcule,
inconstient, actionam cam dupa aceleasi legi, cand sunem pusi in situatii similare, si cred ca daca cineva ne-ar pune sa alegem un instrument ca sa cantam trecutul, toti am alege vioara, devenind niste rapsozi ai trecutului. Cu arcusul ascuns in haina, de cate ori gasim cate o vioara, pornim sa ne cantam cantecul. Ceilalti se opresc mirati, judecand nebunul care si-a scos arcusul si canta fara de-nteles. Contrariati, trec mai departe sa isi caute viorile lor ascunse prin parcuri, pe cateva strazi, in fata unei case anume sau intr-o padure. Poate fi adevarat ca toate dorintele noastre se nasc din regrete, nu invers.

Ma enerveaza ateii convinsi, sunt prea increzatori in sine si optimisti. Ca sa fii un ateu perfect, nu e de ajuns sa iti renegi Creatorul. Cu sange rece, trebuie sa ucizi si Dumnezeul celorlalti. E mai bine sa lasi loc pentru neintelesuri, macar asa iti poti asigura niste scuze.

back to the future (end)

Incepuse sa ma doara tacearea, imi simteam corpul strivit sub greutatea ei condensata in mine. Voiam sa scap de acolo, dar nu stiam incotro. Cand vrei sa scapi de ceva, neaparat stii calea, insa eu nu aveam nicio idee ce trebuie sa mai fac. Trebuia sa mai aflu ceva care imi scapa.
-Zenhar, lumea ta o simt stranie. Am vazut cerul, copacii si florile...
-Toate lucrurile carora nu le gasesti un rol, si care nu se explica de la sine, sunt stranii. Un scaun asezat pe o stea ar la fel de straniu ca lalele din lumea mea. Observand miscarea buzelor mele, care sa pregateau sa dea glas altor intrebari, Zenhar mi-a facut semn cu degetul sa tac.
-Taci si asculta. Tacerea este un dar prin care puteti sa ascultati. Inchipuieste-ti, daca nu ai putea sa taci, ti-ar fi greu sa ii intelegi pe altii, dar si pe tine. Vorbele ar lua locul gandurilor, si ti-ai pierde disimularea si misterul din tine, asemeni unei ape curate prin care poti vedea fundul acoperit de mal, pe care ti-l inchipuiai departe, adanc, sau dimpotriva, mai aproape. Apa clara te lasa sa vezi si toate vietatile din ea. Ai fi ca un geam prin care privirea trece mai departe, fara sa se poate opri vreodata pe el, si asta ar fi periculos, caci nu v-ati mai cunoaste unii pe altii, ati privi asa prin voi, in altii, si din ei tot mai departe, fara sa va opriti privirea. Deci tacerea e un privilegiu de aur daruit voua.
Lumea mea e diferita de a voastra. Mai intai de toate a fost timpul. Apoi au venit sufletele si s-au lipit pe rand de el. Aici nimeni nu se naste, avem copii, tineri si batrani, dar asa au venit in lumea noastra. Nimeni nu imbatraneste si nici nu intinereste, raman toata viata asa cum sunt. Timpul se scurge insa pe el plutesc numai sufletele. Corpurile nu se imbolnavesc niciodata, doar sufletele orbesc, surezesc, sau sunt lovite de alta boala cumplila - dorul. Cateodata sufletele uita anumite sentimente, nu mai stiu ce e ura, nu mai pot fi nostagice. Cand sunt bolnave, sunt tratate cu niste medicamente care actioneaza mai intai asupra timpului, apoi asupra corpului unde se pastreaza o doza din medicament care va fi folosita cand se apropie din nou simptomele bolii. Fiindca nu imbatranesc, nimeni nu asteapta moartea. Moartea vine la intamplare, si nimeni nu a descoperit vreo cauza a acesteia. Pur si simplu, aceste fiinte dispar, ca si cum nu ar fi existat niciodata, lasa in urma doar amintirea. De accea, noi suntem si mai tristi, dar si mai fericiti decat voi. Nimeni nu trece pe langa moarte, cum e la voi, cand cineva scapa dintr-o catastrofa, sau cand grav bolnav, este tratat si scapa. Aici nu putem amana moartea sub niciun chip. Aici nu exista o zi si o noapte pentru fiecare. Cand cineva adoarme, odata trezit, se afla intr-o noua zi. Daca adoarm cand e lumina soarelui, atunci se trezesc noaptea, in intunericul altei zile. Daca adorm atunci, se trezesc in lumina zilei urmatoare. Mereu alta zi. Astfel, fiecare are anii lui. Copilul pe care mi l-ai incredintat, se va supune legilor lumii in care s-a nascut. Imparatul nu trebuie sa isi faca griji, nimic din ce e aici nu ii va afecta copilul.
Eu am un singur scop in lumea asta, trebuie sa fiu indragostit mereu, de aceea caut printese. In lumea noastra nu exista printese, iar pentru noi, ele sunt niste zeite care mentin magia acestei lumi. Au fost vremurile grele, cand deznadejdea incepuse sa incolteasca in sufletul tuturor, si aceasta lume a fost pe cale sa se naruie. Lovit de o suferinta grea, bolnav, uitasem sa mai iubesc. Nu mai stiam ce e dragostea, si in agonia mea, alungasem toate printesele. Tu, insa ai salvat totul, ajutandu-ma sa gasesc Fantana Sufletelor Tari.
Acum du-te, intoarce-te la viata ta, ai aflat destule lucruri stranii pentru tine, du-te inainte sa intelegi prea mult si apoi sa ti se para lumea ta ciudata. Ne vom intalni peste 20 de ani.
Am plecat grabit, iarasi aveam un scop, trebuia sa gasesc o cale sa ma intorc in lumea mea, stiam ca am o lume a mea, iar in aceasta lume nu mai aveam timp de pierdut. Voiam ca odata ajuns acasa, sa adorm cat mai repede ca sa pot visa. Am inceput sa alerg, privind cum deasupra mea cerulse decoloreaza iar ce era in jurul meu incepea sa se destrame, asa cum torni apa pe o pictura proaspata si culorile se scurg una in alta, se amesteca, si distrug imaginile pe care le formasera. In scurt timp, am ajuns acasa, insa fara sa imi dau seama cum. Usa cu cheia in broasca al carei breloc inca se mai legana ca un pendul aproape de sfarsit, dulapul cu umerasul pe care asezasem cele doua camasi una peste alta, papucii aruncati sub pat, totul era la fel cum imi aminteam ca au fost ultima data cand le-am vazut. Patul ravasit, masa din coltul camerei ascunzand sub ea un scaun din care se zarea doar spatarul acoperit cu o bluza lasata in graba, tavanul cu becul galbui, toate mi se pareau ciudate. M-am asezat in pat, intins pe spate, mi-am acoperit mainile cu ochii si m-am rugat sa dispara cat mai repede camera. Curand, am simtit cum ma detasez de prezent, somnul era aproape si am zambit.

Anii au trecut repede, ca intr-o viata normala. Toti anii adunati pana acum pareau un ansamblu de zile, nopti, amintiri, calendare agatate pe perete, ore de pe ecranul telefonului, toate ingropate in aceeasi viteza nebuneasca. Dar stiam ca au fost si ani care au trecut mai greu, fara evenimente importante si fara schimbari majore in mine.Intamplari importante si alte suferinte si bucurii m-au facut sa uit repede de copil si de Zenhar. Am uitat prea repede, ca pe un vis pe care ti-l amintesti doar cateva ore, mai apoi dispare la fel de misterios cum a aparut. Traisem din plin anii, de putine ori avusesem timp de ragaz, si atunci, inainte de adormi, simteam o emotie stranie, o nostalgie necunoscuta si un dor amestecat cu ingrijorare. Viata mea nu mi se parea speciala, nici tragica, nici fermecatoare. Duceam o viata ca toti cei pe care ii cunosteam, sau cel putin asa credeam eu.

Intr-o seara, infometat, ma indreptam cu pasi repezi spre casa, iar la doua strazi de casa mea, la un colt de bloc, mi-a atras atentia un perete dintr-un gang. Pe acele perete cadeau in doua pete micute, rotunde, doua luminite venite de undeva. M-am apropiat de zid, si am vazut cum petele de lumina se largeau pe masura ce ma aflam din ce in ce mai aproape de zid. Ajuns in fata lui, genunchii au inceput sa imi tremure, si m-am prabusit langa zid. Am simtit atunci acea senzatie de orbire sigura si mi-am amintit totul. Trecusem seara de seara pe langa acel zid si tristetea punea stapanire pe mine, imi umplea sufletul scotand la iveala un adevar. De acel zid imi era dor, si in loc sa fiu fericit ca l-am regasit, ma incerca un regret profund legat de acel zid. Orbisem de tot, mai auzeam doar masinile pe strada, zgomote de ferestre inchise si pasi grabiti.

Asa cum il lasasem dupa acea tacere in fata cuvintelor sale, Zenhar astepta pe tronul sau, cu sceptrul strans in pum, iar obrazul sprijinit in cealalta palma.Palatul arata la fel, din cate imi dadeam seama nimic nu se schimbase. Acum tacerea nu ma mai speria, ma simteam coplesit de caldura ei, iar in acest timp mi se perindeau amanuntit in minte toate clipele petrecute candva in aceasta lume.
-Au trecut 20 de ani si 20 de zile. Copilul e liber de acum sa plece, insa nu a parasit turnul. Toti cei care l-au vizitat s-au transformat intr-un chip straniu.Odata iesiti, pe fata lor se citea o tristete nesfarsita. Toti, fara exceptie, au raspuns la fel la intrebarea " Ce s-a petrecut inauntru turnului?", iar acel raspuns a fost "De-acum ma lupt cu o himera...", apoi o tacere de piatra a pus stapanire pe ei.Imparatul si imparateasa s-au prapadit dupa doua zile, ingenunchiati langa perete, coroana ramanand parasita la picioarele lor. Fiintele din lumea mea au devenit aproape niste fantome tacute, si in cele din urma se pare ca vor moartea. Pentru prima data, moartea este asteptata la noi. Trebuie sa intri si tu..

Usa masiva de lemn, inalta si grea, in ciuda infatisarii, s-a deschis usor, fara sa o imping cu putere. In fata mea, langa fereastra, se afla un pat care mi se parea cunoscut. Cu spatele la mine, indreptat spre ferestra statea un om imbracat cu o camasa care mi se parea deasemenea cunoscuta. Incepusem sa tremur de frig si imi vedeam aburii rasuflari in camera. Am pasit incet spre pat, cand, in acea clipa dupa ce talpa piciorului a atins podeaua, el a intors capul. Am inghetat imediat, m-am sfaramat in mii de cioburi in care vedeam ca o oglinda tot ce credeam ca sunt eu. Simteam cum fiecare sinapsa se dezleaga, toti neuronii se deprinsera unii de altii, simteam durerea sufletului in fiecare. Daca as fi putut sa dispara din fata mea acele orbite lipsite de ochii, care totusi intr-un mod halucinant ma fixau , as fi vrut sa intreb "De ce?". Acel om eram eu, la 20 de ani. Orbitele imi chemau ochii, si curand am simtit cum mi-au cazut acolo. In fata mea, o statuie de cioburi, care arata ca mine imbatranit, ramasese cu buzele intredeschise. M-am ridicat de pe pat, am inchis un nasture de la camasa, si am atins cu varful degetele statuia facuta din cioburi. Un fior rece mi-a strabatut corpul, si am retras speriat degetul. Mi-am dus mana la ochii, caci lumina revarsata pe statuia incepea sa ma orbeasca, si in momentul acela am observat ca ochii de sticla lipseau. M-am gandit ca cioburile din care trebuiau sa fie facuti acei ochi se pierdusera. Trebuia sa ii caut neaparat.Dar asta era tot ce stiam. In rest se pierdea orice sentiment din mine, coltii unei amnezii totale se apropiau amenintator. Eram trist pentru ca nu aflasem nimic in acesti 20 de ani, stiam ca sunt lucuri pierdute pentru totdeauna, acesti ani din viata imi fusesera smulsi cu brutalitate, lasat fara orice sentiment. Singur suferisem, singur fusesem fericit, fara sa stiu ce inseamna asta, incapabil sa dau vreun sens.Acolo afara, stiam ca se afla alti oameni care ma vor ajuta sa inteleg. Dar tot ce se intamplase pana la aceasta data, a fost degeaba. Nu mai puteam fi om. Acum trebuia sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa aflu unde pot gasi ochii statui de stica, ca pot sa ii asez in acele orbite care ii dadeau capului statuii un aspect de craniu. Trebuia sa lupt pentru aceasta himera a mea, nu cu ea.....
(the end)

lume mica

Daca am fi stapani absoluti ai vietii noastre, cu siguranta ne-am distruge-o intr-un esec absolut, nebuni de atata putere. Altfel, lasam treaba asta altora, iar noi contribuim mai putin la degradarea ei. In plus, ar fost cu neputinta de imaginat ceva sacru intr-o astfel de viata previzibila. Pe mine nu ma sperie faptul ca nu pot alege prea mult in viata, ma intristeaza. Ma sperie alternanta asimetrica si ametitoare in amestecul de luciditate si inocenta, pe axa timpului, a vietii mele, pana la acest punct din prezent. Sunt constient ca si pe viitor vor aparea aceste schimbari, si de aceea imi e frica sa mai cred in lucuri. De prea multe ori am avut impresia ca viitorul se afla intr-o permanenta lupta cu prezentul, trecutul fiind verdictul acestui razboi. Niciuna din acete fete ale timpului nu are un rol predefinit. Cand speri la ceva frumos si cand ajungi la acea perioada cand trebuie sa se intample, dar te intalnesti cu iluzia cu care te imbatasei toti acei ani, prezentul, din postura dura de tiran, a invins. Cand esti pesimist si astepti numai biruinte, dar in drum iti apar licariri de fericire, viitorul invinge aducand caldura sufleteasca a unui personaj pozitiv din basmele copilariei. Rolurile se pot inversa mereu, si sunt situatii cand pot si fi si de aceeasi parte a barierei, cazuri fericite sau total nefericite, o viata de vis sau o viata de cosmar.

Din linoleul caramiziu, care se vede ca prin ceata, din cauza prafului sub care se odihneste nepasator, o furnicuta mica cat un varf de bold, se ridica pe piciorul metalic al mesei, lasand sub ea, departe, ghemotoacele de praf prin care isi facuse pana atunci voiniceste loc. Urca in spirala, impletindu-si mica faptura pe piciorul argintiu.Masa e inca sus, banuiesc ca undeva ca intr-un cer pentru acesta furnicuta, dar ma insel, caci fara sa imi dea seama, prea repede, ma trezesc cu furnicuta direct pe masa. Furnicuta e foarte grabita, gandeste repede, din mers, nu se opreste sa se uite, alearga in zig-zaguri mici, ocoleste larg obiectele insirate pe masa si ajunge la firmiturile ramase din checul mancat la pranz. Sunt ispitit sa ma intristez, urmaream interesat aventura furnicii, ma gandeam la emotile bietei fapturi ajunsa pe meleaguri straine, dar in realitate furnica plecase cu un scop, nu facuse nimic intamplator. Probabil nu era singurul drum pana aici pe masa, si curand avea sa se intoarca la colonia ei. Furnicile sunt un pic cam comuniste si urasc libertatea. Ele nu doresc sa fie stapane pe viata lor, nici pe altora.Pentru ca sunt asa de mici, au numai o viata mare care e impartita la toate.

human evolution

Diferenta dintre om si animale este data de faptul ca animalele nu se sinucid.( o idee de-a mea..)

Sunt curios daca totusi stiinta a descoperit cazuri de-a lungul timpului. Instinctul de supravieturie este mult, mult mai profund in lumea animala, intr-o forma primordiala, pura, nealterata de evolutie. Omul si-a complicat atat de mult existenta, incat deserori e pus in stitutia de a nu mai sti ce nevoi trebuie satisfacute precum si ierarhia utilitatilor date de aceasta satisfacere. Uneori dispare dorinta de a trai, datorata dezechilibrului interior dar si tocmai datorita faptului ca nu s-a reusit in prealabil implinirea unei serii de alte dorinte. Filosofii disting ca diferente intre om si animal, printre altele, moralitatea si limbajul. In loc de limbaj as spune eu, cuvantul. Limbaj, ca forma de comunicare, existe desigur si in lumea animala, folosit pentru a exprima stari ca teama, nelinistea, durerea fizica si sentimente ca dragostea, afectiunea. Moralitatea impune constiina ca element generator al judecatii de sine. Ar trebui sa alegem binele in detrimentul raului, insa de prea multe ori alegem gresit. Atunci realizam ca se afla ceva acolo in noi care ne spune ca pur si simplu nu este bine ce am facut. Cand facem "bine", stim ca nu am facut ceva rau. Faptele sunt filtrate si catalogate prin negatii, raul nu e bine, binele nu e rau. Ca un micut paradox. Trebuie cautate explicatii, insa mereu pornind de la ipoteza de tu esti singurul vinovat.
Oare animalele au regrete?
Cel mai incantator lucru la om este dat de latura teleologica a vietii sale, in speta dezvoltarea credintelor si ideilor religioase. Omul este un animal spiritualizat, are un suflet mai presus de trup. Piramida lui Maslow cuprinde pe treapta cea mai de jos dimensiunea animalica cu nevoile sale fiziologice. Cat de frumos ar fi sa vedem cum o specie dezvolta o anumita religie! O comuniune de iepuri, dintr-o padure oarecare, sa inceapa sa creada cu ardoare in fluturi, sa le vada ca fiinte superioare, creatoare, divintati, ceva mai presus decat viata lor intre hrana si fuga de pradatori...Cate orizonturi a deschis teoria evolutionismului lui Darwin! Cate scopuri daramate, alte cauze si alte efecte! Inteleg de ce a fost considerata de religie atat de periculoasa, a starnit mai multe neintelesuri decat intelesuri acest adevar. Este Pamantul facut sau nu, numai pentru noi oamenii? Daca nu, acest taram ostil ne-a silit de-a lungul timpului sa ne adaptam continuu. Evolutia este cheia, mutatiile genetice si inca misteriosul ADN fac diferenta intre noi si o broscuta.

Inainte de a dormi, ma ard pleoapele, le simt fierbinti, ca si cum fiecare gand ar veni invelit in flacari ale caror limbi se strecoara prin pupile, incalzindu-mi-le. Acestor minute chinuitoare nu ma pot opune, stiu ca visele trebuie sa vina numai trecand prin starea asta si astept chircit sub patura, sigur ca voi traversa pe nesimtite acest zbucium. Cand plangem noaptea, lacrimile ni se scurg in suflet, nu mai sunt amare, sunt de-a dreptul dureroase chiar daca noi nu simtim asta. Durerea este a lor, nu ca o percepem noi ca durere. Daca am atinge acele lacrimi, ne-am prabusi instantaneuu in propriile noastre ruine. Din cauza acestor lacrimi nocturne ne trezim de multe ori dimineata tristi si nu stim de ce....

vorbe

Am spus odata
Sa va deschideti ferestrele,
Dar asta era demult,
Cand ferestrele nu aveau termopane iar
Prin geam se auzeau cum cad frunzele
Asternute pe asfaltul neted sub rotile invartite de masini.

Acum va promit
Toata dragostea mea
Daca scoateti ferestrele din cuie
Si aruncat cheia usii incuiate prin ele.
De pe covorul de chei de sub ferestre
Sa vina un cantec metalic pana sub pernele patate de vise.

Am spus acum
Sa nu mai iesiti din casa
Sa nu mai murdariti pantofii in noroiul trotuarelor
Sa ii ascundeti in dulapul in care va pastrati parfurumurile
Dupa care va recunosc
Caci fiecare om cumpara un parfum numai al sau
Numai mortii au toti acelasi parfum.

back to the future (III)

Din pamant, la intervale de cateva minute, se auzeau tunete inabusite ca de nori ingropati adanc in pamant. Tunetele nu erau urmate de fulgere, ci de crapaturi sinuoase in scoarta, de-a lungul carora rasareau lalele rosii si negre. Imobocite, odata iesite, isi deschideau petalele intru-un suras chemat din adancuri, care urca pe radacini pana sus in bobocul gingas. Parfumul ametitor, as spune halucinant de ametitor, te facea sa iti doresti cu ardoare sa smulgi o floare. Odata aplecat asupra ei insa, acestea se retrageau in pamant, in acelasi timp inchizandu-si petalele. Crapaturile se astupau de la sine, si nu mai ramanea nicio urma a ceea ce a fost. Ma intrebam de ce nu vorbea nimeni despre aceste lucuri deosebite care se gaseau in acest taram. Poate din convingerea ca nimeni nu ii va crede, sau pentru ca intrati in acest taram se aflau sub puterea unei magii care se destrama indata ce il paraseai. Mi se parea imposibil sa consider ca acest loc sa afla pe o planeta, parte a unui sistem solar, la randul sau integrat intr-un univers infinit. Nu voiam sa cred ca tot niste atomi se legasera dupa aceleasi legi fizice pentru a forma toata substanta din jurul meu. Nu imi doream ca lumea aceasta sa se supuna unui soare, nu o voiam dependenta de o istorie a realitatii. Putea fi o evolutie a lumii intr-o directie abstracta prin simplul fapt ca renuntase la conformitatea cu care ma obisnuise prezentul. Dar nu, tot se gaseau lucruri pamantesti si cu siguranta Zenhar nu era numai conducatorul ci si creatorul acestei lumi. Spun lume, pentru ca simturile iti spuneau ca ai parasit lumea printr-o transcendenta, nu printr-o simpla calatorie, nu simteai ca doar ai mers departe de tara ta, intr-un loc strain, insa pozitionat geografic astfel incat sa poate fi localizat pe o harta intr-o zona comparabila cu zona in care se afla tara ta. Aceasta nu era un teritoriu, ci o alta lume, de care nu te puteai indoi ca este cel putin paralela cu lumea noastra, o tranzitie a spiritului prin care cunosteai o alta forma a existentei tale.
Contempland, am ajuns in palat, in fata tronului lui Zenhar. Inainte sa ii spun pentru ce am venit, a ridicat putin mana de pe sceptru, aratand spre copil. O fata care arata intocmai cum ar trebui sa arate ingerii, ca entitati feminie, mi-a luat copilul din brate si a pornit cu el pe niste scari intortocheata pana am pierdut-o din priviri.In tot acest timp, nimeni nu a scos niciun cuvant. (to be continued..)

back to the future (II)

Mergeam numai noptile, fara sa dorm, iar in fiecare noapte uitam ce facusem ziua. Nu mai visasem de multa vreme, si tanjeam dupa un somn adanc, care sa rupa odata inlanutuirea aceea de nopti adanci, nopti care nu pareau altele, ci doar repetari ale unei nopti unice si interminabile. Timpul isi arata iarasi coltii, zadarnicindu-mi calatoria. Deasupra mea, stelele se adunasera intr-un ghem, care se rostogolea pe negura cerurului, atragand ca un vartej toate stelele pe care le intalnea in calea sa. Acesta nu se marea, oricat de multe stele incorpora in tavalugul sau, pastra o marime constanta si intorcand de cateva ori capul in urma mea, am vazut cum din ghem picurau stele, care se stingeau dupa cateva clipe, in drumul lor spre necunoscut. In urma ghemului, pe cer, ramasese o dunga neagra de parca cineva ar fi sters cu o guma acea fasie de cer. Privind copilul care incepuse sa dea semnele unui somn nelinistit, o imensa tristete m-a coplesit. Simteam o mila imensa pentru aceasta faptura si ma simteam singurul vinovat de soarta sa. In acelasi timp, simteam aceasi mila si pentru faptura mea, eu eram in postura unei papusi stricate, agatate cu bratele de acel copil care ma tara fara sa pot schita un gest de impotrivire. Eram o instanta intre intelegere, perceptie a acelei lumi care ma inconjura si existenta mea ca stare a spiritului. Eram pus in situatia de a parcurge un labirint creat de mine insumi, si a carui cale de iesire o uitasem acum, dupa ce in momentul construirii lui imi jurasem ca acest labirint este construit doar in jurul acelei cai de iesire, care nu poate fi ratata, eu nu va trebui sa o uit niciodata, din postura mea de arhitect. Cu toate astea, acum uitasem.
Ma apropiam de taramul lui Zenhar, judecand dupa cerul roasiatic, care acoperea ca o naframa niste stele galbui, ici colo stranse in roiuri. Peste acest rosu sters treceau ca niste valuri, forme mari, neuniforme, de culoarea tulbure a apelor murdare, cu tenta verzulie date de alge. Copacii stranii, cu crengile uscate ca niste gheare, pe care se observau ca niste artere si vene externe, vasele lemnoase si liberiene care pompau seva cu miscarea unei rame care se strange si se prelungeste pe pamantul lancezit de umezeala. Prin scoarta intrerupta din loc in loc, se vedeau frunzele ingramadite in locul maduvei. Acesti copaci fantomatici,plini de frunze, fara trunchiul greu din lemn, erau ancorati cu radacini subtiri ca niste fire, dese ca parul, cusute de pamant......( to be continued)

back to the future (I)

Stateam ghemuit langa perete, cu genunchi amorti sub greutatea corpului, clipind rar. Ochii imi era impaienjeniti si mi se parea inutil sa ii tin inchsi, incetasem de mult sa mai vad ceva, retina refuza sa mai formeze imagini si acum in ochi avea loc un proces invers. Nu lacrimi, ci toata lumina care patrunsese pana atunci prin pupile, incepuse sa mi scurga pe la marginea ochilor. Cand clipeam, in acea fractiune de secunda, cand pleoapele erau cazute, acestea capatau un alb rupt de realitate, albul luminii pure nedescompuse, nu iluzia curcubeului. Parea ca ochii se intorsesera in orbite si isi aratau acum doar sclerotica alba, corneea si culoarea din iris fiind indreptate in interior, catre creier. Dupa cateva ore de asteptare chinuita, cand incepusem sa consider minutele ani intregi iar ineceputul asteptarii ca nasterea mea, simteam cum sunt condamnat ca viata mea sa se deruleze incet doar langa acel perete. Incepuse totul atunci cand am observat ca portiunea de perete pe care o fixasem cu privirea, se restrangea amenintator, ca un inceput de orbire. Pe perete cadeau acum doua raze, ca si cum as fi avut in loc de ochi, doua lanterne. Timpul nu mai trecea, se oprise si incepuse sa se dilate, iar lumina din ochii mei se curbase spre podea, si imi inchipuiam ca ar fi trebui sa arate ca apa care curge dintr-o teava. Deja nu mai simteam genunchii, aveam convingerea unui proces ireversibil, caci nu imi mai puteam inchipui ca as mai putea fi in stare sa ma ridic vreodata pe acei genunchi, cand am simtit ca si lumina ochilor mei isi pierduse intensitatea, acum doar pe la marginea ochilor mi se scurgea, decolorandu-mi camasa in pete albe. Mangaiam peretele decojit, trecandu-mi incet palmele peste el. Deschideam larg bratele, ca pentru o imbratisare ,sprijineam palmele de perete, dupa care stergeam peretele cu fiecare, apropiind palmele. Cand acestea se intalneau la mijloc, le departam cu aceasi mangaiere. As fi vrut sa ma contopesc cu acel zid, imi era cu neputinta sa ma deprind din agatarea mea pentru ca in suflet simteam o calda recunostina pentru acel zid, o recunostina pentru o fiinta vie, nu pentru un obiect lipsit de viata. Era singurul care simteam ca ma poate proteja de interiorul camerei alaturate, singurul zid care despartea viata de alaturi de viata mea, acele vieti care trebuiau in cele din urma sa se impreuneze intr-o viata noua. La cativa metrii de mine se afla insa o usa, prin care, la un moment dat au inceput sa patrunda tipetele scurte ale unui plans chinuitor, in hohote de jale, care totusi era plansul unui nou-nascut. Strigatele se apropiau de usa iar sangele imi inghetase stiind ce urma sa vina. Usa s-a crapat incet, iar din umbra care se lungea pe podea reconstituiam silueta imparatului care a aparut in pragul usi, cu capul descoperit de coroana, acoperit doar de suvite argintii care ondulau dupa urechi, cazand imprastiat pe umeri.
-Aici erai, credeam ca ai fugit! Iata, iti incredintez pruncul, ia-l si du-l departe de sufletele noastre, ascunde-l de inima noastra, peste noua mari si noua tari de uitare. Sa ne chemi doar odata pe an sa-l vedem!
Am schitat din cap aprobator, cu siguranta omului care s-a pregatit indelung pentru misiunea sa, iar acum se ivea ocazia indeplinirii acesteia, nefiind loc decat pentru izbanda. Am izbutit sa ma ridic pe picioarele tremurande si am primit in brate copilul manjit de sange. S-a oprit din plans, m-a privit curios apoi a lasat pleopele sa ii alunece dulce peste privirea inca fixata pe mine. Pesemne ca a adormit aproape instantaneu, vroia sa scape cat mai repede din viata in care abia pasise. Evadase inapoi in taramul viselor, unde isi petrecuse probabil cele 9 luni de la forma lui de existenta. Fara niciun cuvant, am pornit in calatoria catre turnul zmeului Zenhar, care imi promise ca il pot ascunde in turnul sau, turn care nu ii mai gasise nicio trebuinta. Toate printesele rapite de el, sfarsisera in a se indragosti nebuneste de el, si toate sedeau acum fericite in gradina lui de aur.In aceasta lume nu mai existau feti-frumosi, iar niciodata palosul vreunui Fat-frumos, in vremurile devenite de mult legende, nu reusise sa il raneasca macar. Eu ii aratasem candva, vazandu-l ratacit, calea catre Fantana Sufletelor Tari, de unde isi picurase in inima magie pentru o mie de ani. Zenhar ma numea prieten si se jurase ca nu va uita ajutorul dat de mine, fiind la randul sau disponibil sa intoarca la randul sau orice favoare necesara mie.
Cu pasi siguri, avand totusi grija sa nu trezesc copilul, mergeam grabit, stiind ca nu pot alerga, imi era teama doar de timp, nu si de distanta. Pruncul admormit din bratele mele, pe care sangele se uscase in solzi ruginiti, nu putea sti ce destin il asteapta, iar incocenta il disculpa la orice judecata de care va fi insa capabil mai tarziu. Daca exista destin, atunci acesta este ales inainte de nasterea ta si asta implica inevitabil programarea venirii tale pe lume. Va trebui sa te nasti ca sa iti traiesti prizonieratul sub masca destinului.
La ospatul nuntii imparatesti, in miezul petrecerii, cand toata lumea era ametita de betie si fericita, cand toti erau in picioare, ridicati sa inchide in cinstea imparatului, in acel moment, cand toate glasurile dorea numai fericire imparatului, candelabrul s-a desprins din tavan si a cazut peste masa, sfaramand paharele, mancarurile si prabusindu-se prin masa pe podea. Toate geamurile s-au spart dintr-o data, iar prin ferestrele ca niste scheleti nu patrundea nicio adiere de vant, doar aer uscat. Din mijlocul candelabrului a rasarit acea ursitoare, cumplita ca cerul dinaintea furtunii.
-De ce beti si petreceti fara mine?
-Dar sa ne fie cu iertare, noi nu stim cine esti, altfel ai fost invitata cu onoare, raspunde imparatul cu vocea tremurand de frica.
Ursitoarea a blestema cuplul imparatesc ca singurul lor nascut sa fie condamnat sa traiasca 20 de ani inchis, fara ca nimeni sa vorbeasca cu el. In tot acest timp, imparatul va trebui sa nu poarte coroana pe cap, caci daca ar fi ingaduit sa faca acest gest, copilul ar fi cazut secerat pe loc. Parintii aveau voie sa il viziteze doar o data pe an, in restul timpului avand dreptul sa ii asigure tot confortul material necesar supravietuirii unei fiinte umane: hrana, imbracaminte si o ferastruica pe care sa patrunda lumina. Nimeni nu avea voie sa vorbeasca copilului, sau sa il invete ceva. Abia la 20 de ani se putea dezvalui regatului daca ce fel de monstru va fi devenit urmasul imparatiei. Ursitoarea i-a avertizat ca in tot acesti ani, copilul va putea fi numit om, dar nu va fi un om, vom vedea daca va intelege singuratea, daca va invata singur sa planga sau sa rada. Daca fara alti oameni va stii ce e suferinta si tristetea, poate va fi mai fericit asa.
Ca sa impiedic ca imparateasa sau imparatul, nemaistapanindu-si dorul, sa il viziteze mai multe decat odata pe an, alesesem sa il ascund in cele 200 de camere din turnul lui Zenhar. Nimeni nu a inteles cine era ursitoarea, iar eu speram ca intelegerea sa se reverse asupra imparatiei dupa cei 20 de ani. Speram ca in cei 20 de ani sa nu se astearna uitarea peste toti, cel mai ingrozitor lucru cu putina ar fi fost sa uitam copilul, eram sigur ca prin el trebuia implinita o profetie a carei implinire trebuia inlesnita, nicidecum oprita. Problema era ca oamenii nu credeau in nimic, si sufereau cand trebuiau sa spere....
(to be continued..)

second life

Uitarea reprezinta sperantele indreptate catre un trecut mai bun. Acolo, in trecut, se afla lucruri deosebit de incantatoare, lucuri pentru care te zbati sa nu le uiti, intrucat reprezinta dovada clara ca atunci, candva, viata a insemnat ceva frumos pentru tine. Aceste intamplari le aduni cu grija, ca pe niste bijuterii pretioase, intr-un cufar secret a carui cheie o reprezinta amintirea. Dar s-au petrecut si fapte urate, pe care nu ti le poti ierta niciodata, iar pe aceastea le doresti sterse din viata ta, uitate pentru totdeauna, ca sa poti trai linistit de acum incolo cu iluzia ca aceastea nu s-au intamplat niciodata. Nu e mare lucru sa uiti, e un lucru perfect normal in viata. Daca m-ar pune cineva noaptea, inainte de a adormi, sa ii enumar ce am facut, ora de ora, pe parcursul intregii zilei, as fi pus in situatia de a fi incapabil sa dau un raspuns concret. Exista zile in care sunt incapabil sa retin ce mi s-a inamplat, asta poate pentru ca in minte pe tratez ca pe niste evenimente total lipsite de importanta pentru a fi retinute. Uitarea este legata de notiunea de memorie, notiune de care se ocupa psihologia destul de serios, in orice manual de psihologie gasesti ceva informatii despre problematica memoriei. Grav este atunci cand te uiti pe tine. A avea un ideal in viata presupune a avea o memorie buna. Mereu m-au impresionat acele personaje din filme sau carti, care lupta pentru a atinge un scop, a carui indeplinire au jurat-o in trecut datorita unui eveniment de multe ori traumatizant, care si-a pus definitv amprenta asupra destinului lor. Am iubit personajele care doreau cu inflacarare razbunarea, de orice fel, razbunare care presupunea sa juri ca nu vei uita niciodata acel lucru care ti-a schimbat in mod dureros viata. A dori razbunarea implica faptul de a refuza acceptarea realitatii, traind mereu cu impresia ca totul ar fi fost infinit mai frumos daca nu se intampla acel cumplit eveniment. Cat respect pentru tine, acel din trecut, care credea atunci in ceva, si tu inca sa il mai crezi pe el! Iata, deci ce inseamana eroismul!
Primele mele amintiri sunt cam de pe la varsta de 2 ani si ceva. M-am chinuit sa imi dau seama de aceasta varsta, incercand sa identific anul prin asociere cu cateva persoane prezente in amintire si din povestirile mamei mele despre mine, povestiri in care am descoperit cateva descrieri care se potriveau cu amintirea mea. Aceastea sunt foarte vagi si nu au nimic impresionant in ele. Bunaoara, imi amintesc cum cautam niste ghetute intr-o gramada de pantofi de langa casa. Pe poarta a intrat bunicul meu, imbracat la costum, in orice caz, in hainele bune, cu care se ducea la primarie, unde a lucrat ca functionar, contabil si alte functii pe care le-a mai avut. Nu venea de la serviciu, pentru ca am aflat ca s-a pensionat in 89, cand m-am nascut eu. Nimic tulburator in frantura asta de viata, niciun lucru care sa fi avut o influenta puternica asupra mea. Poate sentimentul de posesiune, ca in viata aveam ceva care imi apartinea si ca atare mi se cuvinea doar mie, cu care cautam ghetutele in acea gramada de pantofi? Hainele frumoase si fata zambitoare a bunicului dau o aura frumoasa amintirii, facand din aceasta amintire una placuta. Alte amintiri din acea perioada sunt legate de cateva imagini cu chipul mamei, o matusa si un dulap mare pe care era un trenulet electric, ma rog, un obiect care stiam ca intra in categoria jucariilor. Pozele pe care le am de la acea varsta nu imi atrag atentia decat prin vadita asemanare fizionomica pe care o gasesc in copilul de atunci. Ochii din pozele alb negru ma asigura ca acela am fost cu siguranta eu.In rest, in amintire nu ma reconosc deloc, la acea vreme nu ma priveam in oglinda, sau daca o facusem, in constiinta mea de atunci nu se intiparise acea imagine a eului meu exterior. Cu alte cuvinte, nu prea eram constient cum aratam eu, iar o caciulita pe care o stiam cu desavarsire ca fiind a mea, spunea mai multe despre mine decat o poza cu mine pe care mi-ar fi pus-o cineva in fata la cea vreme. Intrigant este pentru mine timpul de pana atunci, acei 2 ani obscuri de la nasterea mea, ani in care nu pot patrunde sub nicun chip cu amintirea.Ce am trait eu atunci nu s-a pastrat doar datorita faptului ca memoria mea a fost incapabila sa mai retina amintiri atat de vechi sau pentru ca inca nu era formata la acea vreme, nu era programata sa inregistreze? Cea ce am trait atunci sa mi se pare mie atat de lipsit de importanta, incat nici macar in subconstient sa nu existe?Cu siguranta ca exista ceva acolo, la care insa nu pot sa ajung.Altfel ar insemna ca am trait doar pentru altii, doar in ochii altora, iar acei 2 ani au fost un fel de pregatire a vietii mele de apoi, o initiere in lume, ca si cum la 2 ani ar fi avut loc o a doua nastere a mea, moment de la care memoria a inceput sa inregistreze, intocmai ca banda unei casete pornita de la buton. Totusi s-au pastrat putine amintiri, si asta poate pentru ca s-a deteriorat banda, sau casetele sunt prea vechi ca sa mai fie recunoscute de aparatul mintii.

Visele reprezinta tot un fel de amintire. Eu as inculde visele in aceasi cateogire cu amintirie. Sunt curios daca Freud a gasit vreo corespondenta, va trebui sa ma documentez in legatura cu tema asta. Pentru mine sunt ca niste filme diferite, proiectate pe acelasi ecran. Visele sunt ca amintirea unei alte vieti, si faptele din acest taram par neverosimile prin siguranta ca stii ca nu le-ai trait. Cineva, de mult, a avut atunci ideea ca acestea, daca nu s-au intamplat, se pot intampla. Asa a luat nastere caracterul prevestitor al viselor. Au inceput sa se scrie carti, iar orice om stie sa iti spuna daca e de rau ce ai visat sau nu. Si totusi, visele pot fi o salvare pentru suflet. Te poti trezi cu sufletul impacat, dupa un vis placut.Gresim atunci cand legam visele de realitate, fie si prin interpetare. Aceastea trebuie intelese ca fenomen separat, si luate ca atare...Just A Second Life..

the lonely shepherd

Un pastor singuratic, ramas fara turma, sau fara sa fi avut vreodata cui sa predice. Credea cu ardoare in ceva, ramasese strans in sine, convingerea ca era condamnat de soarta sa ramana singurul om de pe pamant care credea in acel ceva, incepuse sa-i incolteasca in suflet. Si credea in continure, cu siguranta acelui om care si-a inteles de mult destinul, iar timp de intoarcere nu mai era. Credinta trebuie permanent sustinuta cu motive temeinice, cand incepe sa se clatine e nevoie de un ajutor din partea semenilor sau de inca un puternic imbold interior. Speranta ca intr-o zi te vei ridica din praf, sprijint in ciomagul sau, devenit sceptru, calauza a sufletelor pe care le simti sub stapanire, este impletita pe siguranta ca va reusi pana nu e prea tarziu. Pana atunci insa e un pastor singuratic, mai ratacit decat orice turma pierduta vreodata de pastorul sau. Stapaneste, converteste si subjuga suflete, multiplica-te pe sine in altii, regula de aur a pastorului...Pastorul s-a asezat in genunchi, si cu capul acoperit de palme se roaga: -Doamne o ultima dorinta mai am, mai dam lacrimi sa-mi plang tristetea! Se arunca increzator pe primul drum pe care gasea o licarire de viitor, dar la mijlocul drumului erau prapastii care nu puteau fi trecute niciodata. Si tot asa, ratacea mereu pe drumuri inchise, ani de-a randul durerea tulburandu-i ochii si albindu-i barba. Nesfarsita durere ii rodea sufletul cum apele raului involburat sapa in stanca. Simtea ca nu mai e scapare din fata apropiatei prabusiri. Pastorul se simtea condamnat si ar fi vrut sa se bucure o singura clipa de privilegiile unei turme.Pastorul are umerii impovarati cu credinta si isi cauta toata viata o turma langa care sa traiasca.Fara turma isi e in pericol sa nu mai fie recunoscut de nimeni ca pastor. Pastorule, unde e turma ta? Ce pastor esti tu? Turma poate fi fericita si fara pastor..

-De ce esti linistit acum?
-Nu sunt linistit, sunt trist...

enjoy been alive

Firicelul subtire de fum pornise hotarat din tigara ca o sageata plapanda, suspendata intre podea si tavan. Aerul de pe hol nu il lasa sa se ridice, usa deschisa de la intrare chemandu-l afara. Desprinzandu-se grabit din tigara, dupa doar cativa centimetri de drum drept, mi-a intalnit mana infasurand-o fara sa treaca insa mai departe. S-a imprastiat slab si l-am pierdut din ochi. Priveam mana invaluita in fum, care parea rece si departe de mine. Ma gandeam ca eu, candva, am visat o astfel de mana. In ceata, undeva intr-o colt de amintire, astepta o mana,care incepea de la cot si se termina cu o palma ale carei degete erau stranse putin, ca intr-un ultimul efort esuat de a prinde ceva. Pe sub pielea palida se intrevedeau desenate vene lugi si artere albastre, care aratau uscate, ca niste sarme implantate in carne, sub piele. Era o mana, nu mana unui om, nu era parte a niciunui sistem, nu era parte a unui corp omenesc ci doar un obiect izolat.
Mi-am privit contrariat mana mea de pe hol si am strans printre fum cu cealalta mana incheietura ei, apsand cu degetul mare pe vasele de sange pana cand am simit ca imi amortesc degetele. Inapoia incheieturi, pe brat, arterele mi se umflau incetisor, simitind sangele cald care impingea furios in peretii lor, incercand sa treaca mai departe. Am eliberat incheietura din stransoare, lasand mana sa cada pe genunchi si parca am simit sangele care se scurgea de-acum linistit catre palma si degete. Atunci am stiut ca mana aia care se vedea bine ca are in ea viata, eram eu. Traiam, si eram constient poate mai mult ca oricand ca sunt parte din viata. Iata ce inseamna sa traiesti, sa simti sangele din tine care te incalzeste, bataile surde ale inimii, batai pe care zile, saptamani la rand, nu le auzim. Intr-o viata de om, de prea putine ori stam sa ne ascultam bataile inimii. Traiesti cand iti simti rasuflarea calda in diminetile friguroare, atunci cand o durere iti strabate ca un fior corpul. Ala esti tu, care poarta si un suflet in el. Dar tu esti adunatura aia de muschi, sange, oase, celule, neuronii aia care isi intind axonii de-a lungul coloanei si care te fac sa te misti. Reactiile chimice din celule, informatia aia neinteleasa care se agata de dendrite. Acolo in creier, pe puntea dintre emisfere, acel pod initiatic pe care il traverseaza orice gand, se afla explicatii. Nu putem sa stim ce a lasat gandul in urma podului, daca il incearca vreun regret sau nu, acel gand va traversa spre alte taramuri, tot fara sa stim daca se mai intoarce sau nu de unde venise. Acolo, in circumvolutiunile acelea cleioase, intre acele incretituri alunecoase, sub teasta tare, se fac coborarile in infern, acolo esti inger. Extaz, emotii, sentimente traite pana la paroxism, agnoie si suferinta, toate se nasc si mor acolo.
Intr-o sala rece, ca de morga, zacea intins pe un pat de fier un corp omenesc acoperit pe jumatate cu un cearceas orbitor de alb, cu o margine lasand dantela inflorata sa mature podeaua. Un trup lipsit de suflet, un homunculus. In incapere zacea o lumina stranie, ca si cum lumina ar fi fost inghetata ca o apa, lumina care parca vanea din acel cearsaf, nu prin fereastra. In spatele incaperii, cu spatele la masa, se vedea un om imbracat in halat de doctor, aranjandu-si instrumentele care zornaiau scurt, cu un clinchet metalic, atunci cand erau asezate in locasul lor. Cu o miscare naturala, a intors putin capul, ca si cum ar fi vrut sa vada daca totul e in ordine. Pe fata purta o masca de chirurg, se vedeau doar ochii si sprancenele groase care s-au incordat putin, doctorul amintindu-si ceva. A lasat din mana bisturiul pe care il tinea cu lama prinsa intre degetele albe ale manusii si s-a indreptat grabit catre corpul de pe pat. A asezat palma peste ochii inchisi ai homunculului si a ridicat-o brusc, dezvaluind in clipa aceea niste ochi larg deschisi cu pupillele stranse, care sfredeleau cu privirea ca o flacara tavanul, fara sa priveasca doctorul. Acesta s-a intorc catre masa de alaturi, a luat cu miscari calculate un stetoscop, a dat putin la o parte cearceaful si i l-a asezat cu grija pe piept, dupa care i l-a fixat la fel de meticulos in urechi. S-a intors inapoi la masa lui si a continuat sa isi aranjeze instrumentele. In spate, pe masa corpul isi asculta de-acum bataile inimii. Dupa cateva minute bune, el, homunculul de atunci, a rdicat o mana, si chircindu-si ritmic degetele, a urmarit alunecarea tendoanele pe sub vene. S-a ridicat de pe pat, s-a dezvelit aruncand cearceaful jos, calcand apoi nepesator pe el, si s-a indepartat cu pasi precisi pe hol, cu stetoscopul atarnandu-i in urechi. Prin usa lasata larg deschisa, se strecurau zgomotele talpilor pe gresia rece.

Simt ca traiesc, O! Sunt fericit ca mi s-au intamplat astazi lucruri bune. Cred ca sunt multumit de viata mea...Spunem des asta. Traieste viata, traieste clipa!...Omule, nu uita ca, inainte de toate, existenta ta presupune un corp, ceea ce esti tu. Am nevoie de o substanta cu care sa ma intind in timp, mai intai dati-mi un trup, si mai apoi putem vorbi si de viata. Ne nastem printr-un corp, ne folosim ani de-a randul de el, ajungem la un sfarsit, si spunem ca il lasam in pamant. Lasam corpul, sau ne lasam pe noi acolo? Daca credem ca ne lasam doar corpul, inseamna ca toata viata nu am fost decat papusari. Eu sunt papusarul meu, ne trezim ( eu si corpul meu) si dam spectacole pana cand admormim, asta fac eu in fiecare zi. Dar nu e asa de simplu, caci si eu am papusarul meu, ascuns in piept, eu il pierd pe el si el ma pierde pe mine. Cand plange el, plang si eu, cand mi-e dor, pe el il doare. Cand rad, inima bate mai tare si el isi strange intr-o mana toate sforile, ma tine atunci doar cu o mana, iar cu cealalta isi acopera ranjetul cu dintii albi de fericire. Se opreste din ras si apuca din nou sforile, smucindu-ma, ca sa simta puterea pe care o are in maini.......

another me

De ce iti plac frunzele ingalbenite de toamna? Uscate, tremura pe cregi, par mai slabe ca tine, isi asteapta asa amarate soarta.Cad si cad..pe rand toate, asa chircite pe joc, zdrobite de pasii grabiti si maturate de pe strazi. Oricum nu le mai priveste nimeni. Rar admiri o frunza cazuta.Le privesti cand inca mai sunt agatate sus. Covorul de frunze te mai incanta.
Frunzele sunt galbene acum toamna. De copaci nu mai zicem ce culoare au. Vara nu spunem ca sunt verzi frunzele, copacii sunt verzi. Nici nu ne uitam la frunze. Poate daca ar cadea asa verzi, ne-ar atrage un pic atentia, "uite saraca frunza asta, verde si sanatoasa cum s-a parapadit in miezul verii". Frunzele fac copacii verzi, iar copacii verzi fac padurea verde. Dar si toamna e la fel. E mai trist. In fiecare zi se sterge cate putin din tablou. Si maine alta dimineata, alte frunze pe joc, maturate si ele, aruncate in ghene..si tot asa cand te trezesti intr-o dimineata ca nu mai e nicio frunza. Si nici nu iti pasa. Nu mai stii cum era cand erau frunze galbene si copacii pareau pictati. Asa facem in fiecare toamna.
Stai si tu putin pe banca aia, opreste-te un pic, ce daca esti grabit. Stai acolo si gandeste-te un pic. Prefa-te ca esti obosit si te odihnesti, nu ca ai ramas sa admiri copacii. Nu trebuie sa ai o chitara, sa fredonezi balade, nici sa scrii poezii. Stai acolo, priveste putin si tine minte. Daca mai esti cu cineva, bate-l pe umar si spune-i "uite e toamna, vezi ce frumos e?" Daca nu zice nimic, lasa ca se gandeste si el. Respira un pic aerul de toamna, apoi te ridici si pleci.Atata macar sa faci, ca de aia e toamna, mai e putin si se termina octombrie si tu te gandesti, ca iti expira abonamentul la ratb si trebuie sa il incarci din nou, nu ca incet, incet se duce toamna. Nu se termina numai octombire, se termina si toamna. Asa ai facut in fiecare luna. Macar toamna sa zici si tu ca ai vazut frunzele galbene, ca era frumos si placut cand stateai pe banca.

Natura se schimba in fiecare anotimp, noi doar ne prefacem ca ne schimbam. Ne prefacem un pic ca ne pasa si trecem mai departe fara sa mai intoarcem capul. Te grabeai sa intrii in casa, invarteai cheia in broasca repezit, si ai intors un pic capul si ai vazut ca e toamna...uite trece toamna, ai vazut? Sa nu uiti.

Kant

Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine

Mai mult ma taram decat mergeam, pe holul de la 2 in cautarea urmatoarei sali de curs, cand am vazut pe un perete un afis interesant. Citesc afise cand sunt plictisit, iar la facultate, in ultimul timp mai mereu sunt plictisit, deci la facultate citesc afise. "Curs facultativ de filosofie". In afara de adresa, pret si alte informatii neinteresante pentru mine, am observat ca sunt enumerate si temele care urmau a fi abordate de potentialii interesati de un astefel de curs. Printre ultimele teme, era scris si acesta: Kant-Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine. Asta mi-a dat de gandit tot cursul urmator. Stiu cate ceva despre Kant, dar fraza mi-a ramas intiparita pe creier fara insa a reusi sa deslusesc catusi de putin ce ar fi putut zice Kant cu asta.

Sentimentele si ratiunea pot coexista, impartindu-si rolul pe care il au asupra deciziilor pe care trebuie sa le luam. E adevarat ca sentimentele ne fac de multe ori irationali, insa acest lucru nu scapa constiintei, care mai devreme sau mai tarziu nu va duce decat la declansarea alor sentimente: regret, durere sufletesca, suferina surda. Apare moralitatea, ca judecator al faptelor noastre atat in raport cu propria persoana cat si cu semenii nostri.
As putea inlocui aceasta fraza cu un cuvant: religia. Cerul, nu oricum, ci instelat, gazda a unor corpuri ceresti, a caror lumina ajunge noaptea pe pamant. Deasupra noastra reprezinta superioritatea divinitatii fata de noi, cei de jos.Legea morala-supunerea fata de Dumnezeu, judecatorul absolut, omniprezent si omniscient, care mai face mereu sa imi ghidez actiunile analizand mereu in incercarea de a separa binele de rau. Acel "in" ma intriga putin. Legea morala in mine, deci ca proprietate instrinseca. Pot sa fiu moral si fara a ma gandi ca exista cineva acolo sus care ma vede. Cerul e deasupra mea, legea morala e in mine, orice om are regretul multor fapte, si asta exclusiv ca viitorul ia aratat ca s-a inselat...nu stiu, o sa ma mai gandesc.

numb numb numb

Lumea este pentru om tot ce simte acesta in viata iar omul este pentru lume tot ce gandeste el, existenta sa ca expresie ca gandurilor sale despre lume.

De ce trebuie sa fi suparat cand te enerveaza ceva sau cand ti se face rau de catre cineva?
Pentru ca el are o alta viata, alta decat a ta, gandind diferit si fiind incapabil sa te inteleaga? Sferele de sticla in care traim ne lasa sa ne privim unii pe altii, dar nu ne permit sa patrundem in alte sfere.


Daca ploua, ia-ti o umbrela iar daca esti obosit, culca-te. Nu vezi ca ai cu ce sa te aperi dar nu vrei? Ce, tu vrei sa nu mai ploua niciodata ca nu ai tu umbrela azi? Te oboseste viata, culca-te si lasa-i pe altii sa fie treji, daca ne-am culca toti odata s-ar alege praful de lume. Am dormii toti asa, pana s-ar stinge si soarele, ne-am trezi, am vedea ca e intruneric si ne-am culca la loc. Atunci, in ploile intunecate, doar cateva fulgere ne-ar mai lumina din cand in cand fetele adormite ....si sa vedem atunci daca am aprecia fiecare fulger ca pe o zi, cel putin, pentru ca nu am sti niciodata cand vine ca sa fim pregatiti sa ne trezim ca intr-o dimineata...

Ce stii tu ce e lumea......

Goya

Somul ratiunii naste monstri

Incerc sa inteleg ce a vrut sa spuna Goya, sau mai bine zis caut o interpretare pentru ca ma obsedeaza de ceva vreme inlantuirea celor 4 cuvinte. Luat separat, fiecare cuvant reprezinta pentru mine o preocupare de tip meditativ, domeniul in al carui taram nu faci atlceva decat sa dai sens acestei propozitii.
Somnul, cu visele si antichristul sau -insomnia, m-a fascinat mereu, odata prin rolul de intrerupator pe care il joaca in viata noastra, si pe de alta parte ca stare transcendenta a omului. Ratiunea, ca alternativa impotriva sentimentelor, nu inceteaza sa ma incante si sa ma dezamageasca constant. Nu am aflat nici pana astazi daca sunt un om rational sau nu, stiu doar ca incerc sa fiu, uneori prea mult. Nasterea, in opozitie cu moartea, inceputul, originea noastra e un subiect tot atat de interesant ca si moartea. O problema vasta si dificil de analizat. Nu incearca filosofia sa lamureasca intrebari de genul: De unde venim? Cine suntem? Unde ne ducem? Nasterea este inceputul istoriei noastre, iar istoria este timpul unui om, unui grup de oameni, timpul unei natiuni de la origine si pana in prezent, timpul unei civilizatii, de la Dumnezeul ei si pana la ziua de azi. Istoria este lumea desfasurata ca o harta intinsa pe masa, o harta pe care gasesti o pata mica, iar cand te uiti la legenda, acela esti tu. Monstrii, altii decat cei din jocuri, pe care i-am iubit si ii iubesc, sunt pentru mine expresia esecurilor si greselilor pe care le facem atat din neatentie cat si in mod voit. Cei nascuti din erori imperceptibile si aparent inofensive pe moment, dau nastere celor mai mari orori din existenta noastra. Acesi monstrii sunt mereu importriva noastra. Cei creati din rau intentionat sunt impotriva celor pe care ii dorim la picioarele noastre. Si mai este un monstru terifiant, un fel de Satan, si acele este ura, care este cel mai ingrozitor sentiment uman, parte latenta din noi.

Deci somnul ratiunii naste monstrii. Cum?

1) Respingerea ratiunii, stagnarea acesteia duce la monstrozitati, odata ocolit acest zid protector al ratiunii. Fara ratiune devenim fiinte malefice, nu mai suntem oameni ci monstrii..
2)Prea multa ratiune duce la un punct de saturatie maxim, iar de aici satisfactia si utilitatea acesteia scade treptat, ducand la inutilitate.
3)Somul ratiunii presupune mai intai acceptarea ratiunii si apoi somul ca stare a acesteia. In acest somn apar visele ratiunii, cosmaruri si monstrii din ele. Acestia sunt insa monstri ai ratiunii, sunt continut al ratiunii, nu inamic.

god is a dj

Dumnezeu nu mai stia ce sa faca. Nu mai stia nici ce facuse pana acum, i se parea inutil tot ce facuse pana atunci, avusese candva un sens, dar acum nu mai avea. A ales sa uite, si a uitat tot.
A ales sa faca Pamantul, cu tot ce salasuieste pe el. A facut si un soare, luna, stelele. Lipsea insa ceva, El nu era multumit. Toate ii erau indiferente si nerecunoscatoare, existenta lor nu mai parea legata de El. Atunci, l-a facut pe Adam, un inger fara aripi.
-Aripile ti le vei creste singur! A suflat pe el si i-a daruit din puterea Sa forta de creatie.
-Du-te si creaza, multumeste-ma! Framanta sub talpile tale Pamantul, seaca marile si desipica cu privirea ta cerul!
Adam a plecat cu mintea seaca si dornica de cunoastere. Sufletul sau era insa plin de recunoastere pentru Dumnezeu. Inainte de a face ultimul pas in Eden, Dumnezeu a ridicat mana si l-a oprit.
-Asteapta, nu ma parasi din prima clipa. M-ai cunoscut prea putin, un timp prea scurt ca sa ma pastrezi in amintire. Tu ma vei uita.
-Nu te voi putea uita, esti Creatorul meu, tu mi-ai dat viata, eu o sa stiu mereu cum am ajuns pe lume, raspunde Adam increzator.
-Ba da, ai sa Ma uiti. Iti voi da Moartea in dar ca sa stii mereu cine sunt Eu, astfel nu Ma vei uita niciodata.
-Dar ce e Moartea?
-Asta nu vei afla niciodata, nu ti-am dat si puterea de a intelege ce e Moartea. Acum du-te..

A plecat Adam si singur pe Pamant, l-a cutreierat in lung si lat, a vazut marile, muntii, soarele si luna, intunericul si lumina.
A vazut florile si animalele si Adam s-a simt singur. Nu iubea Pamantul. Facandu-i-se mila de el, si trist ca l-a cam izgonit, speriindu-l si cu Moartea pe deasupra, Dumnezeu i-a daruit-o pe Eva lui Adam.

De cum a vazut-o, Adam s-a indragostit.Adam si Eva cunoscusera dragostea. Adam a vazut ca era toamna si ca afara ploaua. A luat-o de mana pe Eva si s-au adapostit sub un copac. Au privit covorul de frunze galbene si au fost un pic melancolici. S-au strans in brate si au fost nostalgici. Nostalgia originilor. Adam a cules o floare si i-a daruit-o Evei, ea a zambit si Adam a zambit si el. Atunci a iubit-o din nou.
Impreuna au cunoscut timpul. Impreuna au fost tristi si fericiti. Asa au devenit Oameni.

In jiltul sau, Dumnezeu si-a sters o lacrima si a inceput sa creada cu ardoare in Om, il iubea pe Om si ii era dor de el. Si-a chemat Fiul si I-a spus:
-Du-te pe Pamant, lasa-i sa te omoare, du-te si fa-te Om, apoi intoarce-te la Mine!

In ziua cand s-a intors Iisus, El a fost fericit. Dumnezeu s-a odihnit in ziua aceea, fiind multumit de ceea ce crease. Crezand in Om, Dumnezeu avea un motiv sa existe..

imagination land

Cand sunt mici, copiii se joaca cu jucarii. Cand cresc, se joaca cu viata lor.Se ascund dupa ani, joaca prinselea cu vise si baba oarba mai tot timpul. Se leaga la ochii, asculta de altii si uita sa isi mai descopere ochii. Cat de frumos se transformau lucurile in copilarie, sub privirile noastre! Totul, oamenii, viitorul, amintirile, erau atat de fermecatoare. Nu departe de casa bunicilor, intr-o vale, se afla o sonda parasita, ruginita, cu volane multe de fier si o gropa cu apa statuta de unde pescuiam broaste cu bete de lemn. Acea sonda era pentru imaginatia mea un lut desavarsit, perfect, din care puteam construi lucruri dorite cu sarg de mine. Sonda acea a fost pe rand, vapor, tractor, masina, turnul Eiffel si multe altele. Aspectul degradant al locului, fiarele ruginite, ingropate in pamant, si alte instalatii dezafectate imi trezeau un interes nespus, aminteau de vremuri glorioase, insa din cine stie ce motiv se prabusise totul. Avea misterul unor constructii megalitice...
Acum vreo 2 ani, sonda a fost restaurata si totul e nou pe acolo. Ei nu stiu ca au distrus totul, i-am urat din suflet cand am vazut ce au facut. Am ramas cu amintirea sondei. As fi vrut totusi sa o mai vad macar odata, voiam sa incerc sa o transform o ultima data in ceva, sa vad daca mai functioneza. As fi facut din ea o masina a timpului. Cine stie, poate nu era in imaginatia mea totul, poate chiar era ceva magic in sonda aia. Nu voi afla niciodata.

O viata de poveste..Cand te faci mare, incepi sa etichetezi totul pe parcurs.Nu mai ai voie sa inventezi atat de mult.
Timpul ne restrange cu fiecare secunda imaginatia.Privirea noastra nu mai e refractata de obiecte si fiinte, cade perpendicular pe ele si atat.

la foret inconnue

Aceasta falsa literatura si poezie prin care astern gandurile ma ajuta sa leg notiunea, cuvantul, de sentimente. Sa apara cat de cat asa cum le vad si le percep eu. E impactul vietii asupra mea. Nu pot sa insir definitii si teoreme. As putea sa spun direct: Ce pacat ca nu m-am nascut pe acea strada, in casa cu tei in gradina! Ar fi cu totul aberant, ridicol sa spun asta. De asta sa fim tristi? Ca nu suntem altii? Daca as crede asta, mi-as dori sa fiu sters de pe fata pamantului. As fi decat un invins, un disperat cu desavarsire. Nu, e mai mult decat atat, avem o conditie pe care trebuie sa o constientizam si sa o intelegem. Eu caut si descopar. Acum, ca am descoperit niste lucruri mai triste, e o chestie mai delicata. Problema e destul de vasta, cu multe rasturnari de situatii si schimbarii de roluri, conceputa in asa fel incat sa fie parcursa mult pentru a obtine o intelegere. O enigma incitanta, care ne stimuleaza sa traim cum credem noi ca e bine.

Dar poate iar ma mint, cum am facut-o de multe ori pana acum. Nici macar nu stiu de ce ma feresc...

no fun

Nu poti sa mergi pe strada cu capul in nori, cu ochii cautand stele pierdute in lumina zilei si cu mintea departe de realitatea imediata. Te impiedici, cazi in gropi, te pot calca masinile. Te lovesti de oamenii din jurul tau sau te pierzi.Daca esti pe trotuar, trebuie sa fi si tu ca ceilalti, sa te porti constient de lumea in care traiesti. Degeaba cauti tu stelele ziua, stelele numai noaptea sunt acele stele iubite de toti. Foarte adevarat deci ca intunericul te face sa observi lucruri care in alte imprejurari iti sunt indiferente sau chiar invizibile. Exista lucruri nemaipomenite in viata, absolut peste tot in jurul nostru, raspandite atat in spatiu cat si in timp. Asteapta sa fie revelate. Nu ma leg neaparat de conceptia lui Eliade despre sacru. Ma misc intr-un spatiu mai accesibil. O melodie care ne place, un videoclip, un joc, un film, o carte, un nou prieten, o strada, un oras, un anotimp. Toate acestea sunt lucruri marunte care odata descoperite, ne schimba purtin cate putin, ne conduc pe drumuri necunuscute dar fantastic de frumoase. Sunt lucruri care ne ajuta sa ne descoperim treptat pe noi insine. Sunt si lcruri serioase care trebuie dezvaluite, cum este dragostea, sau convingerea ca ai un destin de implinit, ca ti-ai gasit un loc in viitor, te simti o parte activa din lume.Nu mai esti intrus, esti centrul lumii cand credeai ca esti ingropat departe de orice bucurie.
Am inceput cu o observatie trista si am continuat cu niste ganduri optimiste tocmai pentru a intelege mai bine capcana in care suntem prinsi.E si mai dureros sa descoperi lucrurile care te pot face fericit, dar pe care insa nu le vei avea niciodata.Ti s-au dezvaluit, le-ai inteles farmecul, insa esti silit, constrans de imprejurari, sa nu ai parte de ele. Tu trebuie sa privesti in jos, ca si altii, eviti gropile din asfalt dar cazi in prapastii infinit mai adanci decat aceste gropi printre care ne strecuram.

Dar vai, cat de mult gresim...Gresim si suferim. E buna suferinta, ne fereste de greseli si de aroganta.

poveste fara sfarsit

Zilele ploioase par mereu mai lungi decat restul. Picaturi repezi spala asfaltul, blocurile oricum murdare, masinile, tramvaiele, autobuzele. Aceleasi picaturi pe noi ne ingheata, nu ne curata de nimic, ne apasa sufletul cu o povara neinteleasa. A intelege prin picaturi lacrimi, o metafora la indemana oricui, ar putea fi unul dintre motivele care ne silesc sa fim mai tacuti si mai ingrijorati cand ploua. Un alt motiv ar fi acela ca ploaia este o bariera in fata dorintelor noastre care ne limiteaza actiunile, ne inchide in casa si in noi. Nu poti sa stai mult in ploaie, mereu trebuie sa fugi de ploaie, trebuie sa te ascunzi, sa o eviti cat poti. De la fereastra capata insa o alta infatisare si, nostalgic, o poti uri mai putin stiind ca acum nu te mai face sa tremuri si sa simti fiorii oricarei picaturi. De la inceputul vietii tale ai inteles ca trebuie sa fugi de ploaie. Ploaia are un rol fundamental in ciclul vietii naturii, insa pentru sufletul oamenilor ploaie nu are niciun sens. Ai inteles ca intre doua furtuni razele soarelui sunt si au fost mai mangaietoare. Toata lumea e impotriva ploii, o urasc pentru ceea ce reuseste sa faca din ei. Spiritul lor stie ca nu poti invinge ploaia, poate doar sa scape de ea.
Cu toate astea, in viata sunt mai multe zile insorite decat cu ploi. Acest raport avantajos de durata ne asigura doza necesara de optimism pentru a ne naste intr-o noua dimineata.
Drama vietii noastre e ca ne temem de lucruri inofensive, pentru ca asa au spus altii. Ne ingrozesc stereotipuri inventate care ne ranesc in imaginatie. Fugim in directia gresita si ne departam de noi, ne ascundem sufletele pana cand nu mai stiim cine suntem cu adevarat. Daca nu stii cine esti cu adevarat, o sa traiesti fara sa atingi acel ceva care te-a macinat pana acum, acel lucru care te face sa simti ca ai un destin de implinit.
Acum iar nu stiu ce sa mai cred, m-am ratacit din nou. Cred ca am mai spus-o, si imi pare rau ca trebuie sa ma repet: in viata nu exista dorinte ci idei fixate, obsesii si iluzii.
Cred ca cea mai mare tragedie din viata noastra este faptul ca acum poti avea totul iar in clipa urmatoare sa pierzi tot ce aveai. Sa devii nimic.
In viata nu e de glumit cu doua lucruri: cu dragostea si cu singuratatea.

the night that chimera cries

De dimineata m-am trezit si nu m-am recunoscut in oglinda. Priveam chipul uimit din oglinda si nu intelegeam cine e si ce cauta acolo. Nu ma recunosteam din nicio amintire.
-Cine esti?
Vocea necunoscuta m-a speriat, nu o mai auzisem niciodata. Cu rasuflarea grea, m-am apropiat de oglinda si cercetam faptura ingrozita din oglinda.
Am ales sa fug. Alergam ca un nebun, afundandu-ma pe strazi necunonscute. Atunci m-am simitit pierdut definitv. M-am asezat pe o banca si cautam un raspuns. Ce pot sa fac?
Am intrebat un nor.
-Ma cunosti?
-Nu te-am mai vazut pe aici. Intreaba vantul. El ma poarta peste voi laolalta cu vocile voastre. Roaga-l sa te ajute,mi-a raspuns norul si a plecat mai departe
Vantul mi-a purtat soaptele rugatoare departe in lume, departe si in timp, cu promisiunea ca trebuie sa sper ca o sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa scap de strania dilema.
Secat de lacrimi, mi-am spus:
-Dispari! Piei din ochii si inima mea. Nu vreau sa mai mai gandesc la tine niciodata....

"Fiecare om e dezordinea sa".
Constantin Noica

O dezordine de particule, de ganduri si de sentimente.

O dezordine de sperante, de disperari duse pana in pragul unei absolute nesigurante. Propriul sau esec.

O dezordine de ani aruncati intr-o singura inima care ne seaca de viata la fiecare bataie.

O dezordine de false renegari de sentimente si repere, care in loc sa ne ghideze, ne abat mereu de la directia aleasa, amplificand eroarea. Directii mai gasim, insa suntem incapabili de a le da sensuri.

Ne pierdem singuri aruncandu-ne in rataciri de clipe.

Uita, uita! Trebuie sa uiti! Uita-ti viata, caut-o si alege-o tot pe ea, chair daca nu vei mai stii nimic. O sa vezi ca daca tot uiti, ceva ai sa intelegi pana la urma.

every time we touch

Am ramas acelasi care asteapta ca timpul sa vina si sa rezolve lucrurile de la sine, iar eu sa doar sa stau fara sa misc un deget. Aceasta strategie a dat insa mai mereu gres. Am fost prea indulgent cu o viata care depaseste cu nepasare acel sfert academic in care asteptam inca nederanjat de mica intarziere. Dar ce te faci cand trebuie sa amani lucrurile de a caror venire nu de indoiai nicidecum? Initial, vei continua sa speri, treptat insa va trebui sa te obisnuiesti cu ideea ca s-a pierdut acel ceva pentru tine. Nichita Stanescu spunea ca un om este ceea ce isi aminteste el despre sine ca este. Momentele de uitare sunt percepute ca schimbari ale tale. Eu sunt de acord cu aceasta afirmatie si as completa-o cu ideea ca acest mecanism de selectiei al memoriei, de multe ori inconstient, ne face sa supravietuim trecand astfel foarte usor peste esecuri. Deci pana la urma s-ar putea sa uit ce vroiam. Si de multe ori se intampla sa crezi in lucruri care mai apoi iti vor parea ridicole. Asta inseamna ca o schimbare s-a produs in tine, nu te mai intelegi pe tine de atunci, acum ai alte asteptari. Dar inca e vorba de amintirea ta despre tine, si poate daca ai mai fi pus intr-o situatie absolut identica, stergand toata experienta acumulata pana in acest moment in care judeci fapta de atunci, ai actiona la fel. Faptele, evenimentele, invingerile si infrangerile noastre, in genere, acele care au un impact important asupra directiei noastre in viata, sunt asezate intr-o asa maniera incata mereu ne scapa cate ceva. ”Ne scapa mereu cate ceva in viata, de aia trebuie sa ne nastem inca odata”, cum spunea Marin Sorescu in Iona
E..., mie cred ca mi-au scapat cam multe, si sunt astfel tentat sa cred ca nu am prins nimic din ce imi doream. Tot ce am scris mai sus ar avea mai mult inteles daca as fi exemplificat prin realul care m-a determinat sa am aceste reflectii, nu neaparat convingeri. As putea sa povestesc intamplari reale prin care am trecut si din care sa reiese, ca un fel de morala, aceste cugetari, slabe de altfel. Nu o fac, dintr-un orgoliu inca enigmatic pentru mine, si pentru ca aceste fapte ar parea prea banale pentru a atrage atentia potentialilor cititori. Prefer sa ma axez pe interpretarea acestor fapte, interpretare care denota o constiinta un pic dereglata sau un caracter cam slab. De prea multe ori ma trezesc dimineata si simt ca traiesc o trauma perpetuua care ma sileste sa ma complic inutil, ma marcheaza permanent si nu ma lasa sa traiesc linistit perioade din viata pe care le-am asteptat nerabdator. Drama vine din faptul ca solutiile de care ma agat in incercarea de a scapa, sunt toate trecatoare, mereu trebuie sa gasesc altele care la randul lor se dovedesc false.
Mi-e dor de acele zile lungi cu mine nesfarsit in sticla geamului ceasului incremenit in peretele obosit de aminitri. Stateam pe cea dintai treapta a acele scari de ciment, greu de suportat, ma apasa pe suflet griul acela. Aveam ochii acoperti cu palmele si simteam in parul tau mireasma toamnei.Simteam in oftatul tau nelinistea marilor. Descoperam privirea si vedeam in ochii tai galaxii orbitoare. Inchideam ochii si freamatul gandurilor tale imi intepa ca un ghimpe sufletul. Era perfect timpul. Nu mai asteptam nimic, credeam ca asta e tot, nu mai exista maine, istorie, amintiri, tot s-a sters , nu mai ramasese decat clipa singulara, nu ca parte din timp, ci unica, in afata oricarei legi, la limita adevarului si viselor. Ceva a facut insa sa se spulbere dureros si ireparabil.

enigma de octombrie (III)

Tanti Anuta nu primise cu ochi buni vestea mutarii si Lorena avea acum remuscari gandindu-se la faptul ca oarecum o tradase pe batrana. "Ce o sa faca ea acum singura, ca tine la ea ca la copilul ei si ii vrea doar binele. Asta e, stie ca asa a fost sortita de Dumnezeu sa moara singura in casa." Probabil batrana retraia cine stie ce amintire neplacuta, poate ca o lasase barbatul pentru alta, desi intelesese ca e vaduva, dar poate inainte de moarte altcineva ii rapise sotul. "-Tanti, ma mut cu George, iesim si noi mai ieftin daca stam amandoi, alor mei nu le prea merge bine pe la serviciu, stiti, stau cam prost cu banii. "Si a inteles-o destul de repede tanti, trecand rapid de la drama existentiala la cea materiala, dupa ce Lorena a asigurat-o ca ii plateste luna intreaga, chiar si cea viitoare, si ca o sa vina sa o viziteze destul de des. Problema lu' tanti era acum ca nu poate sa gaseasca pe altcineva acum, ca toti studentii si-au gasit deja. "Lasa tanti, nu mai cauta ca iti gaseasc eu, dar deocamdata luna asta sa nu cauti pe nimeni. Intre lacrimile Tanti Anutei, care acum trecuse peste starea de uimire ajungand la regretul ca pierde o "fata asa buna, care nu a suparat-o cu nimic, frumoasa si desteapta" si cateva cani de ceai calmant, Lorena isi stransese toate hainele si cartile in geamantan. George nu reusise sa vina cu ea in acea zi, si Lorena se hotarase sa faca de una singura mutarea, respectiv sa ii dea de una singura vestea lui tanti, din considerentul ca e responsibilitatea ei si ca prezenta lui George ar fi starnit ura in batrana tradata din cauza dragostei pe care o purta fata baiatului. Totusi, chinuindu-se cu geamantanul destul de greu si voluminos pentru faptura ei delicata, cum au judecat-o probabil toti trecatorii pe langa care trecuse, s-a gandit ca ar fi fost bine sa il sune pe George sa o ajute. Dar toate astea avea menirea de a constitui o surpriza, demonstrandu-i astfel dorinta ei de a-i fi alaturi.
Acum, in metrou, lipita cu fata de geam, vedea reflectat chipul tanti Anutei in toate batranele inghesuite si mereu ursuze. Probabil ca se plange acum la toate vecinele asteptand compasiune din partea lor, compasiune pe care o considera falsa, toate batranele se prefac induiosate de probleme altora, dar in sinea lor se bucura ca au aflat detalii picante pe care sa le transimita, si de altfel simt si o multumire personala legata de faptul ca nu ele nu au trecut prin astfel de necazuri.
Cobori la Universitate gandindu-se ca nu ar trebui sa le judece atat de aspru pe bunicute, poate ea la randul ei va deveni o batranica insportabila care a strans de-a lungul vietii toate neimplinirie si regretele, si, fara speranta, cand timpul nu va mai avea ce sa ii rapeasca, nu va avea altceva de facult decat sa le imparta si celor din jur din suferinta ei. Era doua jumatate si miercurea Radu terminase cururile de curand. O astepta in fata Literelor, cu un trandafir rosu in mana stanga, iar in dreapta avea o tigara abia aprinsa pe care insa o arunca la vederea ei. Cele trei chistoace de la picioarele lui dovedeau ca o astepta de cateva minute bune.
-Buna draga! Mi-ai lipsit mult!Cum a fost acasa? O intreba cu expresie a fetei care radia de fericire, dupa care o saruta scurt si ii intinse trandafirul.
-A fost ok. Nu am facut mare lucru. Mergem in Cismigiu, nu? Mai intai vreau sa imi iau ceva de mancare..
-Luam de la Mac, nici eu nu am mancat. Mereu, la ultimul curs, foamea de cunostine, slaba de altfel, e inlocuita de adevarata foame.
O lua de mana si pornirea alaturi pe strada, calcand cu pasi mici pe umbra imensa a Universtitati care intuneca asfaltul intr-un paralelogram trecator, de parca un nor s-a oprit acolo si a udat cu lacrimile lui asfaltul cu o precizie geometrica.

Radu era tandru, calm, uneori prea visator, fara sa fie naiv insa. Tocmai atunci cand era convins de un adevar si incerca sa il practice, putea fi socotit naiv pentru ca el credea ca si ceilalti sunt constienti de acel lucru. Inocenta asta a lui, care facea din el un om care coboara idealurile pe pamant, ii dadeau un aer de invins in raport cu societatea. Invins tocmai de societate, de colegi, de familie si de prieteni, societatea in care vedea el valori invizibile pentru altii. Fiecare om trebuia sa aiba sacrul lui, acel pachet de principii dupa care sa isi organizeze viata, incepand cu religia si sfarsind cu marca de masina preferata pe care doreste sa o achizitioneze. Ce nu vedea el erau falsele valori, ratiunea alterata si inversunarea cu care se avantau ceilalti in existentele lor haotice. Mai mult decat atat, aceste "pacate contemporane", cum le numea el, il infectasera si pe el, le avea in sange, era o mostenire genetica a spiriului si momentan puteau fi intr-o stare de incubatie; alimentate de rautatea si indiferenta din jur, aveau sa iasa intr-o zi la iveala si sa faca din el o copie fara identitate, ucigand tot ce credea el original in fiinta lui. Lorena vazuse in aceste calitati ale sale adevarate virtuti si e indragostise de el in Regie, cand iesise la o bere cu colegele de grupa. Era varul unei colege, student la Litere, si se pare ca el fusese imdediat atras de fata cu trasaturi de zeitate mitologica. "Nu va dura mult pana si ceilalti oameni isi vor da seama de latura ta divina, si atunci se va intemeia o noua religie. O sa mergem impresuna sa cautam un nou Olimp caci Bucurestiul nu pare prea potrivit pentru tine. Vreau sa-mi spui, frumoasa.....?
-Lorena...
-..cine te-a iubit/Cati au plans nebuni dupa tine/Si cati au murit.
-Inca caut sa aflu cine ma iubeste, cred ca a plans un coleg din clasa a 3 a dupa mine cand m-am mutat la alta clasa, iar de murit..sa zicem ca ar fi dovada suprema pentru raspunsul de la intrebarea unu."
Cam asa incepuse povestea lor, poate acea intalnire fusese doar anuntul unei idile plina de romantism, mai tarziu se trezise ca fiind parte din povestea care curgea lin, fara suspans si rasturnari de situatie.O simpla poveste de dragoste.

Statea pe o banca si admirau privelistea oferita de lac dimineata, cu sclipiri de soare in oglinda apei. Aerul era putin rece si aducea mireasma padurii de toamna.
-Eu cred ca dragostea e posibila tocmai prin faptul ca suntem unici fiecare in felul nostru. Nu exista decat un el si o ea, in incercarea reconsituirii cuplului paradisiac. Asta e dragostea pura, care din pacate e descoperita de putini in viata. Cat ai fost plecata, mi-am dat seama ca un te pot inlocuii cu nimeni.
-Vrei sa spui ca in dragoste, el si ea sunt sortiti unul altuia si ca nu exista decat o singura posibilitate de implinire, restul fiind ce? Suferinta, esec, demonstratie ca nu ai gasit inca dragostea si ca trebuie sa mai cauti?
-Nu ca suntem soriti unul altuia, vreau sa zic ca e ceva mai presus de intelegerea noastra care ne face sa simtim ca dragostea nu poate existea decat prin persoana iubita, orice alternativa ar fi plina de minusuri. Nu zic ca ne e hotarat de undeva de sus, pentru ca asta ar insemna neaparat si o implinire.
-Poi si deci restul relatiilor sunt suferinte fara implicarea dragostei? Lorena era mai mult curioasa decat inversunata sa ii demonstreze contrariul.
-Dragoste este acel sentiment pe care il simtii pentru o persoana, chiar daca toata viata nu vei resusi sa ai o relatie cu aceea persoana. In adancul sufletului vei stii ca aceea a fost povestea ta de dragoste.
-Aici poti sa ai dreptate, te indragostesti de un gest, de un zambet, de o farama din gandurile lui, si realizezi ca astea sunt doar ale acelei fiinte, si farmecul este ca numai ea iti poate satisface setea de iubire tocmai prin simpla ei existenta. E de ajuns sa stii ca exista..Lorena devenise ganditoare.Continua pe un ton calm:
-Se aseamana cu conceptia lui Eliade despre sacru si profan."Ciclul cosmic contine o creatie, o existenta, iar istoria distruge asa ceva".Deci o singura poveste de dragoste in viata, distrusa sau imposibile din cauza banalitatilor vietii de care te impiedici. Enumar aici:societate, familie, prejudecati. Eliade mai spune "ca timpul sacru este acel timp originar in care lumea a fost creata. Este timp care genereaza, in care lumea se naste, in care aflam arhetipurile, miturile si simbolurile. Puritatea lui conduce la nostagia lui. In timpul sacru duarata este clipa eterna si in el nu exista teroarea istoriei. Timpul sacru e timplu paradisiac, timpul adamic. Timpul profan este trait de om, e timpul istoric, desacralizat si imbibat de evenimente. El se desfasasoara potrivit sagetii timpului (trecut-prezent-viitor) si, cu cat se departeaza de timpul originar, cu atat uitarea devine mai mare"
Ne cautam dragostea intr-un mediu ostil, care de multe ori reuseste sa ne impiedice sa o atingem. Analogia cu teoria lui Eliade mi se pare corecta, pentru ca odata atinsa dragostea, celalalte aspecte ale existentei isi pierd din importanta, devin doar un adaos in existenta noastra. Putem spune ca am atins acel timp sacru, pur in care nu mai suntem terorizati de istorie pe care as numi-o aici asteptarea iluzorie. Timpul profan este tocmai mediul care ne impiedica prin absurditatea conventiilor, inventate tot de noi, sa ne implinim dragostea.
George o ascultase cu atentie, si ii urmarea ochii incercand sa descopere ce o framanta pe fata de alturi, se vedea ca in fiinta ei e ceva care o macina si ii da un aer de martira.
-"Necesitatea vesnicului reinceput sta in ceea ce Eliade numeste nostalgia originilor .O intalnim in toate mitologiile si este teoretizata de Nietzche ca doctrina e eternei reintoarceri a identicului". Intocmai cum eu ma simt legat de acel eu din copilarie, din trecut mai exact, care ma face sa imi dau seama ca nu m-am schimbat atat de mult de-a lungul anilor. Am doar o inima si un singur suflet. Nostalgia originilor e dorul acela de dragoste pe care il simtim cand suntem singuri si ne dorim sa fim iubiti.

Discutia se incheie brusc dupa ce Lorena citii incruntata un mesaj si hotari sa plece cu promisiunea unei intalniri a doua zi in acelasi loc.

Viata alturi de George, in garsoniera lor micuta, devenise pe nesimtite un lucru perfect normal, intocmai cum intuise el in dimineata aceea de octombrie cand o vizitase prima data. Batranele nemultumite la inceput, se obisnuisera de asemenea cu noii locatari si primisera in viata lor noul cuplu de la 3, linistit, care nu dadea chefuri, nu facea galagie, platea intretinerea la timp si le ajuta de multe ori sa urce plasele, ba chiar uneori, le ajuta si cu piata. Lorena avea mult timp sa citeasca fara sa fie deranjata, nu isi mai tinea hainele mototolite pe scaun iar paltonul de toamna era pus frumos pe umeras in dulap, alaturi de camasile lui Geroge pe care le calca constiincioasa. Lorena se trezea dimineata devreme si facea cafeaua tare si cu mult zahar. George nu isi pierduse simtul umorului, ii cumpara tigari si ieseau destul de des la plimbari. Nu intrase intr-o viata monotona, cum avea impresia de multe ori. Era o viata pur si simplu normala. Totusi Lorena, dimineata se mai trezea si cand isi privea fata in oglinda, lacrimi mari ii inundau ochii arzandu-i obrajii in calatoria lor spre chiuveta.

Acum era din noua toamna, tanti Anuta nu ii gasise inca o inlocuitoare si Lorena o vizita de multe ori, chiar si cu George, o simtea ca pe o bunica. George era fericit, asa cum vrusese, doar de cateva ori o adiere de tristete ii intuneca pentru o clipa privirea, cand Lorena pleca destul de des in timpul saptamanii sa se intalneasca cu Maria unde zabovea ore multe fara sa dea niciun semn. De cate ori se oferise sa o insoteasca, ea il refuzase invocand diverse motive destul de plauzibile.
Radu o astepta in fata Teatrului National, ca de obicei, cu un trandafir rosu in mana.
Dupa ce primii sarutul, fata Lorenei incepu sa fie brazdata de lacrimi care curgeau grabite din ochii tristi.
-Imi pare rau Radu, dar trebuie sa ne despartim. Te rog sa nu ma mai cauti o vreme. Nu uita ca te iubesc!
-Lorena?..Ce-i cu tine? De ce imi faci asta, ce s-a intamplat? De la uimire, fata lua o expresie cadaverica iar ochii erau inspaimantati ca in fata unei tragedii inevitabile.
-O sa iti explic mai tarziu, te rog sa nu ma mai cauti o vreme. Acum doare prea tare ca sa iti explic. Si pe tine te doare, as vrea sa ma poti intelege.
-Inteleg....te voi pierde...Dragostea nu moare niciodata. A venit timpul sa vedem daca mai rezista teoriile noastre despre dragoste, nu? Si eu te iubesc, si tocmai de asta, nu iti cer mai multe explicatii. Am incredere in tine. Nu are sens sa iti spun suferinta ale carei gheare deja mi s-au infipt in inima. Ramas bun..iubito!
-Radu..ai sa ma ierti vreodata? Radu arunca trandafirul cu un gest normal, cum ar fi aruncat tigara, nu vroia sa faca gesturi monumentale, isi aprinse o tigara si se indeparta grabit, ca si cum ar fi avut de rezolvat cine stie ce treburi ce nu suportau amanare.

Seara, Geroge statea pe marginea patului cu capul sprijint in palme si plangea.
Lorena aproape terminase de facut bagajul si se pare ca daduse ceva explicatii care insa nu ii explicau nici pe departe gestul.
-Ma parasesti pentru altul, te muti la el, nu e buna garsonierea noastra!
Sau nu esti normala la cap, asa dintr-o data dai peste cap viata oamenilor! Cum poti sa fii atat de egoista, esti un monstru daca imi faci asta..Off..as vrea sa te pot uri..
-Ascuta George, vreau o schimbare, simt ca nu sunt inca pregatita pentru o casnicie. Ma gasesti la tanti Anuta cand te calmezi si mai stam de vorba. Poti incerca sa ma urasti, eu tot o sa te iubesc si iti sunt recunoscatoare pentru tot ce ai facut pentru mine. Ramas bun!
Pe scara, vecinele o priveau nedumerite, si isi dadeau coate. Pareau uimite si triste totusi de intorsatura pe care o luase viata cuplului de la 3. In loc sa barfeasca, una din ele exclama gatuita:
-Pacat de tinerii astia frumosi, na, asa e viata asta, esti lasat sa o duci pana la capat cu bune si rele. Da stiti ca astazi nu am mai gasit la gunoi trandafirul ala rosu pe care il gaseam de obicei?..O fi si asta un semn rau sa stiti!!

Tanti Anuta o primii bucuroasa si se multumii cu putinele explicatii. E bine ca nu o daduse afara din casa baiatul, asa cum patise nepoata-sa. "-Nu tanti, eu am plecat, ai sa vezi ca o sa mai vina pe la mata aici sa ne intalnim".
Lorena statea intinsa pe pat si simtea ca nu mai are lacrimi. Simtea o profunda mila pentru toate persoanele din jurul ei, si mai ales se simtea invinsa din nou de viata careo silea mereu sa aleaga. "Mi-e rusina de ce sunt. Am ramas doar cu filosofia, e timpul sa vad cat imi este de folos. J. Paul Sartre spunea in Fiinta si Neantul ca "prin rusine inteleg relatia intima a eului cu eul: am descoperit in rusine un aspect al fiintei mele. Rusinea este, la origine, un fenomen de reflectie (...) rusinea, in structura sa prima si originara, este rusinea fata de cineva sau in fata cuiva. Cand fac un gest, stangaci sau vulgar, aces gest porneste din mine, nu-l judec, nici nu-l condamn, il traiesc pur si simplu, il indeplinesc in cheia lui pentru sine. Prin natura ei, rusinea este recunoastere. Eu reconosc ca sunt asa cum ma vede celalalt."
Dar imi este atat de rusine de mine, am coborat pe cele mai joase trepte ale abjectiei, am dus o viata dubla, acelasi peronaj in povesti diferite, am crezut ca pot sa impart dragoste fara sacrificii. Parasindu-i pe amandoi, am crezut ca ma sacrific pe mine, dar de fapt le-am facut un rau ireparabil, am pacatuit in fata lor atata timp, orbita de dragoste, am trait un egoism excesiv. Am vrut mai mult decat mi se cuvine. Nu merit decat singuratate. Ma condamn la singuratate. Sper sa imi fie de ajuns amintirea, pe care as vrea sa o pastrez neintinata de rolul meu, pentru a putea supravietui. Simt lasitatea ca pe un ghimpele din inima pe care il voi purta toata viata ca pe un blestem...Pe ruinele fostei vieti o sa incep sa contruiesc o viata noua.

Bucurestiul a ramas la fel de agitat, parca ceva mai cenusiu si mohorat precum croncanitul ciorilor zburlite din Cismigiu in miez de noapte.