enigma de octombrie (II)

Strada parea mai mult o alee care face legatura de obicei intre strazi, in orice caz, era o strada launtratica, cam in genul strazii pe care ne-o imaginam cand citim "Pe langa plopii fara sot" a lui Eminescu. Lucrul frumos era ca arata ca un colt de parc, copacii erau inghesuisti in palcuri si de o parte si de alta a strazii, poate chiar plopi, nu stia exact ce anume erau, cert era de frunzele galbene, chircite parca de durere la radacina lor, impreuna cu cele ruginite si faramitate de pasii grabiti, imprastiate de vant pe troutuar sau poposite pe capota masinlor, ii dadeau un profund sentiment de emotie. E normal nu, gandea, orice om cat de cat sufletist s-ar emotiona in fata unei privelisti clasice. Aleea care transforma ferestrele apartamentelor in tablouri, pe care le privesti ganditor pana cand vreun vecin traverseaza mirifica pictura si te sileste sa te ascunzi in spatele ferestrei de frica sa nu creadea lumea apoi ca stai sa spionezi oamenii. Dar tu stai si spionezii frunzele copacilor, sa vezi unde se ascund de frica inaltimii, ce boala le-a ingalbenit de au ajuns in asa hal. Asculti soaptele lor si intelege ca le cheama pamantul. Asta gandea Lorena in timp ce urca scarile blocului.
-La etajul 3 e, dar vezi ca blocul nu are lift, dar lasa ca te obisnuiesti, se grabi George cu observatia lui, gasind si solutia pe loc. Se obisnuise ea cu multe lucruri care inainte i se pareau imposibile, si chiar vedea in lucrul asta inca o zala din lantul capcanei in care se stia prinsa in viata de zi cu zi, nu concepi sa accepti un lucru, crezi ca tu nu ai face asa ceva niciodata, dar cand esti pus fata in fata cu situatia, te descurci si mai incolo chiar te obisnuiesti. Nu ar trebui sa ne obisnuim, ar trebui sa refuzam mereu, sa existe un fiinta noastra ceva care sa nu fie compatibil cu acel lucru, si astfel sa nu mai poti fi silit sa accepti lucuri care mai apoi te vor face sa regreti viata pe care o duci. La etajul 1 vreo trei babe stateau la taclale si in loc de raspunsul la buna ziua intrebara aproape in cor "ca unde se duc?".
George le explica calm si foarte coerent cum statea treaba, in timp ce Lorena se uita amuzata la ele, continuand sa urce incet scarile.
-Sa va treceti la administratie toate persoanele! Sfatul asta nu era nici pe departe binevoitor ci chiar suna a amenintare.
-Ce babe nenorocite, cred ca cine stie ce paguba le facem noi lor, si au atata ura in ele de parca noi le-am fi socotit pensiile mereu prea mici pentru nevoile lor, cum se tot plang. Nu zic ca nu au dreptate, dar nu pot sa vorbeasca frumos. Dar lasa, sa nu iti faci griji, ca nu avem noi treaba cu ele. Ai sa vezi ca dupa ce le zici de cateva ori cu un glas mieros "Sarumana!", le intrebi de sanatate, or sa te divinizeze laudandu-ti educatia.
Lorena nu raspunse si intra pe usa tacuta, se descalta in timp ce cu ochii examina camera.
"Dreptatea si nedreptatea nu sunt niciuna din facultatile nici ale trupului nici ale sufletului" suna vioi glasul Lorenei, de parca ar fi vrut sa zica, 'Vai ce imi place, e extraordinar", dar dintr-o eroare a creierului, coardele vocale formasera alta propozitie.
-Ce ti se pare tie nedrept cu garsoniera asta? Eu vad ca are peretii destul de drepti, si in plus nici nu are suflet, uite, acum tu esti sufletul ei, raspunse Geroge zambitor in timp ce cu mainile descria o miscare de rotatie vrand sa probeze adevarul vorbelor cu realitatea, cum fac ghizii cand descriu ceva si arata cu mainile.
-Nu mai, babele tale, si rase scurt. "Daca acestea ar exista( dreptatea si nedreptatea, nu babele care cred ca inca sunt pe scara la barfa), ar putea fi intr-un om singur pe lume, tot asa ca si simturile si pasiunile sale. Aceste sunt calitati care se refera la oameni in societate, nu in singuratate".
-Adica vrei sa spui ca babele sunt nedrepte cu noi tocmai ca sunt stranse acolo. Daca ar fi doar o baba nu i-ar mai pasa de noi..Ma duc diseara la una din ele sa vad cum sa iti verific teoria. Uite, patul e destul de mare, daca nu iti convine unde e pus, facem schimb cu bibilioteca.
-Nu e teoria mea, e a lui Thomas Hobbes, care mai zice ca pasiunile care inclina pe oameni spre pace sunt frica de moarte, dorinta de atare lucruri care sunt necesare unei vieti comode si o speranta de a le obtine prin sarguinta lor. E bine unde e pus patul, vezi ca eu dorm la perete.
-Poi stii ce zic eu? Sa faci o placinta si sa le duci, ca in filme cand se muta in casa noua si vor sa isi cunoasca vecinii, chiar daca e un lucru comod adus insa prin sarguinta ta. Eu zic ca tot o sa faceti pace.
-Deci, asa incepe casinicia noastra, ma rog asa o sa numesc eu locuitul nostru impreuna. Ai o tigaie pe aici? Lorena incepu sa caute deschizand pe rand toate dulapurile (erau trei) aruncand doar o privire inainte de a inchide usa. Intr-un sertar se afla si tigaia, locatia secret descoperita fiind cu ajutorul cunoscatorului Geroge.
-Si deci ce o imi pregatesti draga astazi? Ce delicatesa imi servesti?
-Haide sa facem clatite, dar te duci te rog tu si cumperi ce trebuie, eu vreau sa ma odihnesc cateva minute. Nu mai lua lapte, vad ca e o sticla de sifon in frigider.
Dupa ce examniara continutul frigiderul, ajunsera la concluzia ca, de altfel, sifonul era singurul ingredient disponibil. Mai erau si cateva oua uitate pesemne de fostul locatar, oua pe care Lorena le arunca razand pe ferestra, urmarindu-le prabusindu-se cu zgomot de asfalt. Haide sa cautam si niste branza poate facem o omleta catelului care a venit sa le manance!
-Te iubesc Lorena! Haide sa fim fericiti! Geroge era destul de serios si ochii lui pe care ea ii asemuia cu niste margele adusera declaratia pana in sufletul ei, facand-o sa incremeneasca aproape.
-Ma iubesti pentru ca iti fac clatite !Eu vreau sa fim fericiti, si te iubesc acum pentru ca tu esti fericit.

Isi aprinse tigara cu miscari precise, trase un fum scurt, fum pe care il elibera apoi pe nari incet, urmarind ascensiunea lui, pana ce firicelul subtire se imprastie invins de aerul apasator din camera.
Macar aici pot sa fumez cand vreau, e un lucru bun, se gandi in timp ce se intinse pe spate in pat. Curand, lacrimile care ii curgeau pe obraji, udara perna in pete micute si amare...
(to be continued...)

enigma de octombrie (I)

Doua batai scurte si scartaitul prelung al usii au fost de ajuns ca sa o trezeasca, totusi nu chiar brusc, cum de altfel nici nu era intentia lui.
-Lorena! Te-ai trezit draga? Vocea incerca sa para calda si suna mai mult a constatare decat interogatoare. Fata zambitoare contribuia la buna dispozitie anuntata de tonul vocii. In asteptarea raspunsului, care veni cu ceva intarziere, intra cu totul in camera, inchizand incet usa, cu grija, sa nu faca prea mult zgomot, desi cand o deschisese nu facuse aceste miscari precaute si parca acum incerca intr-un fel sa repare aceasta greseala facuta poate mai mult din neatentie decat cu intentia vădită de a o trezi. Se aseza pe fotoliul paralel cu patul, singurul fotoliul de altfel din camera, facandu-si loc printre hainele Lorenei care zaceau mototolite in el, exceptie paltonul de toamna cumparat saptamana trecuta, care era aranjat frumos pe spatar. Isi puse capul in maini si privind fata care statea ghemuita intre patura mototolita si perna, de parca toate trei trebuiau sa imparta patul si deci fiecare avea dreptul la un spatiu sau in acel nici prea mare, nici prea mic. Deschise putina ochii lasand sa patrunda putina lumina, arunca o privire incruntata catre fotoliu si cu o voce destul de clara si suava pentru starea de somnolenta in care se afla, raspune scurt:
-Ma trezesc, continuand restul gandurilor doar in mintea ei. Nu m-am trezit, ma trezesc, visam nu voiam sa ma trezesc, de ce trebuie sa ma trezeasca mereu cineva! E un fel de complot impotriva mea, de parca vor sa ma alunge din taramul ala fantastic in care parca ma asteapta ceva anume la care ei nu vor sa ajung. Caci in fiecare dimineata, cand avea cele mai interesanta si stranii vise, venea cineva si o trezea. Cel putin asta se intamplase in ultima saptamana. Tanti Anuta isi facuse un obicei sa vina dimineata si sa o intrebe la cat incepe cursurile, daca vrea sa ii faca o cafea, si in timp ce incepea sa ii pregateasca ceva de mancare ii povestea ce planuri are in acea zi. De parca ea Tanti Anuta avea cine stie ce viata palpitanta si isi batea capu toata ziua cum sa alerge de colo pana colo. De fapt ba se mai ducea pe la o vecina, ba zicea ca se duce sa isi ia cine stie ce alimente sa pregateasca o mancare a carei reteta o si insira pana fierbea cafeaua.
-Haide iubita, ridica-te, oricum nu mai poti sa dormi acum, uite ce lumina e, sa stii ca e tarziu.
-10 jum, bagui destul de morocanoasa. Ce i s-o parea asa de tarziu. Unde o fi Tanti, parca azi zicea ca se duce la nepoata-sa in Berceni, se duce sa o mai sfatuiasca si pe ea, ca e copil ca tine, Lori, si voi mama nu stiti la varsta asta decat dragoste. Nu credeti atat de mult in ea, ca va nenorociti prea repede. Ca a auzit ea ca nepoata-sa vrea sa se marite. Ca a gasit pe unul cu bani, a fost in Spania, lucreaza acum. Dar ce isi pierde ea acum vreamea cu gandul la nepoata lu' Tanti Anuta, de parca ar fi fost cine stie ce persoana demna de atentie. Si nu era nici pe departe interesanta, o intalnise de cateva ori. Avea corp frumos dar era cam uratica si badarana.
-Ne face Tanti cafeaua, hai ridica-te ca iti fac eu patul. Vocea lui era din ce in ce mai rugatoare.
-Bine mai George, daca chiar esti atat de rau si nu iti place sa ma vezi visand, ma ridic.
-Lasa iubi, ca visezi alta data. Stii ca eu te-am visat toata noaptea, acum te vreau alaturi.
Daca nu ar fi fost adormita chiar ar fi bufnit-o rasul la auzul textului incarcat de asa zis romantism. Dar il cunoastea, nu era o vorba falsa, spusa ca o poezie invatata pe de rost, era o gluma de a lui. Deseori inventa cate o gluma potrivita momentului, si care in acea situatie era destul de amuzanta. Dar ce visase? Era la marginea unei paduri de stejari verzi. Ea statea insa ghemuita in frunzele usacate de la radacina unui stejar scorburos. Cerul era intunecat, se vedeau stelele, insa era ziua, era lumina afara. In fata ei erau doi salcami care o intrebau ceva anume. Salcamii semanau cu enţii aceia din Lord of the rings. Vezi si filmele astea..Dar ce vorbea ea cu copacii? O intrebasera de cat timp o asteptau ei. Ea raspunsese ceva si ei ii dovedisera caracterul gresit al raspunsului cu argumente filosofice, ceva interpretari mistice..Nu ma stia exact, si ce o enerva cel mai mult era ca nu isi putea aminti sub nici un chip ce anume raspunsese ea.
Se ridica brusc, arunca perna in joaca catre George, fara sa-l nimereasca, dojenindu-l cu degetul.
-Dupa ce faci patul, domnule, sa imi aranjezi si hainele pe care ai stat ca un paşă pana acum, fara sa te sinchisesti, uite cum mi le-ai mototolit.
-Da, printesa, sigur, numai ca uiti un lucru, erau deja mototolite.
Se indrepta catre baie destul de vioaie, tranti usa cu zgomot si se duse direct in fata oglinzii. Isi privi fata obosita, care pastra insa trasaturile frumoase. Era ceva nobil in chipul ei, o frumusete foarte distinsa, zambetul si privirea degajau o naturalete debordanta. Toti cei care o fluierau pe strada sau intorceau capul insistent, schitand o grotesc din cap " ce bunaciune" nu si-ar fi inchipuit sub nici un fel ca o fata ca ea sta cu chirie intr-un apartament mic, cu mobila veche, cu o baie cu dusul stricat, cada zgariata si sparta in capatul din dreapta si ca pe gazda ei o cheama Anuta, care face cafeaua slaba ca orice batran, nu ca sa isi protejeze sanatatea, ci mai mult din zgarcenie. Venise in Bucuresti plina de speranta si vise, boboaca la Drept. Viata frumoasa de camin, chefurile, colegele cu care se intelegea bine, se distrau mereu, comentau carti in timp ce gateau, treceau in discutiile lor de la oniricul din cartile lui Cartarescu, la Mihai de la camera 113. Vorbeau despre subiecte de istorie ca si cum vorbeau despre ce marca de tigari e cel mai pe placul lor. Cand am citit Delirul, fumam Dunhill. Erau tari si ma faceau sa delirez oarecum. Si da, s-a indragostit si de Mihai, apoi noptile in Regie si diminetile din Cismigiu. O imensa tristete o lovi atunci, si lacrimile incepusa sa ii se scurga pe fata. Si le sterse cu maneca si vazand ca nu se opresc, incepu sa le stearga repetitiv cu marginea palmei. Izbucni in hohote si dadu apa la maximum ca sa nu o auda Geroge. Isi umplu pumnii cu apa si isi spala fata de multe ori, pana cand apa rece invinse lacrimile. Incepu sa se calmeze fara a parasi insa tristetea sfasietoare.
Nu ii mai placea Dreptul, prea multa toceala, legi peste legi, viata oamenilor trasa la xerox. Tipar, i se intiparise in minte cuvantul asta. Analizezi totul dupa tipar. Nu conteaza ca sunt eu , tu, altii, ce facem e la fel, si se incadreaza in legea, cutare pe. Bine e un lucru indispensabil in societate, o regula de aur. Nu a urat ea din suflet comunismul tocmai prin incalcarea si a celor mai elementare drepturi ale omului? Dar incepuse sa se plictiseasca si un viitor in acest domeniu nu ii suradea deloc. Mai ales ca se vedea implicata si in politica. Ii se pareau strans legate. Lasa pe tata care zicea ca unchiul Ion ii face cabinet notarial.Pana sa isi faca ea ordine in idei, pana sa isi conture macar o teorie, din care sa reiasa principiul dupa care se ghida in judecata ei, se trezi coplesita de restante si aproape sa piarda anul. A ales sa renunte, nu i-a pasat de cei 2 ani pierduti, a lasat balta sperantele din toamna aia cand se inderepta hotarata din Gara de Nord catre camin si s-a inscris la filosofie. I se parea o salvare si aici nu mai putea fi invinsa de oameni, aici era in lumea ideilor. Dar si la facultatea dinainte tot ideile o invinsesera, poate mai mult decat imaginea politicienilor care o ingretosase. Dar ce legatura avea politica cu dreptul ei, si mai ales cu persoana ei. Pur si simplu avea impresia ca ei facusera acele legi anume ca sa subjuge pe altii si ei sa o duca bine. Si pur si simplu nu era multumita de viata ei.
-Mihai, eu renunt la facultate. Inca era cu Mihai atunci, desi nu il mai iubea de mult.
-Poi si ce faci, te angajezi, iti bati joc de astia 2 ani in care te-ai chinuit.Ce or sa zica ai tai?
-Deocamdata nu o sa le spun.Si da, ma angajez, dar m-am inscris la filosofie.
Problema e ca nu am unde sa stau.
Si de aici s-a produs si ruptura definitiva de Mihai. A lasat-o balta pur si simplu. Nici un telefon, un ajutor ceva. S-a speriat saracul baiat de pornirea mea, si cred ca ii era frica ca o sa il stric si pe el. Si Mihai era un baiat mult prea practic si realist. Familist din ala, vorbea zilnic cu ai lui, probabil ii voia o nevasta frumoasa si inferioara in gandire lui. Era in fiinta ei ceva ce el nu intelegea si a ales sa o abandoneze. Daca a suferit ea? Nicidecum, era la un moment din acela in care nu prea o mai surpindeau reactiile oamenilor. Era mult preocupata sa isi gaseasca un loc in lume. Si nu credea ca doar iubirea o va ajuta sa gaseaca vreun sens in viata ei. Toamna trebuia sa plece pe 29, incepea facultatea. Asa stiau ai ei. Maria, una din prietenele cu care locuie la camin ii gasise pe tanti Anuta, cu 2 mil jumate.Lucrurile, chiar daca iau intorsaturi neasteptate, dupa ceva timp par a fi fagasul normal pe care urma sa il ia viata ta. Dar colegele incepea mai tarziu, au avut treaba, nu a putut sa stea in camin. Noaptea a dormit pe o banca din fata unui bloc dupa ce ratacise pe strazi luminate, de frica sa nu ii se intample ceva.Chiar daca incercase sa nu doarma deloc, o lovise oboseala si se trezise la auzul unui glas ca de butoi spart."-Drogatii astia de tineri, asa au ajuns, or sa vina peste noi in casa". Si nu arata a drogata, avea parul prins frumos in coada, un geamantan mare, ce drogatii asa sunt? Poate..nu stia ce sa mai creadea. Poate ziarele pe care isi pusese capul il speriasera pe acel locatar.
Atunci, in metrou spre tanti Anuta, a plans iar, in hohote, lumea nu se prea sinchisea, Bucurestiul le vazuse pe toate ca sa ii mai pese de o fata care plangea de ciuda ca nu a stiut sa aleaga de la inceput.
-Lori mama, iti faci dus? Opreste si tu apa calda ca se face condens si facem igrasie pe pereti, ai vazut in coltul ala pe tavan, mi-a dat mie fiemea o solutie, punem diseara si te urci tu mama sa cureti, ca eu sunt batrana si cad Doamne- fereste de pe scaun, si lumea zice ca am fost beata.
-Nu tanti, e chiuveta, e apa rece. Nu fac dus.
-Bine mama, lasa, eu ziceam asa, dar atunci haide ca se raceste cafeaua.
George bause de mult cafeau si statea aplecat pe ferastra bucatariei.
-Lorena bea si tu cafea si haide sa mergem. Uite ce dimineata frumoasa, e pacat sa o pierdem. Ne ducem sa ne pierdem ziua, dar de ce sa pierdem si dimineata?
-Tanti, unde e zaharul, sa mai pun si eu o lingurita, cred ca ai uitat sa imi pui. Mergem acum, stai calm, ca nu ai ce pierde. La noapte am sa dorm pe bloc, cand vii maine sa ma trezesti sa poti vedea rasaritul. Unde ziceai tanti ca ai zaharul?
-Nu mai e, mama, s-a terminat! Am sa iau cand vin de la Reli. Sta langa piata, si stie ea o alimentara unde cica e mai ieftin cu un leu.
-Lasa tani Anuta, ca luam noi cand ne intoarcem , raspunde Geroge bucuros parca cine stie ce binefacere ii facea.
-Bine mama, luati voi atunci, sa nu ma mai car eu cu plasa.

Isi inchise nasturii la palton si ridica privirea catre cer. Intr-adevar are dreptate Geroge, chaiar e frumoasa dimineata asta. Daca ar vedea si ceilalti cat e de frumoasa nu ar mai fi Bucurestiul atat de agitat, adica ar fi, dar asa ca in reluare, toata gloata de oameni s-ar mai opri din cand in cand sa isi inchida paltoanele si sa priveasca cerul.
-Mergem pe jos, pana pe Doamna Ghica si luam de acolo autobuzul.
O sa vezi ca e ok, si zona si e aproape si statia .O sa iti placa..
-Ce sa imi placa?
-Cum iubit-o ce sa iti placa, garsoniera, nu am stabilit ca azi mergem sa o vedem? Ai uitat, nu stiu ce e cu tine in dimineata asta, cred ca inca mai visezi.
-A, da, am uitat ca ma mut. Sa fii cu mine cand ii spunem lui tanti. Asta toamna cand m-am mutat imi aduc aminte ca mi-a platit Maria prima luna, nu aveam bani, mai ales ca imi ceruse si garantie .Am cheltuit si cu amenda aia la camin, platisem si taxa la filosofie.Bine ca apoi nu am mai platit, la inceput intrasem la taxa ca vezi inca figuram la buget la Drept..a trecut parca prea mult timp de atunci.
-Ia uite cine e nostalgica in dimineata asta!
O stranse puternic in brate si o saruta zgomotos pe ambii obraji.
Era fericit si nicidecum ingrijorat de starea absenta a Lorenei. Credea ca e din cauza ca ii pare rau de tanti, sau asa ca urmeaza o schimbare.
to be continued....

Asteptand o primavara

Peste-un veac din viitor coboara,
Ochii mei
de statui retezate de durearea anilor,
cazuti pe aleile pierdute de copacii lor.

Copacii, straini de speranta care adanc
ardea cu palpairea unei lumanari din sfestnic,
in seva lor inghetata,
Stiau ca intr-o toamna frunzele dispar
fara sa mai cada.
Si in primavara urmatoare,
copacii se usuca.
Si mor.

eul din liric

În cioburile oglinzii sfărâmate de ura voastră mi-am văzut mâna care încerca să sugrume ţipătul pe care mi l-am citit în ochi. Am vrut să amestec lacrimile care curgeau de ciudă pe obrajii palizi totuşi, cu picăturile chiuvetei ruginite. În secunda agoniei mi-am spălat faţa cu cioburi. Şi ascultam tăcut sângele care picura din chiuvetă în timp ce priveam netulburat rugina care îmi învăluia obrajii scurgându-se în pete pe gresia rece ca ochii tăi care au spus în eternitatea aşteptării acelei clipe: Nu iubesc!
Podeaua băii e acum pavată cu gresie neagră şi albă asemeni unei table de şah. Eu sunt regele meu înconjurat de pionii voştrii. Pot să mă mişc doar o casuţa în orice direcţie. Vă apropiaţi cu fiecare mutare greşită pe care o fac, negrul mă cheamă şi păşesc îngrozit pe alb. La următorea mutare mă întorc speriat de unde am plecat.
Sparg tabla de şah şi mă adâncesc în tenebrele de sub ea fără să mai cunosc vreo regulă ca să imi apăr sufletul.

Acceleratul 1725

Aceleasi case cu acoperisuri darapanate, mereu vechi si pustii. Aceiasi copaci stingheri si aceiasi stalpi de cenusa. Campia prea intinsa si monotona pentru privirile obosite sa mai pastreze macar o clipa imaginea de la fereastra vagonului..Si peste toate, din cerul plumburiu la orizont, un soare parca prea palid ca sa poata revarsa atata lumina si caldura in incercarea de a umple cu putin culoare picturile reci care se perinda ametitor prin geamurile murdare. Tot acest spectacol mut iti pare respingator prin faptul ca il simti strain si ostil prin starea sufleteasca indusa. Tu nu cunosti decat mediul din care ai pornit calatoria si destinatia ca unic final posibil al calatoriei. Poti considera acum in tren ca traiesti altfel decat ai facut-o cand ai plecat sau cum vei trai cand vei ajunge, asta daca prin a trai intelegi un efort mai mare decat a contempla cu un ochi mai putin admirativ decat critic. Simti direct in suflet, cu un minim sprijin din partea rationamentului, cum in lumea pe careai crezut-o doar a ta sunt atatea lucruri si existente care nu au nicio legatura cu tine. Sunt strict independente de fiinta ta, in imposibilitatea constiintei tale de a creea vreo conexiune intre tine si aceasta fasie de viata. Poti alege sa ramai intr-o gara mai mult decat ii este dat trenului sa stea, dar inevitabil iti vei pierde trenul. Nu poti sa dai timpul peste cap si esti silit sa te multumesti cu ce ai avut si ai pierdut. De-acum totul depinde exclusiv de tine, trenul si-a facut consiincios ca un destin treaba si te-ar fi dus la destinatie daca nu ai fi ales sa cobori atunci. Poti lua alt tren dar ajungi prea tarziu sau in cel mai fericit caz mai tarziu putin decat dorinta initiala, dar suficient ca sa mai participi ca actor in piesa numita vis. Finalul piesei iti va spune daca visul se poate numi implinit sau esec. Impactul rolului jucat asupra constiintei iti va spune deasemenea daca piesa a fost o iluzie.

Campia cu stalpii fantomatici in goana lor inversa trenului, va fi mereu aceeasi. Trenurile sunt tot timpul altele.
Calatori in trenuri diferite care nu vor merge niciodata pe acelasi drum sau calatori care merg cu acelasi tren dar coboara in gari diferite. La asta poate fi redus, printr-o superficila metafora, avantul nostru in viata alaturi de semenii nostri.

Listen

În tăcerea nopţii sau în lunga aşteptare a somnului într-o gălăgioasă zi de sfârşit de septembrie, aud şoapte. Dimineaţa, mă trezesc să aud din nou şoaptele, apoi adorm la loc. Seara, când aţitpesc, aud şoapte înainte de a adormi. Sunt prea multe şoapte, venite de departe sau de prea aproape ca să mai fie strigate. Nu se opresc din strania simfonie până când nu imi ating fiecare neuron. Străpung timpanul şi se lovesc direct de creier cu ecouri în fiecare bătaie de inimă. Nu au nevoie de ureche pentru a trece prin toate etapele necesare transformării în senzaţia de auz la nivelul creierului. Trec şi prin ţeastă direct, nu vor decât să ajungă la creier, să îmbrace emisferele cu mesajul lor. Şi nu pot să mai privesc când aud şoapte, închid ochii ca să mă pot concentra numai pe auz. M-am gândit eu că e mai bine aşa. Dacă vrem să ne bucurăm de un lucru cu adevărat, asta ar trebui să facem. Să închidem ochii când îl ascultăm cu fiecare celulă senzorială din canalul Corti , apoi să ne astupăm urechile şi să-l privim atenţi până când fiecare foton de lumină se reflectă din el pe retina noastră într-o amintire sigură. Să-l lăsăm să ne atingă genele într-o cutremurare a trupului şi un fior al sufletului, să-l respirăm moleculă cu moleculă, atom cu atom, purtat de sângele clocotitor în inima nerabdătoare şi apoi să-l sărutăm cu buzele uscate de dorinţă. Abia după ce facem toate astea, să-l iubim odată cu toate simţurile deschise. Dar nu vrem, nu ne interesează, înţelegem prea târziu.Nu ne cunoaştem nici trupul, nici sufletul.

Mult mai târziu, după ce în zadar m-am chinuit să scap de ele, am înţeles. Nu erau şoapte, nu veneau din exterior. Erau doar gânduri care vroiau să se facă auzite în hărmălaia de idei din mintea mea. Când voiam să adorm, găseau prilej şi ţipau neliniştile în mine. Un gând e cel mai tăcut lucru posibil. Iar gândurile sunt deci infinit mai tăcute decât şoaptele. Gândurile care au evoluat în şoapte mă speriau pe mine. O vorbă transformată în şoaptă îţi captează atenţia prin caracterul privat al mesajului. Receptorul e unic. Poţi prinde şoapte şi care nu sunt destinate ţie, sunt atrăgătoare şi irezistible ca un drog. Oricum ar fi, sunt tolerate foarte uşor.
Dar cum poţi suporta un gând transformat în şoaptă...e îngrozitor, trebuie să te ascunzi mereu de alţii, trebuie să fii singur.

Gândurile ridicate la rangul de şoapte ne silesc la singurătate.

i have the world

Astazi am avut din nou lumea mea. Ieri am avut din nou lumea voastra. Si iar am avut odata lumea lor. Am avut multe lumi, si voi mai avea de acum incolo la fel de multe. Intr-o viata de om traita cu vointa poti avea foarte multe lumi, si paralele si intersectate si cel mai adesea suprapuse intr-un ansamblu sistematic ca un ceas, astfel incat sa nu irosesti nicio respirare. Clipele se pierd doar de la sine, aceasta valoare intriseca a lor este un dar pentru noi, absolvindu-ne de a purta povara ca nu suntem capabili sa avem grija de ele. Dar si noi suntem atat de naivi, credem ca avem fiecare clipa noastra cand de fapt nu exista decat o singura clipa atunci. O vedem multiplicata simultan si complementar cu fiecare dintre noi. Chiar iluzie, tu in clipa ta razi, iar eu plang in a mea, eu ma nasc si tu mori, ea iubeste si el a iubit. Toti traim in clipa asta.In urmatoarea nu mai suntem aceeasi care traiam clipa de atunci. Suntem altii. Poate mai multi, poate mai putini, mai tristi sau mai fericit.

A murit Luchi. Stiti povestea? Ar trebui sa va amintiti din copilarie, de la scoala. E o povestioara pentru copii a Otiliei Cazimir. Si povestea e despre schimbarea pe care o simte o fetita in prima zi de scoala. Strigata de profesoara, fetita prea mica inca pentru banca veche de lemn, nu raspunde cand isi aude numele intreg strigat,"Casian Alexandra". Pe ea o chema Luchi. Ca pe catei, cum spune o colega sau coleg mai buclucas. "E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi... Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina". Asta spune fetita la inceput. Are sufletul neintinat de rautati, e inca un copil in adevaratul sens al cuvantului. Noi, cititorii, o iubim pe Luchi, ne place numele ei, parca nici nu suna a nume de catel.I-am dojeni aspru pe colegii care rad de numele ei. Dar vai, cat de tristi suntem noi cand lui Luchi ii e rusine de numele ei! "Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot" spune Luchi cu lacrimile gata sa-i izbucneasca. Ce daca Luchi dinainte parea proasta, caraghioasa, Luchi era fericita. Asa aflam din randurile urmatoare. Dar Luchi a ramas ascusa intr-o ladia prin casa. Acum lui Casian Alexandra ii e mila de Luchi. I vina sa planga, o ard obrajii, dar isi stapaneste lacrimile. Dar Luchi nu mai este acolo, a murit, si lacrimile care la final cad au pentru prima oara guste de cenusa..

Si cum nu v-aduceti aminte? Nu stiti povestea? Cate Luchi nu au murit in fiecare dintre voi? Ne-am stapanit lacrimile de atatea ori, de frica sa nu ne lase urme pe obraji.Si unii chiar am plans amarnic de atatea ori, pentru fiecare Luchi din noi care a murit, si la scoala, si la liceu, si la facultate. Altii am omorat cu sange rece cate o Luchi din noi, fara sa ne pese ca era fericita, ni se pare caraghioasa acum. Si proasta..De ce nu vrem sa intelegem schimbarile care se petrec in noi, de ce fiercare schimbare doare?..... Pentru ca nu mai credem in noi. Daca noi nu o mai intelegem pe Luchi de atunci, cine sa o ma inteleaga, sa se fi chinuit ea zadar atunci? Cred ca ar trebui sa cautam pe net aceasta poveste pentru copii si sa o invatam pe dinafara toti. Sa o recitam de fiecare data, chiar daca ne va face sa suferim, macar o data plangem si noi in locul lui Luchi. Luchi din noi. Macar odata mai zambeste si ea din nou.
A murit Luchi, acum.Dar nu mai plange ca altadata, acum stie ca trebuia sa creasca.

zbor frânt

Tu pasăre, dacă ai vedea cu ochiul meu, te-ai prăbuşi din înălţimi în întunericul mărilor. Şi niciodată nu ai mai putea să zbori, ai rămâne rece ca marmura statuilor oarbe, încremenită de durere, cu lacrima dorului de cer tulburându-ţi pe veci privirea.
Ai fi doar o poză alb negru pierdută în mansarda unei case părăsite. Penajul fermecător odată, albastru ca marea la amiaz, roşu ca apusul de soare cu oglindiri de curcubee în el, penajul tău cel frumos pe vremuri, s-ar decolora cu un ţipăt de disperare. Culorile s-ar scurge picătură cu picătură în neant şi nu ar mai rămâne decât cenuşa. O pasăre de cenuşă care s-ar cutremura la fiecare adiere de timp.
Nu va renaşte niciodată, căci Phoenixul a plâns acum toate vieţile.

epic and dream

A povesti înseamnă să zugrăveşti cu ajutorul vorbelor tablouri impresioniste, relatezi scene focalizându-te pe semnificaţie în crearea imaginilor. Imperativ trebuie să te încadrezi într-un realism obiectiv, nu neapărat ca rezultat al convenţiei cât pentru credibilitate. Dar când paşeşti dincolo de aceste graniţe care îţi spun că deja ai atins acel punct limită de la care incepi să forţezi imaginaţia pentru aţi oferi răspunsuri? Putem numi aceste graniţe fictive, convinşi totuşi de existenţa lor, dar numindu-le fictive nu înseamnă că le caracterizăm ca elemente ale fantasticului. Dacă delimitează realul de fantastic, ar trebui să aibă o natură imparţială. Şi în sinea noastră ştiim când am ajuns la fapte imposibile judecând după formele plauzibile pe care le poate lua realitatea. Încep să înteleg, real înseamnă ce e dovedit ştiinţific, real însemnă ce percep cu ajutorul simţurilor, realitatea e lumea înconjurătoare, viaţa e reală, deci realitate e numai când trăiesc. Istoria e bazată pe fapte reale, a fost reală dar nu mai este. Dar mai ştiu că şi ceea ce gândesc e real, conştiinţa e reală, a plânge şi a râde e real, dragostea e reală, oare şi fericirea e reală? Da, bineînţeles şi fericirea e reală. Şi religia e reală, ne-am ales fiecare cu cîte o religie reală şi credem în lipsă de alternative, pentru că deasemenea şi moartea e reală, pentru că am văzut-o. Care religie e reală? Toate sunt reale pentru fiecare ce crede în ele, şi fictive prin excludere reciprocă. Deci de religie nu suntem siguri dacă e reală. Bun, am găsit o portiţă către fantastic, fantastic este tot ce există doar în imaginaţia noastră. Imaginaţia este parte a activităţii mentale a omului, este reală, dar rezultatul imaginaţiei este fictiv. Cam asa ar suna o definiţie. Dar nu toate rezultatele sunt fictive. Eu imi imaginez că mănânc o îngheţată. Cu vanilie. Dar nu o mănânc. Eu imi imaginez o lume plină de fluturi care conduc lumea iar noi suntem sclavii lor şi toată viaţa tânjim să putem zbura pe spinarea lor ca să vedem florile gigantice de la înălţime, dar nu putem pentru că suntem inferiori lor. Îngheţată există, a mânca e posibil dar totuşi eu nu o mănânc în prezent. Înseamnă că nu e real. Fluturi gigantici dotaţi cu inteligenţă superioară nouă, e de acord toată lumea că nu există. Deci fără alte cuvinte, acest lucru este fantastic. Dar de unde începe mâncatul unei îngheţate să se distanţeze ca stadiu de element real de fluturii giganţi care reflectă cu aripile lor lumina lumii în oglinda lunii? În literatură găsim definiţii ale fantasticului şi categorii ale fantasticului. Atunci există şi categorii ale realului. Cel mai real lucru este prezentul, cu desăvârşire. Trecutul este real pentru că a traveresat prezentul căpătând prin această metamorfoză calitatea de real. Viitorul mai este real pentru că ştim că vine, dar nu ştiim ce conţine. Viitorul este imprevizibil mai ales când visezi. Când ai visat mult şi ai ajuns în timp la acea dată când trebuia să atingi visul şi nu ai făcut asta, ia naştere o iluzie. Ai crezut prea mult în ceva care nu s-a realizat şi l-ai pierdut.

Mereu e vorba de timp şi când îi vom putea îmbrăţişa axa într-o abstractă contemplaţie şi vom face cerc din ea pe care să ne plimbăm ochii tulburi de atâta înţeles, atunci vom lua şi lumina, o vom strânge cu acel cerc şi vom face o sferă de lumină care se va descompune cu viteza luminii în milioane şi milioane de sfere orbitoare prin care vom putea călători nestingheriţi în timp. Plictisiţi la un moment dat, şi obosiţi de la atâta zbor, vom tăia din sferă planuri pe care să ne odihnim sufletele. Şi aşa, goliţi de suflete, vom pluti printre stele şi sfere, doar nişte corpuri fără viaţă, care nu vor îmbătrâni niciodată. Şi când stelele vor exploda în supernove, când se vor stinge şi vor ramane doar corpuri cereşti prea reci, apoi găuri negre, noi tot vom mai pluti în Univers. Trupuri eterne lipsite de viaţă.

(in) credere

Avand convingerea ca nimic din viata noastra nu este parte a unui sir de evenimente cheie, care odata inlantuite sa devina esentialul in evolutia unei constiinte refractare, nu facem decat sa excludem stadiul de supunere fata de o lege pe care suntem incapabili sa o intelegem. Reducem astfel la efemer orice lucru in a carui definitie nu includem legatura cu timpul. Ne luptam sa ne formam o identitate cu ideea ca nimic nu sta sub semnul soartei, exista doar intamplari si coincidente, conjuncturi de evenimente si oportunitati.
Dar oare, punand laolalta toate intamplarile din viata noastra, nu lasam fiecare in urma cate un destin?

uitare

Mai am o singura intrebare. De ce apune soarele fara sa tina cont si de parereaa mea? In fiecare zi ii urmaresc inevitabila calatorie, il ratacesc printre nori si il pierd mereu seara la orizont. Orizontul cunoasterii mele. Simt ca am plecat la drum fara sa cunosc traseu si nici macar destinatia. Am infectat cu mine fiecare molecula de oxigen, fiecare frunza si adiere de vant, ma port intre clipiri de vise strivind abstractul oricarui sentiment si ma descompun pe toate directiile in distorsiunea unui spatiu halucinant. Oriunde imi e dat sa fiu, ma voi lovi de mine caci am o existenta rispita doar in jurul meu. Imi caut un suflet pe langa ale carui trepte sa cobor fara sa ma prabusesc. Cand ma cobor in mine ma adancesc in crengile uscate ale unui copac cu frunzele ratacite intr-o alee pe care nu am trecut niciodata toamna. Toti avem ingropat in nucleul sufletului marginea eternitatii, pulbere de stele amestecata cu nostalgia unei viitoare vieti, dorul unei vieti pierdute plans cu lacrimile singuratii lumii.
Cu aripile deschise in noi putem striga pana dincolo de moarte atat de tare incat se va simti si acolo parfumul trandafirului smuls de sub cupola de sticla sub care a fost zavorat mii de ani. Atunci se va desprinde blestemul si bestia din noi va muri in locul nostru de acum incolo iar frumoasa care ne-a iubit, salvandu-ne, va pasi definitiv din taramul ei in muritoarea noastra lume. Gratioasa, se va aseza pe tronul imparatiei lumii de la inaltimea caruia chipul ii se va pastra etern in altare ridicate peste tot in lume. Si atunci, fasii din lume se vor desprinde incet plutind pe cer intr-un dans al unei uitari venita de pe coridorul unei lumi pierdute de prea mult timp ca mai reziste in amintirea noastra.
Lumea se va schimba dar noi vom ramane aceiasi, incremeniti in posibilitatea unei unice existente.

nostalgia unei vieti

Timpul pare sa se fi oprit in loc acum cativa zeci de ani in acest sat uitat de lume.Obosit, timpul s-a odihnit rabdator in acest frumos sat pitit pe un deal, departe de ochii lumii. La poalele dealului se intinde o padure de stejari si fagi cu poteci tanjind sa mai fie calcate ca altadata de pasi. Dar timpul nu l-a uitat. Casele pitice cu acoperisurile gaurite si zugraveala jupuita, gardurile putrede cu portitele zavorate cu lacate ruginite si curtile napadite de buruieni, toate soptesc adevarul. Timpul s-a strecurat si aici insa cu un farmec aparte fara sa schimbe, incercad doar sa invecheasca, pentru ca un tribut trebuia platit totusi vietii.
Satul e la 6 kilometrii departare de valea unde stau cuminti insirate de-a lungul unui parau celalate sate din comuna, insa drumul prafuit care serpuieste pe deal in sus, se pierde in paduri, trece cuminte pe langa rape aruncandu-se apoi coaste obositoare si care se deschide in rascruci care lesene te pot pacali, il fac sa para mult mai departe decat este. Drumul se poate parcurge foarte usor cu indrumare cu aproape orice masina, cu conditia sa nu fi plouat recent.
Odata ajuns, vrajit inca de jos de drum, te surprinde linstea ancestrala in care zace intregul sat, liniste sparta de cate un latrat de caine curios. Pe ulita presarata cu fantani aprope la fiecare poarta rar intalnesti cate un om. Si privelistea pare o amintire vie, o pagina rupta dintr-un roman de-al lui Teodoreanu, crezi ca satul a reusit sa iasa putin din matca timpului.
La o fantana la care poposisem sa ne racorim putin ne-a prins din urma un satean. Venise de jos, din cel mai apropiat sat unde a fost sa isi cumpere tigari. Ne intreaba cine suntem iar noi ii explicam de unde suntem si ca am venit sa vizitam satul. Toti stiam de mici copii de existenta lui, de pe dealul opus ii zarisem de multe ori acoperiurile caselor insa toti acesti ani niciunul dintre noi nu reusise sa ajunga pana acolo. Omul nu pare sa aiba mai mult de 50 de ani, si ne spune ca traieste acolo de cand s-a nascut. Locuia in urmatoarea casa de dupa fantana. Spune ca e singur, a avut 5 neveste, a iubit mult la viata lui. Maine avea sa plece la oras sa vada o fata a lui care incepea scoala. Atunci intinde mana si ne arata casa darapanata, aproape ruina, din spatele fantanii. Acolo fusese scoala, unde invatase el si copiii satului. De ani buni nu ii mai calcase pragul. Zice ca tinea de biserica si nu s-a mai ingrijit nimeni de ea, invatatori nu au mai putut sa vina pentru ca nu mai erau destui copii. Intrebam unde e biserica si ne spune ca nu au avut biserica, doar o capela care a ars chair la o nunta de a lui. Parca a fost un semn rau, ne spune pierdut in amintire. Intre timp, curioasa, o batrana din casuta alaturata scolii se indreapta agale catre gard si priveste intrebatoare. Intram in vorba cu ea si aflam ca e cea mai batrana din sat si spune ca locuieste aici de cand s-a maritat. Intrebam de cand au curent in sat si imi spune ca de mult, dar nu mai stie exact. Sunt putin surprins, dar cred ca in timpul comunismului s-a electrificat si comuna. "Si mata de unde faci cumparaturile mamaie, medicamente de unde iei?". Are un fin in capatul satului care merge sa ii faca, ne raspunde barbatul. Copiii ei sunt oameni mari plecati departe in lume acum. "Si ce faci mata mamaie?". Astept sa mor,ce sa fac. Pentru cateva clipe se asterne linistea. Privesc casuta de lemn si chirpici cu prispa de lemn de care sta sprijinit ciomagul ei si ma gandesc ca sunt in anul 2009..O rugam cu suc si seminte si spune ca nu poate sa manance si ne arata cu degetul putinii dinti care i-au mai ramas si ca nu bea decat apa. Ii uram sanatate si plecam nu inainte de a privii pe fereastra fostei scolii in pe care vedem in micuta clasa bancile vechi de lemn rasturnate si facute gramada. Batrana avea 87 de ani.
Intrebam unde este cimitirul si barbatul ne indruma catre el. Aflam ca mai sunt doar 14 case locuite si intrebam daca putem sa intram in curtile caselor parasite si ne da permisiunea. Intalnim casute rustice cu porumbi agatati de stalpii prispei si dovleci asezasi la ferestre, gradini incarcate de legume si cativa oameni. Ajungem si la cimitir.O poarte mare cu inghizatoare destul de moderna il desparte de sat. E micut si crucile sunt inghesuite pana in marginea padurii unele aproape inaccesibile pentru ca sunt chiar la marginea unei mici rape. Ma uit la anii de pe cruce si multi si-au incheiat frumoasa lor poveste in acest sat destul de recent, trei chiar anul asta. Secerati prea devreme sau sfarsind resemnati pe la 90 de ani s-au au coborat de pe la fiecare casa in josul satului si s-au strans toti sub salcamul de aici. Toti sunt frumosi si zambesc din poze nestiind in momentul in care zambeau in fata aparatului de fotografiat ca asa vor ramane incremeniti in amintirea altora. Pe o cruce e scrisa o scurta poezioara: "Ca o floare ce se se trece/Este omul pe pamant/Astazi canta si petrece/Maine zace in mormant". Asta ma duce cu gandul la cea mai profunda cugetare despre moarte pe care am auzit-o vreodata. Am auzit-o la bunica mea cand stand de vorba cu un om din sat si referindu-se la raposatul tata al acestuia, mort de mult, a spus: "S-a dus si taicatul ala parca nici n-ar fi fost"...parca nu ar fi fost..vorbele astea m-au lovit adanc. Iesim tacuti si cautam un drum sa coboram in vale.
N-am mai gasit poteca care se ne duca in vale, am trecut de ea urmand un alt drum care mergea piezis pe coama dealului. Am fost nevoiti sa coboram direct prin padure si am ajuns intr-o poiana dintre doua dealuri in care am gasit casa unei femei care toata viata a locuit acolo. Un lucru de-a dreptul extraordinar. Fara curent, fara vecini, doar ea si cateva animale. Se numeste Ciunga pentru ca are o mana paralizata si de mic copil stiam de casa ei. S-au tesut multe legende pe seama ei printre care si acela ca ar fi vrajitoare.Mentionez ca traieste si astazi. Vantul rece si norii amenintatori ne-a fact sa ne grabim riscand sa fim prins de ploaie nemaiputand in acest caz sa ajungem cu masinile pe care le lasasem la inceputul drumului jos in vale. Mocirla care se face pe drumul de car cand ploua il face imposibil de coborat si extrem de periculos fiind foarte abrupt si plin de curbe marginite de rape.
Acum ma gandesc la viata linistia de acolo, departe de criza economica si toate nebuniile societatii contemporane. Acolo s-a trait si inca se incearca sa se traiasca dupa reguli vechi. Sunt suficiente viata alaturi de omul iubit si dragostea fata de natura. Si a fost o vreme cand voinicii colindau codrul dupa lemne, muncea pamantul cu drag, veneau cu carele incarcate de roade urcand alene pe inserate dealul iubit si cu gandul la nevestele care ii asteptau acasa..Au fost si s-au stins in ceata anilor.
PS:Acest sat se numeste Dealul Leului si se afla situat in comuna Stejari, judetul Gorj.

amintirile unei frunze

Multe evenimente din viata noastra sunt firesti, numai in ochii nostri par ingrozitoare. Nu prea suportam sa fim luati prin surprindere, am vrea sa stim dinainte ce ne rezerva viitorul si sa asteptam linistiti sa se astearna in noi etape previzibile pana cand vom sfarsi ingropati de timp. Istoria insa ne arata ca oamenii nu cad usor in fata provocarilor, ci dimpotriva, ingenunchiati, se ridic si isi vad mai departe de treaba de parca acesta ar fi fost cursul normal pe care urma sa il aiba destinul lor. De mii de ani iubim si murim. Iubirea si moartea ne iau mereu prin surprindere. Pe planeta noastra albastra viata vine clocotitoare amestecand destine si deschizand drumuri noi pentru mintea noastra lasand mereu in urma mister. Nepasatoare, se lasa cercetata, intoarsa pe toate partile si contestata de catre scepticii care vor sa fie mai mult decat pietre in calea valurilor. De ce e cerul albastru? Ametesc, incremenit cu privirea in inaltimea sa de necuprins. O simpla interpretare stiintifica imi va da raspunsul pe loc. Fizica smulge magia acestei cromatici aproape perfecte in eterna expozitie astrala. Aproape perfecta, fiindca noi suntem imperfecti iar orice fasie din lume am filtra prin fiinta noastra dobandeste aceast defect care e departa insa de a fi un blestem. Avem inca un raspuns care ne aduce cu ochii in pamant silindu-ne sa privim in realitate. De la prima rasuflare calda din narile sale, omul a inceput sa care pietre pentru un templu numit realitate, pe care il zideste din interior. Ne miscam in el cautatand sa astupam orice fereastra gasita, ne chinuim sa disociem realul de fantastic si alegem mereu acel ceva care a mai fost si nu ne mai poate inspaimanta. Se poate spune ca inconstienti ne inconjuram cu intuneric si va trebui sa vedem daca a mai ramas ceva sacru in viata noastra la final. In acest templu sadim amintiri si culegem lacrimi si zambete, alergam pe cai nebanuite de frica stagnarii. Ne este frica sa ramanen in urma intr-o lume in care globurile de cristal au devenit simple oglinzi in care iti vezi chipul fara sa te recunosti. Rataciti de soarta, trebuie sa ne straduim sa dam o forma acceptabila vietii, forma pe care mai apoi o umplem cu ce avem noi mai bun. Macar incercam sa dam anilor un lustru ale carui sclipriri tremuratoare ne fac sufletul sa vibreze de multumire si inima arzand in piept cu flacari de dorinte implinite. Atunci spunem ca suntem fericiti. Fericti ca am obtinut maximul de la clipa.
Dintre milioanele de cai in care poti trai o viata de om am ales doar una sau am trait cu impresia asta in timp ce alegeam din nou la tot pasul. Ma uit in jur si vad ca fiecare isi traieste viata lui. Ar fi nedrept sa mi se atribuie o singura modalitate fara drept de replica. Aici se strecoara iar neintelesul si ma pierd in intrebari inutile. De cand am constientizat prima data ca exist si pana acum lumea a continuat sa se schimbe intr-un ritm alert. Metamorfoze suprinzatoare apar ici colo iar lucrurile care mi-au daruit cei mai frumosi ani din viata incep sa decada si mai departez de ele. Mi-e dor de lucrurile pe care le stiu pierdute pentru totdeauna. Ma intorc de multe ori in timp si retraiesc momente speciale fara sa fi fost fundamentale atunci, acum insa capata interpretari deosebite intrucat realizez importanta lor. Viitorul ma preocupa in masura in care astept mereu ca timpul sa treaca. Ceasul e facut pentru a ne aminti ca trebuie sa traim si nu avem timp de altceva. Ca sa duci o viata normala trebuie ca in fiecare dimineata sa ai cateva motive ca sa te trezesti. Cand aceste motive incep sa piara unul cate unul, devine vulnerabil si va trebui sa fi trezit de altii sau sa dormi visand acel motiv dar cand te vei trezi din acest colaps oniric vei stii ca ai pierdut mult timp din viata. Eu as alege acel viitor care sa imi dea un trecut cat mai pe placul meu, pentru ca in viata cel mai sigur poti fi de trecut. De la perspectiva de spectator stii ca nu te mai poate surpinde decat prin noile interpretari pe care le poate lua rolul tau.
La nastere, lumea a fost pentru mine doar un orizont. In copilarie am inceput prin a lasa-o sa se desfasoare sub ochii mie ca sa pot intelege. Nici nu stiam ce trebuie sa inteleg, asteptam sa inteleg. Mai intai a fost patutul si tavanul alb care mi-a dat cosmaruri stranii ani buni din copilarie, ma speria albul inaltimeii sale si nu ma temeam ca sa va prabusi peste mine strivindu-ma iainte de afla mai multe despre lume, imi era frica ca in cele din urma eu o sa ma prabusesc in el. Daca mi s-ar cere acum sa dau o definitie infinitului, ar fi acest tavan din copilaria mea. Aceast a fost primul hop de care m-am lovit in viata. La 11 luni consideram ca stiu destul ca sa ma pot descurca in doua picioare pe covor ca sa imi pot continua cautarea. Stiam ca numai singur pot indeplini aceasta sarcina, nu aveam nevoie de indrumator pentru ca nu m-ar fi putut ajuta sa gasesc ce caut eu. Totusi, fusesem ajutat, primii pasi ii facusem tinut strans de mana fiecare cadere fiin anticipata din vreme. Odata cazut stiam ca trebuie sa depun efort ca sa ma ridic si evitam sa cad de prea multe ori. Nu puteam sa raman cazut astfel nu as fi rezolvat nimic, dimpotriva ma duceam in jos in loc sa ma ridic. Scaunele care mai apoi au devenit incantatore tractorase si masinute m-au ajutat mult in aceasta misiune. A urmat apoi usa pe care intrau fete cunonscute si de uneori oameni straini. Atunci am inteles ca mai sunt si alti oameni in afara de cei cu care ma obisnuisem si ca acestia trebuie sa fie in spatele usii.Pe nesimitite am pierdut firul descoperirilor mele si m-am pomenit si eu parte din lume. Nu mai eram ratusca din poveste care credea ca in afara de iaz nu mai exista nimic, acum credeam ca am inteles si trebuie doar sa invat cat mai multe.
Moartea nu ne poate inspaimanta atat timp cat o consideram parte din viata, altfel ar suna ciudat cand la moartea unui om, pentru a trece peste tristetea sfasietoare, se spune „asta e viata, nu ai ce sa ii faci”. Nu ne temem de moarte atat timp cat stim ca inevitatabil va veni la batranete. Mereu ne planificam moartea la final. Aceasta ignorare e benefica pentru linistea noastra. Cand eram mic si vedeam printre gard cate o inmormantare nu mi s-a parut nimic cutremurator in asta. Vedeam popa urmat de carul care se legana agale urmat de covoiul de oameni veniti sa il duca pe ultimul drum pe raposat si nu puteam sa citesc ingrijorarea si teama de pe fetele lor. Toti aveau sa faca acest ultim drum pe ulita pe care, copii se jucau in praful ei lipsiti de greutatile vietii si mai apoi trecusera de atatea ori cu carul sau dusi cu cine stie ce treburi. Mie mi se parea un eveniment normal in viata de acolo, ca dusul la moara, ca aratul sau treieratul. Cum stiam ca toamna e normal ca oamenii sa culeaga porumbii asa consideram obisuit ca din cand in cand un tron sa fie purtat de car de cate o mana de oameni imbracati in negru.Era un lucru care nu ma afecta la vremea aceea pe mine.Abea mai tarziu am inteles, cand o vecina pe care o cunosteam bine de tot si in a carei curte ma jucam mult timp a disparut definitv din lumea satului. Cand a murit vecina de peste drum de casa, la inmormantare, fata ei, disperata spunea ca are sa il ia pe tatal ei la oras de frica sa nu il piarda prea devreme ca pe mama ei. Bineinteles ca acest lucur nu s-a intamplat, omul avea gospodarie si nu putea sa isi schimbe viata asa dintr-o data. Peste doi ani insa vecinii l-au gasit mort in casa. Murise in somn. Imi inchipui ca indurerata fiica si-a amintit de promisiunea spuna ma demult in acel moment de disperare si ca a regretat incalcarea ei. Cred de altfel ca a inteles ca nu se poate evita moartea atat de simplu. Moartea ar trebui sa fie un subiect tabu in viata noastra. Sa facem toti un juramant ca sub nici un chip nu vom pomeni de ea in discutiile noastre. Oricum e absurd si ridicol sa vorbesti despre moarte la 20 de ani. Daca exita rai si iad atunci trebuie ca fiecare sa fi gasit un rai al sau pe pamant si toti sa avem iadul nostru. Pot fi o stare spirituala a constiintei nu un loc anume. Si totusi pana la urma poate toate au un rost.Cum spunea Einstein: Dumnezeu nu joaca zaruri cu lumea!

visul

Sunt prins intre cea din urma secunda a unui vis si pasii care ma poarta noaptea spre pat. Ma misc intr-o lume creata de altii si intr-una creata exclusiv de mine folosindu-ma de elemente reale care capata dimensiuni fantastice. Sunt actor si martor in intamplari neaparat misterioase caci fiecare se vrea inteleasa prin semnficatie.Simbol sau nu, intre o lacrima, un zambet si o strangere de inima ele ma fac sa traiesc in alternativa nuante noi ale vietii mele. Intre ieri, azi si maine, intre mistificari si demistificari, demascarii de vise desarte si iluzii absurde nu ma pot simti mai mult decat un punct neinsemnat pe axa timpului caci in tacearea noptii, privind cerul instelat, intr-un freamat de gandire, te poti intreba care dintre adevaruri sunt esentiale. In amintire, tot ce am trait eu pana in acest moment e pastrat pe fragmente lipsind multe pagini din acest enigmatic roman. Asta demonstreaza ca nu tot ce am trait eu imi este necesar in prezent, iar aceasta operatiune de selctie a mintii mele va contiunea pana la sfarsit. Au fost atunci si la acea vreme se poate sa fi avut impact aspupra altora dar importanta lor pentru mine s-a redus la acea clipa, in schimb port povara altor experiente trecute de care nu ma pot debarasa in mod voit. Mi se pare penibil de cretina ideea ca totul in viata e intamplator. As vrea si eu atunci o situatie a intamplarilor pe care sa o pot analiza serios si apoi, bine documentat sa stiu ce sa aleg in viata si ce sa evit si atunci nu as mai fi un simplu ratacit asteptand false indicatii de la viata care sa ma ghideze in acest labirint nesfarsit. Un destin ne limiteza fiinta prea mult, incearca sa ne dea o definitie la fiecare si ne lasa sa plec cu o biografie deja formata. Speranta nu isi mai are rostul decat redusa la stadiul de deziluzie pentru ca orice incercare de depasire a conditiei se va solda cu un esec prevazut.
O combinatie intre cele doua e mult mai plauzibila dupa judecata mea. Ma uit in jur, cred in diferenta dintre bine si rau si aleg o varianta care ma poate satisface. Ce nu pot face acum, aleg sa planific, convins de necesitatea acestui scop, dependenta care poate veni din nazuinta ca poti mai mult. Viitorul e singura salvare din lume. E singurul care te poate scapa de prezent.
Cel mai mult imi e frica, nu de piedicile pa re mi le pot pune altii in viata ci de mine insumi. Stiu ca nu ma pot evita si asta e cea mai mare teama a mea. Poate m-am analizat superficial fara sa vad minciuna din oglinda si atunci am crezut in mai mult. Naiv, am mers departe fara sa stiu ca ma pot rataci definitiv. Si nu as vrea atunci sa gasesc drumul de intoarcere ci drumul pe care il cautam. Cu trecerea timpului imi dau seama ca multe lucruri sunt apuse pentru mine, lucruri pe care nu le mai pot face niciodata si care nu mi-au fost date sa le traiesc. Inainte speram, acum stiu. Se zice ca pesimistul e un optimist informat. Eu nu as zice ca m-am informat pentru ca am evitat lucrurile ale caror contur prevesteau pericolul.Am incercat sa il ignor fara sa stiu ce se ascunde cu adevarat in spatele umbrelor de pe cortina. Optimist iarasi nu am vrut sa fiu si am afirmat sus si tare ca nu sunt pentru ca eu nu pot crede fara sa judec, dar am fost si sunt de multe ori. Cu pesimismul m-am obisnuit, e ca o mangaiere in singuratate si sub pecetea lui iert fapte, insa optimismul ma ia mereu prin suprindere, esecurile sub stapanirea sa capata mereu alura de catastrofa. Dupa ce ma ridic si ma sterg de praf, ascund cicatricile si o iau de la capat. Oricat de hotarat vreau sa fiu si oricata vointa as avea, sunt pripit si dau peste cap tot ce m-am propus prin simple decizii conjuncturale.
Am mai descoperit ca nu mai pot schimba multe in mine. Granitul din care e facuta statuia nu mai cunoaste de mult dalta si poate nici maestrul care o sculpta nu mai are dexteriatea de alta data si a abandonat de mult mestesugul. Un mit al eternei reintoareceri, asemeni celui sustinut de Eliade e prezent si in mine. In trecut exista un punct de la care ma tot zbat de ani de zile sa depasesc o stare sufleteasca. Uneori sunt convins ca am depasit de mult aceasta stare si alterori realizez ca nu s-au schimbat totusi prea multe in mine. Viata mai e creata si de simetrii si antisimetrii de evenimente care ma fac sa vreau , sa abandonez si sa trag o linie sa pot spune ce pot si ce nu pot. Prea mult timp din viata il pierdem incercad sa facem legaturi intre lucruri si cautatand lucruri gasite de mult.
Sentimentalismul excesiv iti da o senzatie de profund ridicol, si incerci pragmatismul. Nu poti fi atat de slab incat sa cedezi la prima cotitura mai importanta si atunci preferi sa dai piept cu provocarea.Oricum lupti pe mai multe planuri si constient sau inconstient, dupa caz, pe unele iesi victorios iar pe altele biruit.
Cand ai tinut trandafirul in mana, vrajit de frumusetea si parfumul lui nu l-ai aruncat din mana vazandu-ti palma insangerata de spini.

nopti de vara..

Mediul in care traim nu poate avea o influenta definitorie asupra personalitatii noastre, cred ca mai e ceva anume acolo in sufletul nostrum, ceva interior care ne facem sa percem lumea din jur intr-un fel specific fara a ne fi ghidat in manifestarea noastra numai dupa stimuli exterior. Empatia e o modalitate cu efecte puterinice la nivelul psihicului, prin care poti experimenta mai multe situatii posibile in care ai fi putut fi situat in raport cu lumea. Problema e ca suntem antrenati intr-un joc in care viata allege mereu prima noi avand doar un ultim cuvant de spus.
Cred ca mi-ar fi foarte necesare cateva cunostine de psihologie. Cand imi va permite timpul am planficat sa abordez cateva aspecte ale psihicului uman care imi ridica numeroase semne de intrebare.
Cate ispite sunt la tot pasul, cate poduri imbietoare se aflta peste apele involburate prin care ai jurat ca vei trece! Te simti slab si ratat in planuri pe care evitandu-le, ai crezut ca ai ai invins fara sa fi pasit pe campul de lupta. Poti sa supravietuiesti calcand pe dorinte si alungand visele, dar nu poti sa traiesti cu adevarat fara sa numeri fluturii, fara sa citesti intre albastrul dintre nori si fara sa respiri constient de acest privilegiu. Efortul consta in gasirea lucrurilor care care te pot face fericit pe tine, nu a fericirii gasite de altii, caci descoperi tarziu lucrurile pe care nu le-ai vazut din cauza ca atunci ai clipit prea des. Iubeste-ti dragostea si invata sa crezi in importanta sanselor.
Dintr-o scoica singura in noapte,
Chemari de azur cu spuma argintie
Coboara cu soapte de departe,
Aduc pe brate obosite zvonuri de pierire
Iar in urechea de-acum prea surda
Tacere de mormant se asterne…

Lumea ca vointa si reprezentare

Lumea ca vointa si reprezentare. Trebuie sa citesc neaparat aceasta lucrare fundamentala a lui Schopenhauer. Vrea sa vad cum a abordat acest mare filosof problema vointei. Cartea mi se pare deosebit de interesanta deoarece din titulul nu reusesc sa deslusesc ce trateaza cu adevarat.
Existenta in sine presupune o doza minima de vointa. A trai inseamna parcurgerea unor serii de etape ale caror traversare implica o vointa de care deserori putem fi inconstienti. Trebuie sa duci un razboi surd, care lasa ecouri doar in sufletul tau, luptand orbeste pentru ati realiza o serie de vise. Ai nevoie de un glob de cristal in care sa iti poti vedea viitorul si nu numai atat, cat si calea catre acest viitor dorit.
Lumea ca reprezentare imi ridica un mare semn de intrebare. Percep lumea de la nivelul naturii umane, iar in limita conditiei mele analizez lumea in functie de cat imi permite experienta si prin dezvaluiri succesive mi se completeaza o imagine cu al carui contur pornesc de la nastere. Daca as fi fluture nu m-as mai chinui acum sa scriu aceste randuri pentru ca zborul din parfumul florilor nu mi-ar fi ingaduit o alta cale de cercetare a vietii. Atunci as fi sperat altceva, mancand frunze si tarandu-mi corpul hidos de omida pe scoarta copacilor stiam ca trebuie sa fie mai mult de atat, ca acest prezent are corespondent un viitor diferit. In clipa in care mi-as fi tesut coconul in jurul meu, alunecand in meditatie as fi stiut ca incepe sa mi se arate o alta lume. Cand aripile frumos colorate, presarate cu pulbere fina de inceput de paradis se deschid pentru prima oara, lumea isi deschide barierele care au impiedicat pana atunci descoperirea unor fete ale ei.
Foarte interesant este faptul ca Eminescu a fost influentat de acest filosof german si recitand in gand cateva poezii si poeme ale sale ma cutremur in fata maretelor idei care se inalta dintre versuri...”Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece/Caci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”. Din totdeauna exista lumea mea si lumea ta, un cerc este al tau iar unul al meu, fiecare vede ce poate sa vada si ce vrea sa vada.
E deastul de tarziu si sunt foarte obosit, ma gandesc numai la somnul plin de vise care ma asteapta. Mi se pare ca pot parea cam detasat in scrierile mele si cred ca ar trebui sa vorbesc mai mult si despre viata mea reala, poate cercetand-o mai atent pot descoperi bucurii nebanuite si pot evita probleme inutile.
Mai e o luna si incepe din nou facultatea, nu pot sa descriu exact atitudinea mea, stiu doar ca mi-e foarte dor de Bucuresti si de viata de student. Nu pot sa neg ca nu ma ingrijoreaza noul an de facultate.
De asemenea sunt sigur ca la sfarsitul verii o sa regret ca s-a terminat vacanta, o sa rememorez tot ce s-a intamplat pe percusul verii si inevitabil voi adauga inca o pagina de nostalgie in cartea amintirilor.
Astazi s-a incheiat ultima saptamana din august si pot spune ca daca o sa ma intrebe cineva ce am facut in august 2009 o sa ezit putin inainte de a raspunde.Nu gasesc amintiri care sa fie fixate de august. Poate vizita la stomatolog...
Pentru urmatoarele patru zile nu am niciun plan. Vag, intentionez sa ma plimb singur, insa cred ca o sa ma adaptez pe parcurs.Evit cat pot de mult plictiseala,acest termin nu mai exista pentru mine de mult timp, fiind substuit de oboseala data de o anumita activiteatea si dorinta de a face altceva in acel moment. Luna ne invata ca totusi si noaptea are lumina ei, ce-i drept palida dar fermecator de utila. As vrea luna dintre stele, iar in golul ramas sa pun o placa comemorativa cu urmatorul epitaf : „Aici se odihneste regina noptilor, care milioane de ani a veghat sperantele muritorilor.A murit asa cum a dorit, printre stele, primindu-si locul in eternitate. Nu te putem uita”Suna foarte banal dar asta e tot ce imi vine in minte. Cu aceasta problema ar trebui sa se confrunte multi compozitori ce aceste triste versuri, caci dorind sa transpuna trecutul in totalitate in viitor se lovesc in cuvinte si nu stiu cum sa exprime mai bine ce a insemnat acea persoana pentru lumea lui si ce ar trebui sa stie altii despre el. Cert e ca nu trebuie uitat, lupta cu timpul fiind infernal de dificila.

e tarziu

E tarziu si simt ca nu pot sa imi organizez in mod eficient timpul ca sa pot profita la maximum de privilegiile oferite de o anumite perioade. In ganduri nu o sa pot prea curand sa imi fac ordine pentru nu stiu de unde sa incep dar trebuie sa imi stabliesc niste prioritati si sa realizez o ierarhizare a dorintelor realizabile.
Acum e 1 septembrie si oficial vara s-a sfarsit facand loc toamnei grabite sa-si intre in drepturi. Cateva frunze ingalbenite se ratacesc pe alei plimbate de un vant mult mai indraznet. O schimbare radicala nu s-a realizat inca, treptat vara va devenii amintire.
Vreme inchisa astazi, cerul innorat de diminieata se pregatea de ploaie. Abia mai tarziu, in port m-a prins ploaia si am fost nevoint sa merg prin ploaia destul de rece din port pana in statia de autobuz. Marea foarte agitata, parea nemultumita si valurile zgomotoase ca un tunet se loveau de protectiile de pe faleza.In largul marii se zareau cateva vapoare idiferente de starea vremii obisnuite probabil cu aceata imagine, care pe mine m-a impresionat. Constanta se arata linistit si isi desfasoara cuminte panorama de la marginea marii ai as fi vrut sa ii cercetez toate cladirile ratacind pe strazi. Nu prea eram hotarat ce as fi vrut de la acest oras in acele clipe, insa eram pur si simplu...fericit! De ce?
Ce anume din acest loc complet strain mie ma face sa gasesc aceasta stare de relaxare sufletesca, si cu mintea limpede si clara de orice alte ganduri sa il admir fara alte intrebari|?
Plimbarea prin ploaie mi-a facut foarte bine atat doar ca imi era frica de o raceala neplacuta. Asta demonstreaza inca o dovada de limita impusa de dimensiunea mea materiala a.k.a corpul meu :p

vineri 28 august

Vineri 28 august
Au trecut aproximativ 36 de ore fara sa fi dormit. Cu o puternica disciplina de vointa am reusit sa nu adorm 9 ore in calatoria cu trenul. A fost destul de dificil, si au fost moment cand aproape cedasem si ma simteam atat de neputincios, dar cat de fericit am fost cand totul s-a sfarsit! Mi-am demonstrat ca as putea fi capabil de lucruri importante in viata mea daca as avea mai mult curaj. Foarte ciudat a fost modaliteatea in care am perceput trecerea timpului. Era 4 jum dimineata si alarma telefonului ma treazea dintr-un somn chinuit cu un vis pe masura, dar extreme de interesant si curios. Frant de oboseala am cercetat cu mana masuta de langa pat si am amant alarma destul de deznadajduit. In loc sa adorm la loc m-am pomenit ascultand greierii de afara, auzeam foarte limpede taraitul lor in ureche. Nostalgia noptilor de vara petrecute alaturi de prieteni de care m-am intrainat fara sa vreau a inceput sa mi se strecoare in suflet. Cu ochii inchisi retraiam o asemenea noapte de vara si a parut fantastica de reala acesta incercare a imaginatiei. Rememorarea a fost atat de intense incat retraiam intocmai momentele petrecute intr-o oarecare vara pe strada copilariei mele. Peste o jumatate de ora eram in microbuz cu ochii ratacind pe casele adormite iar peste o ora aproape ca tremuram de frig asteptand al doilea microbus spre Craiova. Acum e 4 jum si trenul a ajuns la Bucuresti Baneasa si mi se pare ca s-au petrecut atat de multe de ieri de la aceeasi ora nu pot crede ca nu ma desparte niciun moment de inconstienta de acele fapte.
Nu imi place sa supar oamenii pentru nimicuri si mai intotdeauna caut gandul din spatele cuvintelor. Oamenii lasa sa se arate o parte din si cand vorbesc ascund jumatate din gandul din care a incolitit cuvantul. Eu prefer sa tac si de multe ori aprob persoanele cu care vorbesc doar pentru a le face placere. Pe de alta parte sunt constient ca nu sunt sincer si astfel pot fi luat drept o persoana falsa si lingusitoare. In sineam mea stiu ca nu sunt asa iar prietenii cred ca sunt de acord cu mine. Eu doar incerc sa sustin oamenii si sa le arat putina apreciere din partea mea. Recent am citit un critic literar ( momentan nu imi pot amintii sub niciun chip numele) care spunea ca actul de creatie e nostalgia paradisului pierdut. Eu nu tanjesc dupa un paradis pierdut ci dupa unul negasit dar care se tot ascunde prin preajma mea. Astfel am ajuns la concluzia ca am devenit o persoana introvertita incapabila sa tina pasul cu multimea, care isi pune piedici singura si cade in gropi dureros de adanci. Cand incerc sa ma realizez pe plan spiritual tot timpul ma lovesc de dimensiunea morala a fiintei mele si constiinta ma judeca aspru ori de cate ori gresesc fata de altii.
In a 8 a zi, atras de frumusetea marii, Dumnezeu a a vrut sa o aiba acolo sus la el si atunci a unit-o cu cerul la orizont. Norii se topesc de dorul intaltimilor in albastrul de sidef al marii, lacrimile lor ajungand spuma pe creasta valurilor care se sting pe plaja. Albastrul atat de concret al marii mi-a ramas intiparit pe retina si ma va urmari de acum in colo aceasta perfectiune coloristica a marii.
Acum e noapte si sunt atat de dornic sa ma las prada viselor, e o pura voluptate aceasta abandonare de sine intr-un taram fantastic in care am trait fapte care m-au marcat poate mai mult decat realitatea din lumina zilei.

oare

Raman in continuare cu ideea ca romanii au ajuns intr-un stadiu de pesimism total sustinand oriunde si oricand ca tara noastra se afla intr-un declin fara sfarsit, viitorul anuntandu-se mereu sumbru. Da, ne plangem prea mult de mila, in naivitatea noastra avand mereu covingerea ca toti si-au dat seama de dezastrul prezent. Putem astfel linistiti sa plangem pe umarul celui caruia tocmai i-am impartasit temerile si dezgustul? Cu siguranta acesta, profund impresionat - dupa caz - deja constient de problemele, si in aceasta situatie vă va aproba frenetic sau pur si simplu iluminat abia asteapta sa te sarute pe frunte si printre lacrimi sa sa iti jure ca va face tot posibilul sa te ajute......

Dupa opinia mea, strict subiectiva si poate neintemeiata, nu cred ca suntem unica tara care se confrunta cu problemele actuale, ce-i drept, cu proportii ingrijoratoare pe plaiurile mioritice. Coruptia, nesimtirea, atitutinea clasei politice, arivismul, mitocania, prostia de la TV si din presa au capatat dimenisuni astronomice, dar sa nu uitam ca acestea nu exista doar la noi iar peste hotare e numai lapte si miere si vai, cat de nedreapta a fost soarta asta cu noi ca ne-a deschis ochii tocmai in Romania!

Un alt aspect care ma scoate din sarite este faptul ca o anumite categorie din acesti martiri, si aici ma refer la cei care au prins Epoca de Aur continua sa se refera la prezent comparand mereu cu trecutul comunist, evident concluzia acestora fiind umanima: Era mai bine pe vremea lui Nea Nicu. Nu ma voi apuca sa clarific adevarul acestei afirmatii, aceasta fiind o probleme mult prea seriosa ca sa poate fi clarificata in cateva randuri, postul acesta avand alt scop.

Acesti partial amnezici si inconstienti de altfel ar trebui sa inteleaga un singur lucru: timpul nu sta pe loc, istoria vine din urma si isi cere tributul acaparand precum iedera un zid, soarta acestei lumi in care isi invige adanc spinii. Schimbarile au mereu parti bune si rele, nostalgie jucand un rol important in aceasta ecuatie trecut-prezent.

Trebuie sa fim mandri si de lucrurile bune din aceasta tara si sa incercam si noi insine sa miscam un deget macar pentru a devia cursul nefast al evenimentelor. Undeva in Balcani ar trebui sa fie si speranta.