Octavian Paler, 2006
"Am uneori tentatia sa zic mi-e jena, mi-e rusine sa recunosc ca sunt roman. Si rămân român, nu am ce face pentru ca asta face parte din destinul meu si nenorocirea mea este ca nu pot sa inchid usa si sa nu mai stiu ce se petrece in strada, dincolo de ea. Pentru mine, Romania e o fatalitate. Adica, m-am nascut roman si nu am cum sa ies din acest destin. Cu alte cuvinte, o sa-mi iubesc tara chiar daca va fi condusa de canalii si lepadaturi. Nu ma intereseaza, dar imi pastrez unicul drept care mi-a ramas dupa iluzii, dupa dezamagiri, dupa revolta, ultimul meu refugiu e dispretul"
"Eu imi sfarsesc viata urat. Imi sfarsesc viata, pentru ca nu mai am mult pana probabil voi inchide prăvălia. Si sunt in situatia acum, in 2006, la 80 de ani, sa spun ca nu mai cred in nimic. Sau aproape in nimic. Nu mai cred in democratie, nu mai cred in capitalism, nu mai cred nici in libertate, dupa ce am crezut ca acestea sunt valori paradisiace .Mai cred in dragoste si in mizantropie (..) si sunt foarte trist pentru ca indiferent ce se va intampla cu aceasta tara, nu mi-e indiferenta soarta ei. Eu chiar cred in ce-am scris, ca un om normal are intr-adevar o singura patrie, restul sunt tări. Am aceasta patrie si sunt exasperat defapt, vazand ca am ajuns intr-un final de istorie si nu-si dau seama politicienii de astazi. Eu va intreb pe dumneavostra, sa imi spuneti cinstit, voi in ce mai credeti astazi?
Scriitorul Octavian Paler a incetat din viata luni, 7 mai 2007, in urma unui atac de cord. Avea aproape 81 de ani si se pare, o mare durere in suflet, pe care inima nu a mai suportat-o.
Tot ce as putea spune in legatura cu politica, in situatia de acum, cand majoritatea blogurilor mustesc de subiectele pe aceasta tema, este exprimat in aceste cuvinte ale lui Octavian Paler. Am o sila imensa pentru situatia prezenta, cand fiecare incearca sa duca o campanie de convingere absurda. Ne mintim ca o sa fie bine, si ramane o enigma pentru mine siguranta asta. Atacul la persoana a inlocuit in toatalitate critica la fapte, acum cand poti dezamagi foarte usor prin simpla aderenta la o idee, aderenta uneori departe de a fi sustinere. Esti anulat ca persoana si condamnat laolalta cu colectivitatea in care esti situat fara voia ta. Sunt foarte suparat pe modul de gandire, nu pentru faptul ca nu gandesc si ei ca mine. Recunosc ca ar trebui sa ma bucure aceste inititative, ca se lupta pentru o credinta, indeosebi tinerii, insa ceva ma opreste. Nu suport sa vad cat de usor cad prada manipularii din mass media. Nu pot sa admir spiritul gregar care se manifesta, psihologia colectiva care se substituie oricarei judecati proprii, originale, intr-adevar toate acestea datorita unor frustari printre ale caror cauze se numara si clasa politica din Romania. Am ajuns la o varsta la care au inceput sa ni se fixeze conceptele de stat, de societate, ne simtim indeajuns de puternici ca sa indepartam pericolele care ne amentinta. Dar unde ati stat ascunsi pana acum?
Acum, e mai simplu, pentru ca esti pus sa alegi, avem iluzia ca depinde foarte mult de noi, ca suntem promotorii schimbarii, insa ca un idealist, socot ca ar fi fost infinit mai frumos sa alegem singuri, dinainte, in maruntele noastre vieti, construind ceva frumos de jos in sus. Mai bine ne consideram ratati de altii, prinsi in capcane din care cautam orbeste sa scapam. Important este insa cum scapam, nevatamati sau teferi? Extrem de periculos este sa nu cadem in capcane mai adanci, sapate de noi. Nu am intalnit atata ura canlizata impotriva unui om, fiecare porneste la drum convins ca acum ori niciodata trebuia taiat si spanzurat UN SINGUR vinovat pentru toate rele. Aceasta alegere este decisiva, urmeaza mantuirea apoi. De ce sunteti orbi, feriti-va de-acum de suferinte ulterioare. Nu intelegi ca orice speranta se intoarce mereu ca un bumerang, transfigurata in blestem sau fericire? Nu vedeti ca nu putem schimba destinul acestei tari, nu vom face decat sa il prelungim...
Principala trasatura a romanilor nu este umorul, ci naivitatea. Suntem un popor inclinat spre tragism, am suportat multe greutati de-a lungul istoriei, prea multe, si nu ne invatam minte niciodata.
Aceste alegeri, culmea, nu m-au facut sa ma gandesc la viitorul tarii, la viitorul meu, ci m-au intors cu fata catre oamenii din jurul meu. Oameni care au reusit sa ma sperie mai mult ca oricand. O spun sincer, desi pare fals. Am vazut puterea in ochii lor. Este unanim recunoscut faptul ca mai multi oameni pot cadea de acord asupra unui lucru, chiar daca acesta nu este un adevar. Am fost dezamagit de persoane apropiate, de la care aveam asteptari. Odata realizat acest lucru, ramai singur.Esti respins, oricum te simteam de la sine izolat de restul lumii.E o lume trista tara in care traim, ne prefacem ca suntem fericiti. Lucrul care ma ingrijoreaza este acela ca nu stiu daca eu gandesc bine. Poate eu gresesc, dar oricum nu vreau sa fiu ca ei, chiar daca, repet, gresesc. Au fost atat de rai acesti 5 ani, ce fapte abominabile s-au intamplat, fapte pe care eu nu le cunosc. Va rog, ajutati-ma si pe mine sa inteleg, voi putinii mei cititori, caci blogul meu este departe de a fi popular. Este un blog micut, ratacit in subiecte abstracte, departe de concret si de interesul potentialilor amatori. Din cinci in cinci ani ni se pune o stampila in mana, avem iluzia puterii in palme, si atunci ne compartam irational, ca oile.Dupa ce se termina alegerile, plecam capul in pamant, uitam si ne vedem de vietile noastre mai departe. Observan compartamentul romanilor, cred ca am gasit si raspunsul la intrebarea cum a putut functiona comunismul la acel ingrozitor nivel in Romania. Raspunsul m-a pus in fata unei realitati crude. A fost o masinarie facuta sa funcioneze peste sufletele noastre, prin mintea noastra. Prinsi in tavalugul cotidian, romanii au uitat sa se opreasca sa mai judece putin. Au inteles gresit.
Nu voi mai critica clasa politica, pentru ca au facut-o destule persoane avizate inaintea mea. Da, ii condamn si pe ei, ii pun pe tot la zid. Tot dintre noi s-au ridicat. Politica e facuta pentru oameni, dar nu poate fi facuta de ei. Totusi avem pretentia sa il negam si pe Dumnezeu. Noi nu suntem in stare sa conducem o comuna, dar lumea! In politica nu poti condamna un singur om, pentru ca e imposibil ca acesta sa actioneze neinfluentat. Il condamnami ca statutul i-a permis sa schimbe, insa ar trebui sa ne gandim ca acesta, ca om, a fost practic incapabil sa o faca. Nu mai am putere nici pentru dispret, nu pot sa mai condamn pe nimeni, ma simt condamnat de toti, si mi-e greu sa inteleg cum a ajuns sa ma afecteze in asa hal politica, pe mine, care de obicei nu ma interesa. Ca si pentru multi alti, politica era acel lucru despre care scrie in ziare, pagini neinteresante peste care treceam, politica care se petrecea la televizor, undeva in Bucuresti, departe de noi. Acum incep sa o simt, si nu prin insitutii, ci prin oameni.
Despre Romania am aflat la scoala, cand mi s-a aratat harta care "arata ca un buchet de flori", desi mie mi se parea a semana mai mult cu un peste. Am cantat imnul, incercand un sentiment nou de mandire si adeziune. Mi s-a arata istoria, un Stefan cel Mare, un Mihai Viteazu, romanii care era mereu mai putin decat dusmanii si totusi reuseau sa invinga. Nu intelegeam pe vremea aia cum au ajutat ei Romania.Imi placeau pentru ca avea sabii, buzdugane si platose. Am plans cand turcii l-au omorat pe prietenul lui Stefanita din "Stejarul din Borzesti". I-am iubit pe romani si i-am urat pe turci.La 1 decembrie 1918 nu intelegeam cum s-a unit Romania. Uite acolo pe harta, Tara Romaneasca, Moldova, sunt alaturi, ce au facut practic romanii, au carat muntii, dealurile?. Cum adica au citit o proclamatie, atat? La vremea aia, pentru mine istoria insemna doar razboaie si ani. Atat. Acum, din pacate am intels cat de cat ce este istoria. Eu iubesc Romania pentru literatura si istoria zbuciumate, pentru alte cateva personalitati prezente si pentru ca asta e viata mea. Cum spunea Leibnitz "Traim in cea mai buna dintre toate lumine posibile"
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
marți, 24 noiembrie 2009
abecedarul tigarii
In pachetul de tigari mototolit in gunoi
Sunt inghusuite 20 de oftaturi.
Tot ce nu mi-a placut ieri la mine
Sta invelit in cartonul albastru
in fiecare seara gunoiul se recilcleaza
Se incearca sa fabrice surasuri din grimase
Dar nu pentru mine
Mie mi se spune sa ma opresc,
Sa nu mai daunez grav celui din mine.
In plamani, alveolele nu mai schimba oxigen cu C02,
Schimba altceva.Asa ca,
prescurteaza anii, gasind trasee mai scurte
catre inima care schimba totul mai devreme.
Eu nu fumez, eu substitui tigarile
din pachete.
Dau 40 de bani pe o tigare
Dar niciodata un ban pe maine.
Si ma prefac ca nu-mi pasa.
Sunt inghusuite 20 de oftaturi.
Tot ce nu mi-a placut ieri la mine
Sta invelit in cartonul albastru
in fiecare seara gunoiul se recilcleaza
Se incearca sa fabrice surasuri din grimase
Dar nu pentru mine
Mie mi se spune sa ma opresc,
Sa nu mai daunez grav celui din mine.
In plamani, alveolele nu mai schimba oxigen cu C02,
Schimba altceva.Asa ca,
prescurteaza anii, gasind trasee mai scurte
catre inima care schimba totul mai devreme.
Eu nu fumez, eu substitui tigarile
din pachete.
Dau 40 de bani pe o tigare
Dar niciodata un ban pe maine.
Si ma prefac ca nu-mi pasa.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
bad romance
Mai devreme sau mai tarziu, orice romantism implica o mica doza de ridicol.
Fericirea intra un con de umbra pierzandu-si din credibilitate, tragicul de alta data se estompeaza, toate astea pentru ca pur si simplu sunt impuse de drama. Sublimul este un fenomen efemer care se strecoara afara din tot ce insufletise.
Pentru ca acum copacii sunt chiar caraghiosi cu crengile lor innegrite ascutindu-se spre inaltimi si frunzele ingramadite pe fundul gropilor. Autobuzele ticsite cu oameni si cu tine mereu grabit, se tarasesc din statie in statie, pe langa linile care isi asteapta tramvaiele de plumb zguduind asfaltul.
Facultatea a devenit o cladire cu zeci de mii de etaje care inghite hamestita tot timpul din lume. Acolo s-au pierdut ( imi place sa cred ca nu fara rost) miliarde de clipe. De aceasta cladire gigantica, devenita de ceva timp centrul vietii mele, in jurul caruia se invartesc sperantele ca fluturii pe la ferestrele cladirii, ma leaga ceva mai mult decat obligatia. In fiercare zi ma trezesc in fata cladirii, incercand sa ii numar etajele. Atunci mi se pare ca acolo, spre ultimele etaje, se zaresc totusi niste sateliti care se misca pe traiectorii precise. Deschid usa grea de fier, si ajuns in hol, ma pregatesc de inca o lectie care sa ma initieze treptat in misterul celei mai inalte constructii din lume.
Stau incremenit ca o statuie in fata laptopului, hipnotizat de minunea de biti din fata mea. Cu un 0 si un 1 s-a reusit copierea si reproducerea perfecta a multor parti din lume. Acesti biti au suferit insa o mutatie, s-au incrucisat, si de la o vreme nu mai copiaza ci creeaza. Iata realitatea virtuala! Din degetele lipite de taste, nervii mi s-au prelungit pe sub unghii, au strapuns plasticul tastelor si s-au amestecat cu circuitele placii de baza. Descarc videoclipuri, muzica, texte, informatia din toate serverele din lume se scurge in mine cu viteza nelimitata. Nu mai existe nicio bariera intre mine si Internet. Omenirea o sa se alerteze de disparitia bitilor si va fi scrisa o noua pagina in istoria omenirii. De un singur lucru imi e teama si anume de un proces invers. Daca voi transmigra, recreat in biti?Si atunci pe scaun sa ramana doar un corp ighetat, lipsit de mine..
Fericirea intra un con de umbra pierzandu-si din credibilitate, tragicul de alta data se estompeaza, toate astea pentru ca pur si simplu sunt impuse de drama. Sublimul este un fenomen efemer care se strecoara afara din tot ce insufletise.
Pentru ca acum copacii sunt chiar caraghiosi cu crengile lor innegrite ascutindu-se spre inaltimi si frunzele ingramadite pe fundul gropilor. Autobuzele ticsite cu oameni si cu tine mereu grabit, se tarasesc din statie in statie, pe langa linile care isi asteapta tramvaiele de plumb zguduind asfaltul.
Facultatea a devenit o cladire cu zeci de mii de etaje care inghite hamestita tot timpul din lume. Acolo s-au pierdut ( imi place sa cred ca nu fara rost) miliarde de clipe. De aceasta cladire gigantica, devenita de ceva timp centrul vietii mele, in jurul caruia se invartesc sperantele ca fluturii pe la ferestrele cladirii, ma leaga ceva mai mult decat obligatia. In fiercare zi ma trezesc in fata cladirii, incercand sa ii numar etajele. Atunci mi se pare ca acolo, spre ultimele etaje, se zaresc totusi niste sateliti care se misca pe traiectorii precise. Deschid usa grea de fier, si ajuns in hol, ma pregatesc de inca o lectie care sa ma initieze treptat in misterul celei mai inalte constructii din lume.
Stau incremenit ca o statuie in fata laptopului, hipnotizat de minunea de biti din fata mea. Cu un 0 si un 1 s-a reusit copierea si reproducerea perfecta a multor parti din lume. Acesti biti au suferit insa o mutatie, s-au incrucisat, si de la o vreme nu mai copiaza ci creeaza. Iata realitatea virtuala! Din degetele lipite de taste, nervii mi s-au prelungit pe sub unghii, au strapuns plasticul tastelor si s-au amestecat cu circuitele placii de baza. Descarc videoclipuri, muzica, texte, informatia din toate serverele din lume se scurge in mine cu viteza nelimitata. Nu mai existe nicio bariera intre mine si Internet. Omenirea o sa se alerteze de disparitia bitilor si va fi scrisa o noua pagina in istoria omenirii. De un singur lucru imi e teama si anume de un proces invers. Daca voi transmigra, recreat in biti?Si atunci pe scaun sa ramana doar un corp ighetat, lipsit de mine..
miercuri, 18 noiembrie 2009
in the rain
Nu foarte departe de lumea noastra, se afla o lumea in care copacii au in loc de frunze picaturi de apa. Arata ca niste bobite mici de cristal, prinse ca niste cercelusi de crengile intortocheate. Pe acesti copaci suavi, locuitori acestor lumi vor sa ii scutere ca sa culeaga fiecare nota muzicala care se desprinde din ciocnirea micutelor cristale. Cantecul hipnotizeza doar compus in imaginatia lor, caci picaturile sunt mute precum singuratatea. Atinse una de alta, se intrepatrund, se unesc sau aluneca netede una peste alta. Totul, in linistea unui cimitir pe inserate. Ei, copacii, nu mai au umbre ci curcubee suprapuse ierbii de la radacina lor. Cand e soare, aleile parc construite peste aceste curcubee, asemenea unor stradute suspendate undeva la mijlocul unui cer de dupa ploaie. Daca te-ai opri in fata acestui copac, te-ai vedea in o mie de oglinjoare, tu, prins in globuletele translucide si agatat in toate crengile. Ai merge asa cu sufletul atarnat in fiecare copac. Te intorci din drum, il chemi, ii faci semn cu mana sa te urmeze, dar el ramane tot acolo. Te urmareste imaginea ta curios redusa la diapozitive taiate din fiecare ipostaza in care te-ai aratat in plimbarea ta. Sufletul a iesit bine, zambind in toate diapozitivele, si abia astepti sa ajungi in camaruta ta intunecata sa il poti developa. Dar acum nu mai vrea sa vina dupa tine, sare din copac in copac, din lacrima in lacrima, si cand ma intorci capul, e tot acolo, copiat in fiecare picatura.
Din cand in cand, in aceasta lume, vantul bate cu valuri de toamna si imprastie picaturile pe strazi, pe blocuri, la margini de paduri aramii sub toamna plutitoare.Dupa ce se odihneste uitat, caci acesti locuitori nu privesc in jos niciodata, covorul de margele transparente se scurge din aceasta lume devenita mohorata, si aduce ploaia noastra. Ca sa compenseze suferinta venita in lumea lor originara, inainte de o parasi, picaturile promit ca ajunse in lumea noastra, vor aduce tristete, rareori bucurie.
Daca faci multe greseli, incepe sa iti fie frica de tine. Ca sa scapi de frica, trebuie sa gasesti vinovati pentru greseli. Incepi cu viata, si din cand in cand mai particularizezi.
Din cand in cand, lumea se blocheaza. Fragmenteza ca un joc rulat pe un calculator mult prea slab pentru cerintele lui. Atunci culorile de pe autobuze ramana in urma, vorbele o iau inainte buzelor, astfaltul se innegreste. Strazile deviaza si se opresc direct in blocuri. Ciorile raman incremenite in cer, dispar si apar pe sub alti nori. Tu ramai mereu in urma tuturor...
Din cand in cand, in aceasta lume, vantul bate cu valuri de toamna si imprastie picaturile pe strazi, pe blocuri, la margini de paduri aramii sub toamna plutitoare.Dupa ce se odihneste uitat, caci acesti locuitori nu privesc in jos niciodata, covorul de margele transparente se scurge din aceasta lume devenita mohorata, si aduce ploaia noastra. Ca sa compenseze suferinta venita in lumea lor originara, inainte de o parasi, picaturile promit ca ajunse in lumea noastra, vor aduce tristete, rareori bucurie.
Daca faci multe greseli, incepe sa iti fie frica de tine. Ca sa scapi de frica, trebuie sa gasesti vinovati pentru greseli. Incepi cu viata, si din cand in cand mai particularizezi.
Din cand in cand, lumea se blocheaza. Fragmenteza ca un joc rulat pe un calculator mult prea slab pentru cerintele lui. Atunci culorile de pe autobuze ramana in urma, vorbele o iau inainte buzelor, astfaltul se innegreste. Strazile deviaza si se opresc direct in blocuri. Ciorile raman incremenite in cer, dispar si apar pe sub alti nori. Tu ramai mereu in urma tuturor...
luni, 16 noiembrie 2009
voices of red
Pentru mine, multi oameni sunt doar propozitii. Cand cineva ma intreaba despre "cutare", instantaneuu imi vin in minte niste cuvinte ale respectivului, cuvinte spuse de el si care in mintea mea il definesc. Astfel, cand mi-l imaginez ca partas la intamplari la care nu a fost prezent, imi inchipui ca ar fi folosit cuvintele cu care m-a obisnuit pe mine. Bineinteles ca ma insel amarnic si acesti oameni nu inceteaza sa ma uimeasca permanent. Dar ma dezvat de obiceiul meu, si atunci nu fac decat sa le schimb propozitia cu cea noua. Unii dintre ei au ticuri de limbaj, ticuri pe care le avem cu totii daca ma gandesc mai bine. Orice intrebare, informatie ii spui, el incepe prin a te aproba, nuantand intensitatea sinceritatii prin inflexiuni ale vocii. "Daaa...lasa o virgula de gandire si apoi iti tranteste un dar legat de o explicatie originala sau de un raspuns auzit la altii care i s-a parut lui mai plauzibil. Acestia sunt mai intai previzibili, si apoi surprinzatori.
O alta categorie contine persoanele care orice le zici, neaga mai intai, facand din start o bagatela din ce zici tu. Acestia sunt genul care folosesc multe exemple ca sa iti nimiceasca convingerea. "Nuu..nu e asa..poi uita-te si tu la "cutare". "Ti se pare aglomerat? Nu e..poi am stat eu ieri o juma' de ora pana sa ajung la facultate. La ora asta nu e trafic. Acum s-a oprit ca e rosu la semafor". Aceste persoane te surpind mereu, insa pe termen scurt, caci de multe ori devin enervante si sfarsesti prin a deveni inhibat in fata lor.
Chiar daca par stersi, oamenii tacuti se dovedesc interesanti la o analiza amanuntita. Pentru ca fiecare propozitie se descatuseaza cu efort interior din partea lor, acesta capata valoarea pietrelor pretioase. Cu cat e mai rar, mai greu de gasit, cu atat devin mai scumpe. Acesti oameni, introvertiti, dupa ce isi dovedesc originalitatea, devenind interesanti pentru tine, se dovedesc prieteni de nadejde, cu atat mai mult cu cat de simti special pentru ca ai te-ai dovedit o persoana demna de atentia lor, un om in fata caruia sa isi poata dezvalui sufletului fara retineri.
Unuia ii intrase odata in cap ca daca nu am mai vorbi pe strazi, blocurile nu ar mai arata atata de dezolant. Sunetele lovesc in zugraveala, o desprind de pe ziduri, nu uniform, ci agresiv, ca o sfasiere. Blocurile se stramba de durere, si cica daca ne-am uitat atent la ele, am vedea cum s-au deformat, acum sunt toate desenate numai cu linii curbe. De parca nu ar fi de ajuns, mai sunt si acele vorbe care intai ard in noi, si cand ies, sunt numai cenusa care se depune pe blocuri. Asa ca spunea ca ar trebui sa existe campanii si pentru salvarea blocurilor, nu numai nebunia asta de ecologie. In natura e un ciclu puternic, nu o sa reusim sa il distrugem asa usor, sustinea el, dar ce te faci cu blocurile? Daca nu incetam odata cu strigatele noastre, o sa macinam, rand pe randm toate blocurile. Atunci, treptat , orasul o sa cada pe noi. De abia apoi o sa putem sa ne plangem ca orasul ne sufoca.
O alta categorie contine persoanele care orice le zici, neaga mai intai, facand din start o bagatela din ce zici tu. Acestia sunt genul care folosesc multe exemple ca sa iti nimiceasca convingerea. "Nuu..nu e asa..poi uita-te si tu la "cutare". "Ti se pare aglomerat? Nu e..poi am stat eu ieri o juma' de ora pana sa ajung la facultate. La ora asta nu e trafic. Acum s-a oprit ca e rosu la semafor". Aceste persoane te surpind mereu, insa pe termen scurt, caci de multe ori devin enervante si sfarsesti prin a deveni inhibat in fata lor.
Chiar daca par stersi, oamenii tacuti se dovedesc interesanti la o analiza amanuntita. Pentru ca fiecare propozitie se descatuseaza cu efort interior din partea lor, acesta capata valoarea pietrelor pretioase. Cu cat e mai rar, mai greu de gasit, cu atat devin mai scumpe. Acesti oameni, introvertiti, dupa ce isi dovedesc originalitatea, devenind interesanti pentru tine, se dovedesc prieteni de nadejde, cu atat mai mult cu cat de simti special pentru ca ai te-ai dovedit o persoana demna de atentia lor, un om in fata caruia sa isi poata dezvalui sufletului fara retineri.
Unuia ii intrase odata in cap ca daca nu am mai vorbi pe strazi, blocurile nu ar mai arata atata de dezolant. Sunetele lovesc in zugraveala, o desprind de pe ziduri, nu uniform, ci agresiv, ca o sfasiere. Blocurile se stramba de durere, si cica daca ne-am uitat atent la ele, am vedea cum s-au deformat, acum sunt toate desenate numai cu linii curbe. De parca nu ar fi de ajuns, mai sunt si acele vorbe care intai ard in noi, si cand ies, sunt numai cenusa care se depune pe blocuri. Asa ca spunea ca ar trebui sa existe campanii si pentru salvarea blocurilor, nu numai nebunia asta de ecologie. In natura e un ciclu puternic, nu o sa reusim sa il distrugem asa usor, sustinea el, dar ce te faci cu blocurile? Daca nu incetam odata cu strigatele noastre, o sa macinam, rand pe randm toate blocurile. Atunci, treptat , orasul o sa cada pe noi. De abia apoi o sa putem sa ne plangem ca orasul ne sufoca.
viitorul nu mai e ce-a fost
Fiecaruia dintre noi ii lipseste cate ceva. Asa putem fi tristi.
Pe parcursul vietii cautam sa compensam acel lips. Numai asa putem fi fericti.
Ceea ce e interesant la faptura noastra, e faptul ca desi nu avem timp pentru calcule,
inconstient, actionam cam dupa aceleasi legi, cand sunem pusi in situatii similare, si cred ca daca cineva ne-ar pune sa alegem un instrument ca sa cantam trecutul, toti am alege vioara, devenind niste rapsozi ai trecutului. Cu arcusul ascuns in haina, de cate ori gasim cate o vioara, pornim sa ne cantam cantecul. Ceilalti se opresc mirati, judecand nebunul care si-a scos arcusul si canta fara de-nteles. Contrariati, trec mai departe sa isi caute viorile lor ascunse prin parcuri, pe cateva strazi, in fata unei case anume sau intr-o padure. Poate fi adevarat ca toate dorintele noastre se nasc din regrete, nu invers.
Ma enerveaza ateii convinsi, sunt prea increzatori in sine si optimisti. Ca sa fii un ateu perfect, nu e de ajuns sa iti renegi Creatorul. Cu sange rece, trebuie sa ucizi si Dumnezeul celorlalti. E mai bine sa lasi loc pentru neintelesuri, macar asa iti poti asigura niste scuze.
Pe parcursul vietii cautam sa compensam acel lips. Numai asa putem fi fericti.
Ceea ce e interesant la faptura noastra, e faptul ca desi nu avem timp pentru calcule,
inconstient, actionam cam dupa aceleasi legi, cand sunem pusi in situatii similare, si cred ca daca cineva ne-ar pune sa alegem un instrument ca sa cantam trecutul, toti am alege vioara, devenind niste rapsozi ai trecutului. Cu arcusul ascuns in haina, de cate ori gasim cate o vioara, pornim sa ne cantam cantecul. Ceilalti se opresc mirati, judecand nebunul care si-a scos arcusul si canta fara de-nteles. Contrariati, trec mai departe sa isi caute viorile lor ascunse prin parcuri, pe cateva strazi, in fata unei case anume sau intr-o padure. Poate fi adevarat ca toate dorintele noastre se nasc din regrete, nu invers.
Ma enerveaza ateii convinsi, sunt prea increzatori in sine si optimisti. Ca sa fii un ateu perfect, nu e de ajuns sa iti renegi Creatorul. Cu sange rece, trebuie sa ucizi si Dumnezeul celorlalti. E mai bine sa lasi loc pentru neintelesuri, macar asa iti poti asigura niste scuze.
joi, 12 noiembrie 2009
back to the future (end)
Incepuse sa ma doara tacearea, imi simteam corpul strivit sub greutatea ei condensata in mine. Voiam sa scap de acolo, dar nu stiam incotro. Cand vrei sa scapi de ceva, neaparat stii calea, insa eu nu aveam nicio idee ce trebuie sa mai fac. Trebuia sa mai aflu ceva care imi scapa.
-Zenhar, lumea ta o simt stranie. Am vazut cerul, copacii si florile...
-Toate lucrurile carora nu le gasesti un rol, si care nu se explica de la sine, sunt stranii. Un scaun asezat pe o stea ar la fel de straniu ca lalele din lumea mea. Observand miscarea buzelor mele, care sa pregateau sa dea glas altor intrebari, Zenhar mi-a facut semn cu degetul sa tac.
-Taci si asculta. Tacerea este un dar prin care puteti sa ascultati. Inchipuieste-ti, daca nu ai putea sa taci, ti-ar fi greu sa ii intelegi pe altii, dar si pe tine. Vorbele ar lua locul gandurilor, si ti-ai pierde disimularea si misterul din tine, asemeni unei ape curate prin care poti vedea fundul acoperit de mal, pe care ti-l inchipuiai departe, adanc, sau dimpotriva, mai aproape. Apa clara te lasa sa vezi si toate vietatile din ea. Ai fi ca un geam prin care privirea trece mai departe, fara sa se poate opri vreodata pe el, si asta ar fi periculos, caci nu v-ati mai cunoaste unii pe altii, ati privi asa prin voi, in altii, si din ei tot mai departe, fara sa va opriti privirea. Deci tacerea e un privilegiu de aur daruit voua.
Lumea mea e diferita de a voastra. Mai intai de toate a fost timpul. Apoi au venit sufletele si s-au lipit pe rand de el. Aici nimeni nu se naste, avem copii, tineri si batrani, dar asa au venit in lumea noastra. Nimeni nu imbatraneste si nici nu intinereste, raman toata viata asa cum sunt. Timpul se scurge insa pe el plutesc numai sufletele. Corpurile nu se imbolnavesc niciodata, doar sufletele orbesc, surezesc, sau sunt lovite de alta boala cumplila - dorul. Cateodata sufletele uita anumite sentimente, nu mai stiu ce e ura, nu mai pot fi nostagice. Cand sunt bolnave, sunt tratate cu niste medicamente care actioneaza mai intai asupra timpului, apoi asupra corpului unde se pastreaza o doza din medicament care va fi folosita cand se apropie din nou simptomele bolii. Fiindca nu imbatranesc, nimeni nu asteapta moartea. Moartea vine la intamplare, si nimeni nu a descoperit vreo cauza a acesteia. Pur si simplu, aceste fiinte dispar, ca si cum nu ar fi existat niciodata, lasa in urma doar amintirea. De accea, noi suntem si mai tristi, dar si mai fericiti decat voi. Nimeni nu trece pe langa moarte, cum e la voi, cand cineva scapa dintr-o catastrofa, sau cand grav bolnav, este tratat si scapa. Aici nu putem amana moartea sub niciun chip. Aici nu exista o zi si o noapte pentru fiecare. Cand cineva adoarme, odata trezit, se afla intr-o noua zi. Daca adoarm cand e lumina soarelui, atunci se trezesc noaptea, in intunericul altei zile. Daca adorm atunci, se trezesc in lumina zilei urmatoare. Mereu alta zi. Astfel, fiecare are anii lui. Copilul pe care mi l-ai incredintat, se va supune legilor lumii in care s-a nascut. Imparatul nu trebuie sa isi faca griji, nimic din ce e aici nu ii va afecta copilul.
Eu am un singur scop in lumea asta, trebuie sa fiu indragostit mereu, de aceea caut printese. In lumea noastra nu exista printese, iar pentru noi, ele sunt niste zeite care mentin magia acestei lumi. Au fost vremurile grele, cand deznadejdea incepuse sa incolteasca in sufletul tuturor, si aceasta lume a fost pe cale sa se naruie. Lovit de o suferinta grea, bolnav, uitasem sa mai iubesc. Nu mai stiam ce e dragostea, si in agonia mea, alungasem toate printesele. Tu, insa ai salvat totul, ajutandu-ma sa gasesc Fantana Sufletelor Tari.
Acum du-te, intoarce-te la viata ta, ai aflat destule lucruri stranii pentru tine, du-te inainte sa intelegi prea mult si apoi sa ti se para lumea ta ciudata. Ne vom intalni peste 20 de ani.
Am plecat grabit, iarasi aveam un scop, trebuia sa gasesc o cale sa ma intorc in lumea mea, stiam ca am o lume a mea, iar in aceasta lume nu mai aveam timp de pierdut. Voiam ca odata ajuns acasa, sa adorm cat mai repede ca sa pot visa. Am inceput sa alerg, privind cum deasupra mea cerulse decoloreaza iar ce era in jurul meu incepea sa se destrame, asa cum torni apa pe o pictura proaspata si culorile se scurg una in alta, se amesteca, si distrug imaginile pe care le formasera. In scurt timp, am ajuns acasa, insa fara sa imi dau seama cum. Usa cu cheia in broasca al carei breloc inca se mai legana ca un pendul aproape de sfarsit, dulapul cu umerasul pe care asezasem cele doua camasi una peste alta, papucii aruncati sub pat, totul era la fel cum imi aminteam ca au fost ultima data cand le-am vazut. Patul ravasit, masa din coltul camerei ascunzand sub ea un scaun din care se zarea doar spatarul acoperit cu o bluza lasata in graba, tavanul cu becul galbui, toate mi se pareau ciudate. M-am asezat in pat, intins pe spate, mi-am acoperit mainile cu ochii si m-am rugat sa dispara cat mai repede camera. Curand, am simtit cum ma detasez de prezent, somnul era aproape si am zambit.
Anii au trecut repede, ca intr-o viata normala. Toti anii adunati pana acum pareau un ansamblu de zile, nopti, amintiri, calendare agatate pe perete, ore de pe ecranul telefonului, toate ingropate in aceeasi viteza nebuneasca. Dar stiam ca au fost si ani care au trecut mai greu, fara evenimente importante si fara schimbari majore in mine.Intamplari importante si alte suferinte si bucurii m-au facut sa uit repede de copil si de Zenhar. Am uitat prea repede, ca pe un vis pe care ti-l amintesti doar cateva ore, mai apoi dispare la fel de misterios cum a aparut. Traisem din plin anii, de putine ori avusesem timp de ragaz, si atunci, inainte de adormi, simteam o emotie stranie, o nostalgie necunoscuta si un dor amestecat cu ingrijorare. Viata mea nu mi se parea speciala, nici tragica, nici fermecatoare. Duceam o viata ca toti cei pe care ii cunosteam, sau cel putin asa credeam eu.
Intr-o seara, infometat, ma indreptam cu pasi repezi spre casa, iar la doua strazi de casa mea, la un colt de bloc, mi-a atras atentia un perete dintr-un gang. Pe acele perete cadeau in doua pete micute, rotunde, doua luminite venite de undeva. M-am apropiat de zid, si am vazut cum petele de lumina se largeau pe masura ce ma aflam din ce in ce mai aproape de zid. Ajuns in fata lui, genunchii au inceput sa imi tremure, si m-am prabusit langa zid. Am simtit atunci acea senzatie de orbire sigura si mi-am amintit totul. Trecusem seara de seara pe langa acel zid si tristetea punea stapanire pe mine, imi umplea sufletul scotand la iveala un adevar. De acel zid imi era dor, si in loc sa fiu fericit ca l-am regasit, ma incerca un regret profund legat de acel zid. Orbisem de tot, mai auzeam doar masinile pe strada, zgomote de ferestre inchise si pasi grabiti.
Asa cum il lasasem dupa acea tacere in fata cuvintelor sale, Zenhar astepta pe tronul sau, cu sceptrul strans in pum, iar obrazul sprijinit in cealalta palma.Palatul arata la fel, din cate imi dadeam seama nimic nu se schimbase. Acum tacerea nu ma mai speria, ma simteam coplesit de caldura ei, iar in acest timp mi se perindeau amanuntit in minte toate clipele petrecute candva in aceasta lume.
-Au trecut 20 de ani si 20 de zile. Copilul e liber de acum sa plece, insa nu a parasit turnul. Toti cei care l-au vizitat s-au transformat intr-un chip straniu.Odata iesiti, pe fata lor se citea o tristete nesfarsita. Toti, fara exceptie, au raspuns la fel la intrebarea " Ce s-a petrecut inauntru turnului?", iar acel raspuns a fost "De-acum ma lupt cu o himera...", apoi o tacere de piatra a pus stapanire pe ei.Imparatul si imparateasa s-au prapadit dupa doua zile, ingenunchiati langa perete, coroana ramanand parasita la picioarele lor. Fiintele din lumea mea au devenit aproape niste fantome tacute, si in cele din urma se pare ca vor moartea. Pentru prima data, moartea este asteptata la noi. Trebuie sa intri si tu..
Usa masiva de lemn, inalta si grea, in ciuda infatisarii, s-a deschis usor, fara sa o imping cu putere. In fata mea, langa fereastra, se afla un pat care mi se parea cunoscut. Cu spatele la mine, indreptat spre ferestra statea un om imbracat cu o camasa care mi se parea deasemenea cunoscuta. Incepusem sa tremur de frig si imi vedeam aburii rasuflari in camera. Am pasit incet spre pat, cand, in acea clipa dupa ce talpa piciorului a atins podeaua, el a intors capul. Am inghetat imediat, m-am sfaramat in mii de cioburi in care vedeam ca o oglinda tot ce credeam ca sunt eu. Simteam cum fiecare sinapsa se dezleaga, toti neuronii se deprinsera unii de altii, simteam durerea sufletului in fiecare. Daca as fi putut sa dispara din fata mea acele orbite lipsite de ochii, care totusi intr-un mod halucinant ma fixau , as fi vrut sa intreb "De ce?". Acel om eram eu, la 20 de ani. Orbitele imi chemau ochii, si curand am simtit cum mi-au cazut acolo. In fata mea, o statuie de cioburi, care arata ca mine imbatranit, ramasese cu buzele intredeschise. M-am ridicat de pe pat, am inchis un nasture de la camasa, si am atins cu varful degetele statuia facuta din cioburi. Un fior rece mi-a strabatut corpul, si am retras speriat degetul. Mi-am dus mana la ochii, caci lumina revarsata pe statuia incepea sa ma orbeasca, si in momentul acela am observat ca ochii de sticla lipseau. M-am gandit ca cioburile din care trebuiau sa fie facuti acei ochi se pierdusera. Trebuia sa ii caut neaparat.Dar asta era tot ce stiam. In rest se pierdea orice sentiment din mine, coltii unei amnezii totale se apropiau amenintator. Eram trist pentru ca nu aflasem nimic in acesti 20 de ani, stiam ca sunt lucuri pierdute pentru totdeauna, acesti ani din viata imi fusesera smulsi cu brutalitate, lasat fara orice sentiment. Singur suferisem, singur fusesem fericit, fara sa stiu ce inseamna asta, incapabil sa dau vreun sens.Acolo afara, stiam ca se afla alti oameni care ma vor ajuta sa inteleg. Dar tot ce se intamplase pana la aceasta data, a fost degeaba. Nu mai puteam fi om. Acum trebuia sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa aflu unde pot gasi ochii statui de stica, ca pot sa ii asez in acele orbite care ii dadeau capului statuii un aspect de craniu. Trebuia sa lupt pentru aceasta himera a mea, nu cu ea.....
(the end)
-Zenhar, lumea ta o simt stranie. Am vazut cerul, copacii si florile...
-Toate lucrurile carora nu le gasesti un rol, si care nu se explica de la sine, sunt stranii. Un scaun asezat pe o stea ar la fel de straniu ca lalele din lumea mea. Observand miscarea buzelor mele, care sa pregateau sa dea glas altor intrebari, Zenhar mi-a facut semn cu degetul sa tac.
-Taci si asculta. Tacerea este un dar prin care puteti sa ascultati. Inchipuieste-ti, daca nu ai putea sa taci, ti-ar fi greu sa ii intelegi pe altii, dar si pe tine. Vorbele ar lua locul gandurilor, si ti-ai pierde disimularea si misterul din tine, asemeni unei ape curate prin care poti vedea fundul acoperit de mal, pe care ti-l inchipuiai departe, adanc, sau dimpotriva, mai aproape. Apa clara te lasa sa vezi si toate vietatile din ea. Ai fi ca un geam prin care privirea trece mai departe, fara sa se poate opri vreodata pe el, si asta ar fi periculos, caci nu v-ati mai cunoaste unii pe altii, ati privi asa prin voi, in altii, si din ei tot mai departe, fara sa va opriti privirea. Deci tacerea e un privilegiu de aur daruit voua.
Lumea mea e diferita de a voastra. Mai intai de toate a fost timpul. Apoi au venit sufletele si s-au lipit pe rand de el. Aici nimeni nu se naste, avem copii, tineri si batrani, dar asa au venit in lumea noastra. Nimeni nu imbatraneste si nici nu intinereste, raman toata viata asa cum sunt. Timpul se scurge insa pe el plutesc numai sufletele. Corpurile nu se imbolnavesc niciodata, doar sufletele orbesc, surezesc, sau sunt lovite de alta boala cumplila - dorul. Cateodata sufletele uita anumite sentimente, nu mai stiu ce e ura, nu mai pot fi nostagice. Cand sunt bolnave, sunt tratate cu niste medicamente care actioneaza mai intai asupra timpului, apoi asupra corpului unde se pastreaza o doza din medicament care va fi folosita cand se apropie din nou simptomele bolii. Fiindca nu imbatranesc, nimeni nu asteapta moartea. Moartea vine la intamplare, si nimeni nu a descoperit vreo cauza a acesteia. Pur si simplu, aceste fiinte dispar, ca si cum nu ar fi existat niciodata, lasa in urma doar amintirea. De accea, noi suntem si mai tristi, dar si mai fericiti decat voi. Nimeni nu trece pe langa moarte, cum e la voi, cand cineva scapa dintr-o catastrofa, sau cand grav bolnav, este tratat si scapa. Aici nu putem amana moartea sub niciun chip. Aici nu exista o zi si o noapte pentru fiecare. Cand cineva adoarme, odata trezit, se afla intr-o noua zi. Daca adoarm cand e lumina soarelui, atunci se trezesc noaptea, in intunericul altei zile. Daca adorm atunci, se trezesc in lumina zilei urmatoare. Mereu alta zi. Astfel, fiecare are anii lui. Copilul pe care mi l-ai incredintat, se va supune legilor lumii in care s-a nascut. Imparatul nu trebuie sa isi faca griji, nimic din ce e aici nu ii va afecta copilul.
Eu am un singur scop in lumea asta, trebuie sa fiu indragostit mereu, de aceea caut printese. In lumea noastra nu exista printese, iar pentru noi, ele sunt niste zeite care mentin magia acestei lumi. Au fost vremurile grele, cand deznadejdea incepuse sa incolteasca in sufletul tuturor, si aceasta lume a fost pe cale sa se naruie. Lovit de o suferinta grea, bolnav, uitasem sa mai iubesc. Nu mai stiam ce e dragostea, si in agonia mea, alungasem toate printesele. Tu, insa ai salvat totul, ajutandu-ma sa gasesc Fantana Sufletelor Tari.
Acum du-te, intoarce-te la viata ta, ai aflat destule lucruri stranii pentru tine, du-te inainte sa intelegi prea mult si apoi sa ti se para lumea ta ciudata. Ne vom intalni peste 20 de ani.
Am plecat grabit, iarasi aveam un scop, trebuia sa gasesc o cale sa ma intorc in lumea mea, stiam ca am o lume a mea, iar in aceasta lume nu mai aveam timp de pierdut. Voiam ca odata ajuns acasa, sa adorm cat mai repede ca sa pot visa. Am inceput sa alerg, privind cum deasupra mea cerulse decoloreaza iar ce era in jurul meu incepea sa se destrame, asa cum torni apa pe o pictura proaspata si culorile se scurg una in alta, se amesteca, si distrug imaginile pe care le formasera. In scurt timp, am ajuns acasa, insa fara sa imi dau seama cum. Usa cu cheia in broasca al carei breloc inca se mai legana ca un pendul aproape de sfarsit, dulapul cu umerasul pe care asezasem cele doua camasi una peste alta, papucii aruncati sub pat, totul era la fel cum imi aminteam ca au fost ultima data cand le-am vazut. Patul ravasit, masa din coltul camerei ascunzand sub ea un scaun din care se zarea doar spatarul acoperit cu o bluza lasata in graba, tavanul cu becul galbui, toate mi se pareau ciudate. M-am asezat in pat, intins pe spate, mi-am acoperit mainile cu ochii si m-am rugat sa dispara cat mai repede camera. Curand, am simtit cum ma detasez de prezent, somnul era aproape si am zambit.
Anii au trecut repede, ca intr-o viata normala. Toti anii adunati pana acum pareau un ansamblu de zile, nopti, amintiri, calendare agatate pe perete, ore de pe ecranul telefonului, toate ingropate in aceeasi viteza nebuneasca. Dar stiam ca au fost si ani care au trecut mai greu, fara evenimente importante si fara schimbari majore in mine.Intamplari importante si alte suferinte si bucurii m-au facut sa uit repede de copil si de Zenhar. Am uitat prea repede, ca pe un vis pe care ti-l amintesti doar cateva ore, mai apoi dispare la fel de misterios cum a aparut. Traisem din plin anii, de putine ori avusesem timp de ragaz, si atunci, inainte de adormi, simteam o emotie stranie, o nostalgie necunoscuta si un dor amestecat cu ingrijorare. Viata mea nu mi se parea speciala, nici tragica, nici fermecatoare. Duceam o viata ca toti cei pe care ii cunosteam, sau cel putin asa credeam eu.
Intr-o seara, infometat, ma indreptam cu pasi repezi spre casa, iar la doua strazi de casa mea, la un colt de bloc, mi-a atras atentia un perete dintr-un gang. Pe acele perete cadeau in doua pete micute, rotunde, doua luminite venite de undeva. M-am apropiat de zid, si am vazut cum petele de lumina se largeau pe masura ce ma aflam din ce in ce mai aproape de zid. Ajuns in fata lui, genunchii au inceput sa imi tremure, si m-am prabusit langa zid. Am simtit atunci acea senzatie de orbire sigura si mi-am amintit totul. Trecusem seara de seara pe langa acel zid si tristetea punea stapanire pe mine, imi umplea sufletul scotand la iveala un adevar. De acel zid imi era dor, si in loc sa fiu fericit ca l-am regasit, ma incerca un regret profund legat de acel zid. Orbisem de tot, mai auzeam doar masinile pe strada, zgomote de ferestre inchise si pasi grabiti.
Asa cum il lasasem dupa acea tacere in fata cuvintelor sale, Zenhar astepta pe tronul sau, cu sceptrul strans in pum, iar obrazul sprijinit in cealalta palma.Palatul arata la fel, din cate imi dadeam seama nimic nu se schimbase. Acum tacerea nu ma mai speria, ma simteam coplesit de caldura ei, iar in acest timp mi se perindeau amanuntit in minte toate clipele petrecute candva in aceasta lume.
-Au trecut 20 de ani si 20 de zile. Copilul e liber de acum sa plece, insa nu a parasit turnul. Toti cei care l-au vizitat s-au transformat intr-un chip straniu.Odata iesiti, pe fata lor se citea o tristete nesfarsita. Toti, fara exceptie, au raspuns la fel la intrebarea " Ce s-a petrecut inauntru turnului?", iar acel raspuns a fost "De-acum ma lupt cu o himera...", apoi o tacere de piatra a pus stapanire pe ei.Imparatul si imparateasa s-au prapadit dupa doua zile, ingenunchiati langa perete, coroana ramanand parasita la picioarele lor. Fiintele din lumea mea au devenit aproape niste fantome tacute, si in cele din urma se pare ca vor moartea. Pentru prima data, moartea este asteptata la noi. Trebuie sa intri si tu..
Usa masiva de lemn, inalta si grea, in ciuda infatisarii, s-a deschis usor, fara sa o imping cu putere. In fata mea, langa fereastra, se afla un pat care mi se parea cunoscut. Cu spatele la mine, indreptat spre ferestra statea un om imbracat cu o camasa care mi se parea deasemenea cunoscuta. Incepusem sa tremur de frig si imi vedeam aburii rasuflari in camera. Am pasit incet spre pat, cand, in acea clipa dupa ce talpa piciorului a atins podeaua, el a intors capul. Am inghetat imediat, m-am sfaramat in mii de cioburi in care vedeam ca o oglinda tot ce credeam ca sunt eu. Simteam cum fiecare sinapsa se dezleaga, toti neuronii se deprinsera unii de altii, simteam durerea sufletului in fiecare. Daca as fi putut sa dispara din fata mea acele orbite lipsite de ochii, care totusi intr-un mod halucinant ma fixau , as fi vrut sa intreb "De ce?". Acel om eram eu, la 20 de ani. Orbitele imi chemau ochii, si curand am simtit cum mi-au cazut acolo. In fata mea, o statuie de cioburi, care arata ca mine imbatranit, ramasese cu buzele intredeschise. M-am ridicat de pe pat, am inchis un nasture de la camasa, si am atins cu varful degetele statuia facuta din cioburi. Un fior rece mi-a strabatut corpul, si am retras speriat degetul. Mi-am dus mana la ochii, caci lumina revarsata pe statuia incepea sa ma orbeasca, si in momentul acela am observat ca ochii de sticla lipseau. M-am gandit ca cioburile din care trebuiau sa fie facuti acei ochi se pierdusera. Trebuia sa ii caut neaparat.Dar asta era tot ce stiam. In rest se pierdea orice sentiment din mine, coltii unei amnezii totale se apropiau amenintator. Eram trist pentru ca nu aflasem nimic in acesti 20 de ani, stiam ca sunt lucuri pierdute pentru totdeauna, acesti ani din viata imi fusesera smulsi cu brutalitate, lasat fara orice sentiment. Singur suferisem, singur fusesem fericit, fara sa stiu ce inseamna asta, incapabil sa dau vreun sens.Acolo afara, stiam ca se afla alti oameni care ma vor ajuta sa inteleg. Dar tot ce se intamplase pana la aceasta data, a fost degeaba. Nu mai puteam fi om. Acum trebuia sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa aflu unde pot gasi ochii statui de stica, ca pot sa ii asez in acele orbite care ii dadeau capului statuii un aspect de craniu. Trebuia sa lupt pentru aceasta himera a mea, nu cu ea.....
(the end)
miercuri, 11 noiembrie 2009
lume mica
Daca am fi stapani absoluti ai vietii noastre, cu siguranta ne-am distruge-o intr-un esec absolut, nebuni de atata putere. Altfel, lasam treaba asta altora, iar noi contribuim mai putin la degradarea ei. In plus, ar fost cu neputinta de imaginat ceva sacru intr-o astfel de viata previzibila. Pe mine nu ma sperie faptul ca nu pot alege prea mult in viata, ma intristeaza. Ma sperie alternanta asimetrica si ametitoare in amestecul de luciditate si inocenta, pe axa timpului, a vietii mele, pana la acest punct din prezent. Sunt constient ca si pe viitor vor aparea aceste schimbari, si de aceea imi e frica sa mai cred in lucuri. De prea multe ori am avut impresia ca viitorul se afla intr-o permanenta lupta cu prezentul, trecutul fiind verdictul acestui razboi. Niciuna din acete fete ale timpului nu are un rol predefinit. Cand speri la ceva frumos si cand ajungi la acea perioada cand trebuie sa se intample, dar te intalnesti cu iluzia cu care te imbatasei toti acei ani, prezentul, din postura dura de tiran, a invins. Cand esti pesimist si astepti numai biruinte, dar in drum iti apar licariri de fericire, viitorul invinge aducand caldura sufleteasca a unui personaj pozitiv din basmele copilariei. Rolurile se pot inversa mereu, si sunt situatii cand pot si fi si de aceeasi parte a barierei, cazuri fericite sau total nefericite, o viata de vis sau o viata de cosmar.
Din linoleul caramiziu, care se vede ca prin ceata, din cauza prafului sub care se odihneste nepasator, o furnicuta mica cat un varf de bold, se ridica pe piciorul metalic al mesei, lasand sub ea, departe, ghemotoacele de praf prin care isi facuse pana atunci voiniceste loc. Urca in spirala, impletindu-si mica faptura pe piciorul argintiu.Masa e inca sus, banuiesc ca undeva ca intr-un cer pentru acesta furnicuta, dar ma insel, caci fara sa imi dea seama, prea repede, ma trezesc cu furnicuta direct pe masa. Furnicuta e foarte grabita, gandeste repede, din mers, nu se opreste sa se uite, alearga in zig-zaguri mici, ocoleste larg obiectele insirate pe masa si ajunge la firmiturile ramase din checul mancat la pranz. Sunt ispitit sa ma intristez, urmaream interesat aventura furnicii, ma gandeam la emotile bietei fapturi ajunsa pe meleaguri straine, dar in realitate furnica plecase cu un scop, nu facuse nimic intamplator. Probabil nu era singurul drum pana aici pe masa, si curand avea sa se intoarca la colonia ei. Furnicile sunt un pic cam comuniste si urasc libertatea. Ele nu doresc sa fie stapane pe viata lor, nici pe altora.Pentru ca sunt asa de mici, au numai o viata mare care e impartita la toate.
Din linoleul caramiziu, care se vede ca prin ceata, din cauza prafului sub care se odihneste nepasator, o furnicuta mica cat un varf de bold, se ridica pe piciorul metalic al mesei, lasand sub ea, departe, ghemotoacele de praf prin care isi facuse pana atunci voiniceste loc. Urca in spirala, impletindu-si mica faptura pe piciorul argintiu.Masa e inca sus, banuiesc ca undeva ca intr-un cer pentru acesta furnicuta, dar ma insel, caci fara sa imi dea seama, prea repede, ma trezesc cu furnicuta direct pe masa. Furnicuta e foarte grabita, gandeste repede, din mers, nu se opreste sa se uite, alearga in zig-zaguri mici, ocoleste larg obiectele insirate pe masa si ajunge la firmiturile ramase din checul mancat la pranz. Sunt ispitit sa ma intristez, urmaream interesat aventura furnicii, ma gandeam la emotile bietei fapturi ajunsa pe meleaguri straine, dar in realitate furnica plecase cu un scop, nu facuse nimic intamplator. Probabil nu era singurul drum pana aici pe masa, si curand avea sa se intoarca la colonia ei. Furnicile sunt un pic cam comuniste si urasc libertatea. Ele nu doresc sa fie stapane pe viata lor, nici pe altora.Pentru ca sunt asa de mici, au numai o viata mare care e impartita la toate.
luni, 9 noiembrie 2009
human evolution
Diferenta dintre om si animale este data de faptul ca animalele nu se sinucid.( o idee de-a mea..)
Sunt curios daca totusi stiinta a descoperit cazuri de-a lungul timpului. Instinctul de supravieturie este mult, mult mai profund in lumea animala, intr-o forma primordiala, pura, nealterata de evolutie. Omul si-a complicat atat de mult existenta, incat deserori e pus in stitutia de a nu mai sti ce nevoi trebuie satisfacute precum si ierarhia utilitatilor date de aceasta satisfacere. Uneori dispare dorinta de a trai, datorata dezechilibrului interior dar si tocmai datorita faptului ca nu s-a reusit in prealabil implinirea unei serii de alte dorinte. Filosofii disting ca diferente intre om si animal, printre altele, moralitatea si limbajul. In loc de limbaj as spune eu, cuvantul. Limbaj, ca forma de comunicare, existe desigur si in lumea animala, folosit pentru a exprima stari ca teama, nelinistea, durerea fizica si sentimente ca dragostea, afectiunea. Moralitatea impune constiina ca element generator al judecatii de sine. Ar trebui sa alegem binele in detrimentul raului, insa de prea multe ori alegem gresit. Atunci realizam ca se afla ceva acolo in noi care ne spune ca pur si simplu nu este bine ce am facut. Cand facem "bine", stim ca nu am facut ceva rau. Faptele sunt filtrate si catalogate prin negatii, raul nu e bine, binele nu e rau. Ca un micut paradox. Trebuie cautate explicatii, insa mereu pornind de la ipoteza de tu esti singurul vinovat.
Oare animalele au regrete?
Cel mai incantator lucru la om este dat de latura teleologica a vietii sale, in speta dezvoltarea credintelor si ideilor religioase. Omul este un animal spiritualizat, are un suflet mai presus de trup. Piramida lui Maslow cuprinde pe treapta cea mai de jos dimensiunea animalica cu nevoile sale fiziologice. Cat de frumos ar fi sa vedem cum o specie dezvolta o anumita religie! O comuniune de iepuri, dintr-o padure oarecare, sa inceapa sa creada cu ardoare in fluturi, sa le vada ca fiinte superioare, creatoare, divintati, ceva mai presus decat viata lor intre hrana si fuga de pradatori...Cate orizonturi a deschis teoria evolutionismului lui Darwin! Cate scopuri daramate, alte cauze si alte efecte! Inteleg de ce a fost considerata de religie atat de periculoasa, a starnit mai multe neintelesuri decat intelesuri acest adevar. Este Pamantul facut sau nu, numai pentru noi oamenii? Daca nu, acest taram ostil ne-a silit de-a lungul timpului sa ne adaptam continuu. Evolutia este cheia, mutatiile genetice si inca misteriosul ADN fac diferenta intre noi si o broscuta.
Inainte de a dormi, ma ard pleoapele, le simt fierbinti, ca si cum fiecare gand ar veni invelit in flacari ale caror limbi se strecoara prin pupile, incalzindu-mi-le. Acestor minute chinuitoare nu ma pot opune, stiu ca visele trebuie sa vina numai trecand prin starea asta si astept chircit sub patura, sigur ca voi traversa pe nesimtite acest zbucium. Cand plangem noaptea, lacrimile ni se scurg in suflet, nu mai sunt amare, sunt de-a dreptul dureroase chiar daca noi nu simtim asta. Durerea este a lor, nu ca o percepem noi ca durere. Daca am atinge acele lacrimi, ne-am prabusi instantaneuu in propriile noastre ruine. Din cauza acestor lacrimi nocturne ne trezim de multe ori dimineata tristi si nu stim de ce....
Sunt curios daca totusi stiinta a descoperit cazuri de-a lungul timpului. Instinctul de supravieturie este mult, mult mai profund in lumea animala, intr-o forma primordiala, pura, nealterata de evolutie. Omul si-a complicat atat de mult existenta, incat deserori e pus in stitutia de a nu mai sti ce nevoi trebuie satisfacute precum si ierarhia utilitatilor date de aceasta satisfacere. Uneori dispare dorinta de a trai, datorata dezechilibrului interior dar si tocmai datorita faptului ca nu s-a reusit in prealabil implinirea unei serii de alte dorinte. Filosofii disting ca diferente intre om si animal, printre altele, moralitatea si limbajul. In loc de limbaj as spune eu, cuvantul. Limbaj, ca forma de comunicare, existe desigur si in lumea animala, folosit pentru a exprima stari ca teama, nelinistea, durerea fizica si sentimente ca dragostea, afectiunea. Moralitatea impune constiina ca element generator al judecatii de sine. Ar trebui sa alegem binele in detrimentul raului, insa de prea multe ori alegem gresit. Atunci realizam ca se afla ceva acolo in noi care ne spune ca pur si simplu nu este bine ce am facut. Cand facem "bine", stim ca nu am facut ceva rau. Faptele sunt filtrate si catalogate prin negatii, raul nu e bine, binele nu e rau. Ca un micut paradox. Trebuie cautate explicatii, insa mereu pornind de la ipoteza de tu esti singurul vinovat.
Oare animalele au regrete?
Cel mai incantator lucru la om este dat de latura teleologica a vietii sale, in speta dezvoltarea credintelor si ideilor religioase. Omul este un animal spiritualizat, are un suflet mai presus de trup. Piramida lui Maslow cuprinde pe treapta cea mai de jos dimensiunea animalica cu nevoile sale fiziologice. Cat de frumos ar fi sa vedem cum o specie dezvolta o anumita religie! O comuniune de iepuri, dintr-o padure oarecare, sa inceapa sa creada cu ardoare in fluturi, sa le vada ca fiinte superioare, creatoare, divintati, ceva mai presus decat viata lor intre hrana si fuga de pradatori...Cate orizonturi a deschis teoria evolutionismului lui Darwin! Cate scopuri daramate, alte cauze si alte efecte! Inteleg de ce a fost considerata de religie atat de periculoasa, a starnit mai multe neintelesuri decat intelesuri acest adevar. Este Pamantul facut sau nu, numai pentru noi oamenii? Daca nu, acest taram ostil ne-a silit de-a lungul timpului sa ne adaptam continuu. Evolutia este cheia, mutatiile genetice si inca misteriosul ADN fac diferenta intre noi si o broscuta.
Inainte de a dormi, ma ard pleoapele, le simt fierbinti, ca si cum fiecare gand ar veni invelit in flacari ale caror limbi se strecoara prin pupile, incalzindu-mi-le. Acestor minute chinuitoare nu ma pot opune, stiu ca visele trebuie sa vina numai trecand prin starea asta si astept chircit sub patura, sigur ca voi traversa pe nesimtite acest zbucium. Cand plangem noaptea, lacrimile ni se scurg in suflet, nu mai sunt amare, sunt de-a dreptul dureroase chiar daca noi nu simtim asta. Durerea este a lor, nu ca o percepem noi ca durere. Daca am atinge acele lacrimi, ne-am prabusi instantaneuu in propriile noastre ruine. Din cauza acestor lacrimi nocturne ne trezim de multe ori dimineata tristi si nu stim de ce....
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
vorbe
Am spus odata
Sa va deschideti ferestrele,
Dar asta era demult,
Cand ferestrele nu aveau termopane iar
Prin geam se auzeau cum cad frunzele
Asternute pe asfaltul neted sub rotile invartite de masini.
Acum va promit
Toata dragostea mea
Daca scoateti ferestrele din cuie
Si aruncat cheia usii incuiate prin ele.
De pe covorul de chei de sub ferestre
Sa vina un cantec metalic pana sub pernele patate de vise.
Am spus acum
Sa nu mai iesiti din casa
Sa nu mai murdariti pantofii in noroiul trotuarelor
Sa ii ascundeti in dulapul in care va pastrati parfurumurile
Dupa care va recunosc
Caci fiecare om cumpara un parfum numai al sau
Numai mortii au toti acelasi parfum.
Sa va deschideti ferestrele,
Dar asta era demult,
Cand ferestrele nu aveau termopane iar
Prin geam se auzeau cum cad frunzele
Asternute pe asfaltul neted sub rotile invartite de masini.
Acum va promit
Toata dragostea mea
Daca scoateti ferestrele din cuie
Si aruncat cheia usii incuiate prin ele.
De pe covorul de chei de sub ferestre
Sa vina un cantec metalic pana sub pernele patate de vise.
Am spus acum
Sa nu mai iesiti din casa
Sa nu mai murdariti pantofii in noroiul trotuarelor
Sa ii ascundeti in dulapul in care va pastrati parfurumurile
Dupa care va recunosc
Caci fiecare om cumpara un parfum numai al sau
Numai mortii au toti acelasi parfum.
joi, 5 noiembrie 2009
back to the future (III)
Din pamant, la intervale de cateva minute, se auzeau tunete inabusite ca de nori ingropati adanc in pamant. Tunetele nu erau urmate de fulgere, ci de crapaturi sinuoase in scoarta, de-a lungul carora rasareau lalele rosii si negre. Imobocite, odata iesite, isi deschideau petalele intru-un suras chemat din adancuri, care urca pe radacini pana sus in bobocul gingas. Parfumul ametitor, as spune halucinant de ametitor, te facea sa iti doresti cu ardoare sa smulgi o floare. Odata aplecat asupra ei insa, acestea se retrageau in pamant, in acelasi timp inchizandu-si petalele. Crapaturile se astupau de la sine, si nu mai ramanea nicio urma a ceea ce a fost. Ma intrebam de ce nu vorbea nimeni despre aceste lucuri deosebite care se gaseau in acest taram. Poate din convingerea ca nimeni nu ii va crede, sau pentru ca intrati in acest taram se aflau sub puterea unei magii care se destrama indata ce il paraseai. Mi se parea imposibil sa consider ca acest loc sa afla pe o planeta, parte a unui sistem solar, la randul sau integrat intr-un univers infinit. Nu voiam sa cred ca tot niste atomi se legasera dupa aceleasi legi fizice pentru a forma toata substanta din jurul meu. Nu imi doream ca lumea aceasta sa se supuna unui soare, nu o voiam dependenta de o istorie a realitatii. Putea fi o evolutie a lumii intr-o directie abstracta prin simplul fapt ca renuntase la conformitatea cu care ma obisnuise prezentul. Dar nu, tot se gaseau lucruri pamantesti si cu siguranta Zenhar nu era numai conducatorul ci si creatorul acestei lumi. Spun lume, pentru ca simturile iti spuneau ca ai parasit lumea printr-o transcendenta, nu printr-o simpla calatorie, nu simteai ca doar ai mers departe de tara ta, intr-un loc strain, insa pozitionat geografic astfel incat sa poate fi localizat pe o harta intr-o zona comparabila cu zona in care se afla tara ta. Aceasta nu era un teritoriu, ci o alta lume, de care nu te puteai indoi ca este cel putin paralela cu lumea noastra, o tranzitie a spiritului prin care cunosteai o alta forma a existentei tale.
Contempland, am ajuns in palat, in fata tronului lui Zenhar. Inainte sa ii spun pentru ce am venit, a ridicat putin mana de pe sceptru, aratand spre copil. O fata care arata intocmai cum ar trebui sa arate ingerii, ca entitati feminie, mi-a luat copilul din brate si a pornit cu el pe niste scari intortocheata pana am pierdut-o din priviri.In tot acest timp, nimeni nu a scos niciun cuvant. (to be continued..)
Contempland, am ajuns in palat, in fata tronului lui Zenhar. Inainte sa ii spun pentru ce am venit, a ridicat putin mana de pe sceptru, aratand spre copil. O fata care arata intocmai cum ar trebui sa arate ingerii, ca entitati feminie, mi-a luat copilul din brate si a pornit cu el pe niste scari intortocheata pana am pierdut-o din priviri.In tot acest timp, nimeni nu a scos niciun cuvant. (to be continued..)
miercuri, 4 noiembrie 2009
back to the future (II)
Mergeam numai noptile, fara sa dorm, iar in fiecare noapte uitam ce facusem ziua. Nu mai visasem de multa vreme, si tanjeam dupa un somn adanc, care sa rupa odata inlanutuirea aceea de nopti adanci, nopti care nu pareau altele, ci doar repetari ale unei nopti unice si interminabile. Timpul isi arata iarasi coltii, zadarnicindu-mi calatoria. Deasupra mea, stelele se adunasera intr-un ghem, care se rostogolea pe negura cerurului, atragand ca un vartej toate stelele pe care le intalnea in calea sa. Acesta nu se marea, oricat de multe stele incorpora in tavalugul sau, pastra o marime constanta si intorcand de cateva ori capul in urma mea, am vazut cum din ghem picurau stele, care se stingeau dupa cateva clipe, in drumul lor spre necunoscut. In urma ghemului, pe cer, ramasese o dunga neagra de parca cineva ar fi sters cu o guma acea fasie de cer. Privind copilul care incepuse sa dea semnele unui somn nelinistit, o imensa tristete m-a coplesit. Simteam o mila imensa pentru aceasta faptura si ma simteam singurul vinovat de soarta sa. In acelasi timp, simteam aceasi mila si pentru faptura mea, eu eram in postura unei papusi stricate, agatate cu bratele de acel copil care ma tara fara sa pot schita un gest de impotrivire. Eram o instanta intre intelegere, perceptie a acelei lumi care ma inconjura si existenta mea ca stare a spiritului. Eram pus in situatia de a parcurge un labirint creat de mine insumi, si a carui cale de iesire o uitasem acum, dupa ce in momentul construirii lui imi jurasem ca acest labirint este construit doar in jurul acelei cai de iesire, care nu poate fi ratata, eu nu va trebui sa o uit niciodata, din postura mea de arhitect. Cu toate astea, acum uitasem.
Ma apropiam de taramul lui Zenhar, judecand dupa cerul roasiatic, care acoperea ca o naframa niste stele galbui, ici colo stranse in roiuri. Peste acest rosu sters treceau ca niste valuri, forme mari, neuniforme, de culoarea tulbure a apelor murdare, cu tenta verzulie date de alge. Copacii stranii, cu crengile uscate ca niste gheare, pe care se observau ca niste artere si vene externe, vasele lemnoase si liberiene care pompau seva cu miscarea unei rame care se strange si se prelungeste pe pamantul lancezit de umezeala. Prin scoarta intrerupta din loc in loc, se vedeau frunzele ingramadite in locul maduvei. Acesti copaci fantomatici,plini de frunze, fara trunchiul greu din lemn, erau ancorati cu radacini subtiri ca niste fire, dese ca parul, cusute de pamant......( to be continued)
Ma apropiam de taramul lui Zenhar, judecand dupa cerul roasiatic, care acoperea ca o naframa niste stele galbui, ici colo stranse in roiuri. Peste acest rosu sters treceau ca niste valuri, forme mari, neuniforme, de culoarea tulbure a apelor murdare, cu tenta verzulie date de alge. Copacii stranii, cu crengile uscate ca niste gheare, pe care se observau ca niste artere si vene externe, vasele lemnoase si liberiene care pompau seva cu miscarea unei rame care se strange si se prelungeste pe pamantul lancezit de umezeala. Prin scoarta intrerupta din loc in loc, se vedeau frunzele ingramadite in locul maduvei. Acesti copaci fantomatici,plini de frunze, fara trunchiul greu din lemn, erau ancorati cu radacini subtiri ca niste fire, dese ca parul, cusute de pamant......( to be continued)
marți, 3 noiembrie 2009
back to the future (I)
Stateam ghemuit langa perete, cu genunchi amorti sub greutatea corpului, clipind rar. Ochii imi era impaienjeniti si mi se parea inutil sa ii tin inchsi, incetasem de mult sa mai vad ceva, retina refuza sa mai formeze imagini si acum in ochi avea loc un proces invers. Nu lacrimi, ci toata lumina care patrunsese pana atunci prin pupile, incepuse sa mi scurga pe la marginea ochilor. Cand clipeam, in acea fractiune de secunda, cand pleoapele erau cazute, acestea capatau un alb rupt de realitate, albul luminii pure nedescompuse, nu iluzia curcubeului. Parea ca ochii se intorsesera in orbite si isi aratau acum doar sclerotica alba, corneea si culoarea din iris fiind indreptate in interior, catre creier. Dupa cateva ore de asteptare chinuita, cand incepusem sa consider minutele ani intregi iar ineceputul asteptarii ca nasterea mea, simteam cum sunt condamnat ca viata mea sa se deruleze incet doar langa acel perete. Incepuse totul atunci cand am observat ca portiunea de perete pe care o fixasem cu privirea, se restrangea amenintator, ca un inceput de orbire. Pe perete cadeau acum doua raze, ca si cum as fi avut in loc de ochi, doua lanterne. Timpul nu mai trecea, se oprise si incepuse sa se dilate, iar lumina din ochii mei se curbase spre podea, si imi inchipuiam ca ar fi trebui sa arate ca apa care curge dintr-o teava. Deja nu mai simteam genunchii, aveam convingerea unui proces ireversibil, caci nu imi mai puteam inchipui ca as mai putea fi in stare sa ma ridic vreodata pe acei genunchi, cand am simtit ca si lumina ochilor mei isi pierduse intensitatea, acum doar pe la marginea ochilor mi se scurgea, decolorandu-mi camasa in pete albe. Mangaiam peretele decojit, trecandu-mi incet palmele peste el. Deschideam larg bratele, ca pentru o imbratisare ,sprijineam palmele de perete, dupa care stergeam peretele cu fiecare, apropiind palmele. Cand acestea se intalneau la mijloc, le departam cu aceasi mangaiere. As fi vrut sa ma contopesc cu acel zid, imi era cu neputinta sa ma deprind din agatarea mea pentru ca in suflet simteam o calda recunostina pentru acel zid, o recunostina pentru o fiinta vie, nu pentru un obiect lipsit de viata. Era singurul care simteam ca ma poate proteja de interiorul camerei alaturate, singurul zid care despartea viata de alaturi de viata mea, acele vieti care trebuiau in cele din urma sa se impreuneze intr-o viata noua. La cativa metrii de mine se afla insa o usa, prin care, la un moment dat au inceput sa patrunda tipetele scurte ale unui plans chinuitor, in hohote de jale, care totusi era plansul unui nou-nascut. Strigatele se apropiau de usa iar sangele imi inghetase stiind ce urma sa vina. Usa s-a crapat incet, iar din umbra care se lungea pe podea reconstituiam silueta imparatului care a aparut in pragul usi, cu capul descoperit de coroana, acoperit doar de suvite argintii care ondulau dupa urechi, cazand imprastiat pe umeri.
-Aici erai, credeam ca ai fugit! Iata, iti incredintez pruncul, ia-l si du-l departe de sufletele noastre, ascunde-l de inima noastra, peste noua mari si noua tari de uitare. Sa ne chemi doar odata pe an sa-l vedem!
Am schitat din cap aprobator, cu siguranta omului care s-a pregatit indelung pentru misiunea sa, iar acum se ivea ocazia indeplinirii acesteia, nefiind loc decat pentru izbanda. Am izbutit sa ma ridic pe picioarele tremurande si am primit in brate copilul manjit de sange. S-a oprit din plans, m-a privit curios apoi a lasat pleopele sa ii alunece dulce peste privirea inca fixata pe mine. Pesemne ca a adormit aproape instantaneu, vroia sa scape cat mai repede din viata in care abia pasise. Evadase inapoi in taramul viselor, unde isi petrecuse probabil cele 9 luni de la forma lui de existenta. Fara niciun cuvant, am pornit in calatoria catre turnul zmeului Zenhar, care imi promise ca il pot ascunde in turnul sau, turn care nu ii mai gasise nicio trebuinta. Toate printesele rapite de el, sfarsisera in a se indragosti nebuneste de el, si toate sedeau acum fericite in gradina lui de aur.In aceasta lume nu mai existau feti-frumosi, iar niciodata palosul vreunui Fat-frumos, in vremurile devenite de mult legende, nu reusise sa il raneasca macar. Eu ii aratasem candva, vazandu-l ratacit, calea catre Fantana Sufletelor Tari, de unde isi picurase in inima magie pentru o mie de ani. Zenhar ma numea prieten si se jurase ca nu va uita ajutorul dat de mine, fiind la randul sau disponibil sa intoarca la randul sau orice favoare necesara mie.
Cu pasi siguri, avand totusi grija sa nu trezesc copilul, mergeam grabit, stiind ca nu pot alerga, imi era teama doar de timp, nu si de distanta. Pruncul admormit din bratele mele, pe care sangele se uscase in solzi ruginiti, nu putea sti ce destin il asteapta, iar incocenta il disculpa la orice judecata de care va fi insa capabil mai tarziu. Daca exista destin, atunci acesta este ales inainte de nasterea ta si asta implica inevitabil programarea venirii tale pe lume. Va trebui sa te nasti ca sa iti traiesti prizonieratul sub masca destinului.
La ospatul nuntii imparatesti, in miezul petrecerii, cand toata lumea era ametita de betie si fericita, cand toti erau in picioare, ridicati sa inchide in cinstea imparatului, in acel moment, cand toate glasurile dorea numai fericire imparatului, candelabrul s-a desprins din tavan si a cazut peste masa, sfaramand paharele, mancarurile si prabusindu-se prin masa pe podea. Toate geamurile s-au spart dintr-o data, iar prin ferestrele ca niste scheleti nu patrundea nicio adiere de vant, doar aer uscat. Din mijlocul candelabrului a rasarit acea ursitoare, cumplita ca cerul dinaintea furtunii.
-De ce beti si petreceti fara mine?
-Dar sa ne fie cu iertare, noi nu stim cine esti, altfel ai fost invitata cu onoare, raspunde imparatul cu vocea tremurand de frica.
Ursitoarea a blestema cuplul imparatesc ca singurul lor nascut sa fie condamnat sa traiasca 20 de ani inchis, fara ca nimeni sa vorbeasca cu el. In tot acest timp, imparatul va trebui sa nu poarte coroana pe cap, caci daca ar fi ingaduit sa faca acest gest, copilul ar fi cazut secerat pe loc. Parintii aveau voie sa il viziteze doar o data pe an, in restul timpului avand dreptul sa ii asigure tot confortul material necesar supravietuirii unei fiinte umane: hrana, imbracaminte si o ferastruica pe care sa patrunda lumina. Nimeni nu avea voie sa vorbeasca copilului, sau sa il invete ceva. Abia la 20 de ani se putea dezvalui regatului daca ce fel de monstru va fi devenit urmasul imparatiei. Ursitoarea i-a avertizat ca in tot acesti ani, copilul va putea fi numit om, dar nu va fi un om, vom vedea daca va intelege singuratea, daca va invata singur sa planga sau sa rada. Daca fara alti oameni va stii ce e suferinta si tristetea, poate va fi mai fericit asa.
Ca sa impiedic ca imparateasa sau imparatul, nemaistapanindu-si dorul, sa il viziteze mai multe decat odata pe an, alesesem sa il ascund in cele 200 de camere din turnul lui Zenhar. Nimeni nu a inteles cine era ursitoarea, iar eu speram ca intelegerea sa se reverse asupra imparatiei dupa cei 20 de ani. Speram ca in cei 20 de ani sa nu se astearna uitarea peste toti, cel mai ingrozitor lucru cu putina ar fi fost sa uitam copilul, eram sigur ca prin el trebuia implinita o profetie a carei implinire trebuia inlesnita, nicidecum oprita. Problema era ca oamenii nu credeau in nimic, si sufereau cand trebuiau sa spere....
(to be continued..)
-Aici erai, credeam ca ai fugit! Iata, iti incredintez pruncul, ia-l si du-l departe de sufletele noastre, ascunde-l de inima noastra, peste noua mari si noua tari de uitare. Sa ne chemi doar odata pe an sa-l vedem!
Am schitat din cap aprobator, cu siguranta omului care s-a pregatit indelung pentru misiunea sa, iar acum se ivea ocazia indeplinirii acesteia, nefiind loc decat pentru izbanda. Am izbutit sa ma ridic pe picioarele tremurande si am primit in brate copilul manjit de sange. S-a oprit din plans, m-a privit curios apoi a lasat pleopele sa ii alunece dulce peste privirea inca fixata pe mine. Pesemne ca a adormit aproape instantaneu, vroia sa scape cat mai repede din viata in care abia pasise. Evadase inapoi in taramul viselor, unde isi petrecuse probabil cele 9 luni de la forma lui de existenta. Fara niciun cuvant, am pornit in calatoria catre turnul zmeului Zenhar, care imi promise ca il pot ascunde in turnul sau, turn care nu ii mai gasise nicio trebuinta. Toate printesele rapite de el, sfarsisera in a se indragosti nebuneste de el, si toate sedeau acum fericite in gradina lui de aur.In aceasta lume nu mai existau feti-frumosi, iar niciodata palosul vreunui Fat-frumos, in vremurile devenite de mult legende, nu reusise sa il raneasca macar. Eu ii aratasem candva, vazandu-l ratacit, calea catre Fantana Sufletelor Tari, de unde isi picurase in inima magie pentru o mie de ani. Zenhar ma numea prieten si se jurase ca nu va uita ajutorul dat de mine, fiind la randul sau disponibil sa intoarca la randul sau orice favoare necesara mie.
Cu pasi siguri, avand totusi grija sa nu trezesc copilul, mergeam grabit, stiind ca nu pot alerga, imi era teama doar de timp, nu si de distanta. Pruncul admormit din bratele mele, pe care sangele se uscase in solzi ruginiti, nu putea sti ce destin il asteapta, iar incocenta il disculpa la orice judecata de care va fi insa capabil mai tarziu. Daca exista destin, atunci acesta este ales inainte de nasterea ta si asta implica inevitabil programarea venirii tale pe lume. Va trebui sa te nasti ca sa iti traiesti prizonieratul sub masca destinului.
La ospatul nuntii imparatesti, in miezul petrecerii, cand toata lumea era ametita de betie si fericita, cand toti erau in picioare, ridicati sa inchide in cinstea imparatului, in acel moment, cand toate glasurile dorea numai fericire imparatului, candelabrul s-a desprins din tavan si a cazut peste masa, sfaramand paharele, mancarurile si prabusindu-se prin masa pe podea. Toate geamurile s-au spart dintr-o data, iar prin ferestrele ca niste scheleti nu patrundea nicio adiere de vant, doar aer uscat. Din mijlocul candelabrului a rasarit acea ursitoare, cumplita ca cerul dinaintea furtunii.
-De ce beti si petreceti fara mine?
-Dar sa ne fie cu iertare, noi nu stim cine esti, altfel ai fost invitata cu onoare, raspunde imparatul cu vocea tremurand de frica.
Ursitoarea a blestema cuplul imparatesc ca singurul lor nascut sa fie condamnat sa traiasca 20 de ani inchis, fara ca nimeni sa vorbeasca cu el. In tot acest timp, imparatul va trebui sa nu poarte coroana pe cap, caci daca ar fi ingaduit sa faca acest gest, copilul ar fi cazut secerat pe loc. Parintii aveau voie sa il viziteze doar o data pe an, in restul timpului avand dreptul sa ii asigure tot confortul material necesar supravietuirii unei fiinte umane: hrana, imbracaminte si o ferastruica pe care sa patrunda lumina. Nimeni nu avea voie sa vorbeasca copilului, sau sa il invete ceva. Abia la 20 de ani se putea dezvalui regatului daca ce fel de monstru va fi devenit urmasul imparatiei. Ursitoarea i-a avertizat ca in tot acesti ani, copilul va putea fi numit om, dar nu va fi un om, vom vedea daca va intelege singuratea, daca va invata singur sa planga sau sa rada. Daca fara alti oameni va stii ce e suferinta si tristetea, poate va fi mai fericit asa.
Ca sa impiedic ca imparateasa sau imparatul, nemaistapanindu-si dorul, sa il viziteze mai multe decat odata pe an, alesesem sa il ascund in cele 200 de camere din turnul lui Zenhar. Nimeni nu a inteles cine era ursitoarea, iar eu speram ca intelegerea sa se reverse asupra imparatiei dupa cei 20 de ani. Speram ca in cei 20 de ani sa nu se astearna uitarea peste toti, cel mai ingrozitor lucru cu putina ar fi fost sa uitam copilul, eram sigur ca prin el trebuia implinita o profetie a carei implinire trebuia inlesnita, nicidecum oprita. Problema era ca oamenii nu credeau in nimic, si sufereau cand trebuiau sa spere....
(to be continued..)
duminică, 1 noiembrie 2009
second life
Uitarea reprezinta sperantele indreptate catre un trecut mai bun. Acolo, in trecut, se afla lucruri deosebit de incantatoare, lucuri pentru care te zbati sa nu le uiti, intrucat reprezinta dovada clara ca atunci, candva, viata a insemnat ceva frumos pentru tine. Aceste intamplari le aduni cu grija, ca pe niste bijuterii pretioase, intr-un cufar secret a carui cheie o reprezinta amintirea. Dar s-au petrecut si fapte urate, pe care nu ti le poti ierta niciodata, iar pe aceastea le doresti sterse din viata ta, uitate pentru totdeauna, ca sa poti trai linistit de acum incolo cu iluzia ca aceastea nu s-au intamplat niciodata. Nu e mare lucru sa uiti, e un lucru perfect normal in viata. Daca m-ar pune cineva noaptea, inainte de a adormi, sa ii enumar ce am facut, ora de ora, pe parcursul intregii zilei, as fi pus in situatia de a fi incapabil sa dau un raspuns concret. Exista zile in care sunt incapabil sa retin ce mi s-a inamplat, asta poate pentru ca in minte pe tratez ca pe niste evenimente total lipsite de importanta pentru a fi retinute. Uitarea este legata de notiunea de memorie, notiune de care se ocupa psihologia destul de serios, in orice manual de psihologie gasesti ceva informatii despre problematica memoriei. Grav este atunci cand te uiti pe tine. A avea un ideal in viata presupune a avea o memorie buna. Mereu m-au impresionat acele personaje din filme sau carti, care lupta pentru a atinge un scop, a carui indeplinire au jurat-o in trecut datorita unui eveniment de multe ori traumatizant, care si-a pus definitv amprenta asupra destinului lor. Am iubit personajele care doreau cu inflacarare razbunarea, de orice fel, razbunare care presupunea sa juri ca nu vei uita niciodata acel lucru care ti-a schimbat in mod dureros viata. A dori razbunarea implica faptul de a refuza acceptarea realitatii, traind mereu cu impresia ca totul ar fi fost infinit mai frumos daca nu se intampla acel cumplit eveniment. Cat respect pentru tine, acel din trecut, care credea atunci in ceva, si tu inca sa il mai crezi pe el! Iata, deci ce inseamana eroismul!
Primele mele amintiri sunt cam de pe la varsta de 2 ani si ceva. M-am chinuit sa imi dau seama de aceasta varsta, incercand sa identific anul prin asociere cu cateva persoane prezente in amintire si din povestirile mamei mele despre mine, povestiri in care am descoperit cateva descrieri care se potriveau cu amintirea mea. Aceastea sunt foarte vagi si nu au nimic impresionant in ele. Bunaoara, imi amintesc cum cautam niste ghetute intr-o gramada de pantofi de langa casa. Pe poarta a intrat bunicul meu, imbracat la costum, in orice caz, in hainele bune, cu care se ducea la primarie, unde a lucrat ca functionar, contabil si alte functii pe care le-a mai avut. Nu venea de la serviciu, pentru ca am aflat ca s-a pensionat in 89, cand m-am nascut eu. Nimic tulburator in frantura asta de viata, niciun lucru care sa fi avut o influenta puternica asupra mea. Poate sentimentul de posesiune, ca in viata aveam ceva care imi apartinea si ca atare mi se cuvinea doar mie, cu care cautam ghetutele in acea gramada de pantofi? Hainele frumoase si fata zambitoare a bunicului dau o aura frumoasa amintirii, facand din aceasta amintire una placuta. Alte amintiri din acea perioada sunt legate de cateva imagini cu chipul mamei, o matusa si un dulap mare pe care era un trenulet electric, ma rog, un obiect care stiam ca intra in categoria jucariilor. Pozele pe care le am de la acea varsta nu imi atrag atentia decat prin vadita asemanare fizionomica pe care o gasesc in copilul de atunci. Ochii din pozele alb negru ma asigura ca acela am fost cu siguranta eu.In rest, in amintire nu ma reconosc deloc, la acea vreme nu ma priveam in oglinda, sau daca o facusem, in constiinta mea de atunci nu se intiparise acea imagine a eului meu exterior. Cu alte cuvinte, nu prea eram constient cum aratam eu, iar o caciulita pe care o stiam cu desavarsire ca fiind a mea, spunea mai multe despre mine decat o poza cu mine pe care mi-ar fi pus-o cineva in fata la cea vreme. Intrigant este pentru mine timpul de pana atunci, acei 2 ani obscuri de la nasterea mea, ani in care nu pot patrunde sub nicun chip cu amintirea.Ce am trait eu atunci nu s-a pastrat doar datorita faptului ca memoria mea a fost incapabila sa mai retina amintiri atat de vechi sau pentru ca inca nu era formata la acea vreme, nu era programata sa inregistreze? Cea ce am trait atunci sa mi se pare mie atat de lipsit de importanta, incat nici macar in subconstient sa nu existe?Cu siguranta ca exista ceva acolo, la care insa nu pot sa ajung.Altfel ar insemna ca am trait doar pentru altii, doar in ochii altora, iar acei 2 ani au fost un fel de pregatire a vietii mele de apoi, o initiere in lume, ca si cum la 2 ani ar fi avut loc o a doua nastere a mea, moment de la care memoria a inceput sa inregistreze, intocmai ca banda unei casete pornita de la buton. Totusi s-au pastrat putine amintiri, si asta poate pentru ca s-a deteriorat banda, sau casetele sunt prea vechi ca sa mai fie recunoscute de aparatul mintii.
Visele reprezinta tot un fel de amintire. Eu as inculde visele in aceasi cateogire cu amintirie. Sunt curios daca Freud a gasit vreo corespondenta, va trebui sa ma documentez in legatura cu tema asta. Pentru mine sunt ca niste filme diferite, proiectate pe acelasi ecran. Visele sunt ca amintirea unei alte vieti, si faptele din acest taram par neverosimile prin siguranta ca stii ca nu le-ai trait. Cineva, de mult, a avut atunci ideea ca acestea, daca nu s-au intamplat, se pot intampla. Asa a luat nastere caracterul prevestitor al viselor. Au inceput sa se scrie carti, iar orice om stie sa iti spuna daca e de rau ce ai visat sau nu. Si totusi, visele pot fi o salvare pentru suflet. Te poti trezi cu sufletul impacat, dupa un vis placut.Gresim atunci cand legam visele de realitate, fie si prin interpetare. Aceastea trebuie intelese ca fenomen separat, si luate ca atare...Just A Second Life..
Primele mele amintiri sunt cam de pe la varsta de 2 ani si ceva. M-am chinuit sa imi dau seama de aceasta varsta, incercand sa identific anul prin asociere cu cateva persoane prezente in amintire si din povestirile mamei mele despre mine, povestiri in care am descoperit cateva descrieri care se potriveau cu amintirea mea. Aceastea sunt foarte vagi si nu au nimic impresionant in ele. Bunaoara, imi amintesc cum cautam niste ghetute intr-o gramada de pantofi de langa casa. Pe poarta a intrat bunicul meu, imbracat la costum, in orice caz, in hainele bune, cu care se ducea la primarie, unde a lucrat ca functionar, contabil si alte functii pe care le-a mai avut. Nu venea de la serviciu, pentru ca am aflat ca s-a pensionat in 89, cand m-am nascut eu. Nimic tulburator in frantura asta de viata, niciun lucru care sa fi avut o influenta puternica asupra mea. Poate sentimentul de posesiune, ca in viata aveam ceva care imi apartinea si ca atare mi se cuvinea doar mie, cu care cautam ghetutele in acea gramada de pantofi? Hainele frumoase si fata zambitoare a bunicului dau o aura frumoasa amintirii, facand din aceasta amintire una placuta. Alte amintiri din acea perioada sunt legate de cateva imagini cu chipul mamei, o matusa si un dulap mare pe care era un trenulet electric, ma rog, un obiect care stiam ca intra in categoria jucariilor. Pozele pe care le am de la acea varsta nu imi atrag atentia decat prin vadita asemanare fizionomica pe care o gasesc in copilul de atunci. Ochii din pozele alb negru ma asigura ca acela am fost cu siguranta eu.In rest, in amintire nu ma reconosc deloc, la acea vreme nu ma priveam in oglinda, sau daca o facusem, in constiinta mea de atunci nu se intiparise acea imagine a eului meu exterior. Cu alte cuvinte, nu prea eram constient cum aratam eu, iar o caciulita pe care o stiam cu desavarsire ca fiind a mea, spunea mai multe despre mine decat o poza cu mine pe care mi-ar fi pus-o cineva in fata la cea vreme. Intrigant este pentru mine timpul de pana atunci, acei 2 ani obscuri de la nasterea mea, ani in care nu pot patrunde sub nicun chip cu amintirea.Ce am trait eu atunci nu s-a pastrat doar datorita faptului ca memoria mea a fost incapabila sa mai retina amintiri atat de vechi sau pentru ca inca nu era formata la acea vreme, nu era programata sa inregistreze? Cea ce am trait atunci sa mi se pare mie atat de lipsit de importanta, incat nici macar in subconstient sa nu existe?Cu siguranta ca exista ceva acolo, la care insa nu pot sa ajung.Altfel ar insemna ca am trait doar pentru altii, doar in ochii altora, iar acei 2 ani au fost un fel de pregatire a vietii mele de apoi, o initiere in lume, ca si cum la 2 ani ar fi avut loc o a doua nastere a mea, moment de la care memoria a inceput sa inregistreze, intocmai ca banda unei casete pornita de la buton. Totusi s-au pastrat putine amintiri, si asta poate pentru ca s-a deteriorat banda, sau casetele sunt prea vechi ca sa mai fie recunoscute de aparatul mintii.
Visele reprezinta tot un fel de amintire. Eu as inculde visele in aceasi cateogire cu amintirie. Sunt curios daca Freud a gasit vreo corespondenta, va trebui sa ma documentez in legatura cu tema asta. Pentru mine sunt ca niste filme diferite, proiectate pe acelasi ecran. Visele sunt ca amintirea unei alte vieti, si faptele din acest taram par neverosimile prin siguranta ca stii ca nu le-ai trait. Cineva, de mult, a avut atunci ideea ca acestea, daca nu s-au intamplat, se pot intampla. Asa a luat nastere caracterul prevestitor al viselor. Au inceput sa se scrie carti, iar orice om stie sa iti spuna daca e de rau ce ai visat sau nu. Si totusi, visele pot fi o salvare pentru suflet. Te poti trezi cu sufletul impacat, dupa un vis placut.Gresim atunci cand legam visele de realitate, fie si prin interpetare. Aceastea trebuie intelese ca fenomen separat, si luate ca atare...Just A Second Life..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)