Kipri, my name is Kipri

Obisnuiam sa stau minute in sir cu fruntea lipita de geamul ferestrei in timp ce sub resuflarea calda, se forma o pata de ceata pe care mai apoi scriam cu degetul numele meu, il priveam cum se forma cu fiecare litera adaugata si mi se parea destul de fascinanta aceasta operatie prin care printr-o anumite asociere literele capatau o semnificatie aparte. Stergeam apoi cu cu palma rece in care se formau picaturi si repetam aceasta operatiune pana devenea aproape un automatism. Incercam, nu neaparat sa contemplu bucata de viata care se perinda pe sub ferestra mea, cat sa surprind cate o frantura din viata fiecaruia si apoi ajutandu-ma de cate un gest care mi se parea simbolic si de expresia fetei, incercam sa reconstiui un tablou din viata fiecaruia, si dupa caz, ii admiram, imi era mila de ei, sau pur si simplu mi se parea anosta concluzia la care ajungeam. Atunci incepea sa ma enerveze acel mecanism al mintii mele prin care treceam la o simpla observatie la judecata, deoarece eram destul de constient ca sa realizez ca nu pot fi in masura sa analizez eu vietile oamenilor si pe deasupra sa mai trag si concluzii. Daca ei nu si-au dorit viata pe care o au si destinul i-a tarat dupa el fara a le da timp macare sa se zbata cat de cat? Sau poate au existat o serie de evenimente care au dus la la ratarea lor, i-au silit sa devieze de la drumul visat presarand-ul pe parcurs cu iluzii desarte. Dar cat de interesanti pareau atunci in ochii mei, in fiinta lor se strecura ceva eroic care facea din ei niste luptatori care au sfarsit glorios in lupta lor cu lumea. Erau eroi ai vietii lor, si ar fi fost frumos ca si ei sa creada asta, si incercaram sa caut ceva spectaculos si in viata mea. Nimic nu ma putea speria mai mult decat un viitor in care voi fi abandonat toate dorintele prezente convins ca altfel m-am chinuit indelung, ca am pierdut un timp pretios pe care l-as fi putut trai intr-un alt mod. Daca eu ma voi trada, atunci cu desavarsire totul a fost in zadar. Nu trebuie sa exageram cu atentia asupra propriei persoane, o constiina a intregii lumi ar fi mult mai utila.
Dupa ce imi amorteau picioarele sprijinte de calorifer, ma ridicam aruncand o ultima privire peste pata de pe geam care incepea sa stearga perfect simetric, incepand cu marginile, cu numele meu cu tot. Deschideam larg fereastra lasand sa patrunda in camera aerul rece de afara laolalta cu zgomotele si strigatele care anuntau agitatia de afara si ma asezam absent in canapeaua ingusta.Pe covor zaceau imprestiate, cu coperta in sus, cateva carti deschise la pagina de unde intrerupsesem lectura. Privindu-le culoarea copertilor mi se aratau ca niste fluturi adormiti pe florile covorului, si nu indrazneam sa le ridic, temandu-ma ca odata ce degetele vor atinge coperta, cartea va tresari si, deschisa la jumate va batea cu paginile aerul zburand in cele din urma pe ferestra deschisa. Atunci una dupa alta, fiecare carte se va ridica incet de pe covor, intregul raft de carti se va ridica zgomotos ca un stol de porumbei, vor dansa o vreme in jurul lustrei dupa care vor disparea pe fereastra inainte ca eu sa ma dezmeticesc si sa le pot opri din nebunia lor. Si ar fi trebuit sa invat, sa citesc atunci, dar un sentiment de cumplita inutilitate punea stapanire pe mine paralizand orice urma de vointa. Voiam sa evadez atat din acel spatiu cat si in plan temporal si de acolo, de la inaltimea anilor sa pot fi multumit de mine, stiam ca ma asteapta o etapa dificila si speram intr-o schimbare in bine, chiar daca acest bine putea fi o impresie data de ceea ce va urma imediat dupa, stiindu-ma scapat.Nu eram innebunit dupa viitor, nu il puteam astepta cu nerabdare atat timp cat nelinistea schimbarilor pe care le intrevedeam incepea sa ma ingrijoreze serios. Si mai erau inca atatea de vazut si de trait si credeam ca nu mai am timp!......[to be continued]

requiem pentru prezent (II)

Candelabrul parea doar un corp luminat care prelungea o lumina venita parca de nicaeri caci de-a lungul peretilor nu se zarea nici o ferestra. Cupola de deasupra candelabrului se agata de cateva umbre plapande dupa care se pierdea intr-un intuneric de nepatruns. Din tremurul cristalelor candelabrului tresareau sclipiri care deseneau pentru o clipa pe albul nehotarat al peretilor imagini fantomatice. Pasind incet pe culoar, privirea observa ca podeaua era formata dintr-un soi de gresie sau marmura care nu impresiona nici prin culoare, nici prin eleganta materialului ci doar prin racealea care strabatea ca un fulger talpa piciorului la fiecare pas facut. Atunci ea a realizat ca era desculta si purta un halat alb de spital care se intindea pana mai jos de genunchi si se inchidea pe piept cu cativa nasturi translucizi. Isi stranse manecile prea lungi in palma cu unghiile strangand ferm materialul subtire si cu capul aplecat continua sa paseasca fara sa mai ridice privirea. Inapoi nu privise deloc. Pentru nici o clipa nu avusese ideea ca ar putea fi intr-un simplu vis, desi locul acela cu o puternica nuanta de fantasma putea contribui din plin la aceasta convingere. Suparator i se parea albul orbitor din jur si grabi mersul cautand sa scape cat mai curand de el. Nu mai era nicidecum fascinata de acel loc, nu era interesata deloc nici de arhitectura, nu incerca sa ii caute vreun rol sau semnificatie si nicidecum nu vroia sa afle in ce masura ar fi putut fi explicat de o istorie a lui. Ce i se parea insa perfect normal, era ca trebuie sa mearga incontinuu, fara sa admire, nu astepand un scop ci cautandu-l.De la o varsta frageda fusese obisnuita in familie cu o viata destul de practica. Noaptea sa visezi, iar ziua sa traiesti, viata depinde numai de tine, nu exista niciun destin, astea sunt povesti, continua sa ii repete mama ei ori de cate ori i se parea ca fata ei alearga dupa idealuri. Nici nu realizase scarile pe care incepuse sa le urce cand se pomeni intr-o incapere mica in mijlocul careia se afla un scaun de piatra cenusie. Pe peretele din fata lui, i se opunea, exact pe aceasi directie o oglinda prinsa intr-o rama de de argint pe care erau sculptate niste flori care ii confereau o forma oarecum comuna. Oglina si scaunul adanceau senzatia de pustiu a camerei si pentru intaia data de cand era prinsa in acest joc straniu, se intreba daca asta era ce cauta. Cu o licarire de curiozitate se lasa usor in scauna, si dupa ce iti rezema mainile de marginile lui, ridica usor privirea in oglinda. In loc sa isi vada chipul, in oglinda se desfasura intregul hol prin care trecuse, insa daramat, cu peretii pe jumatate cazuti si candelabrul sfarmat in mii de bucati pe podeaua crapata de vechime. Bucati murdare de tencuiala aduceau prin contrast aminte de albul de odinioara. O imensa tristete o coplesi si in urmatorea clipa o tresarire puternica de inima ii cutremura intregul trup, iar intr-o incercare de evadare, pleoapele acoperira ochii. Dupa cateva secunde de astepare, ii deschise in oglinda.Acum, din oglinda se privea incremenita ca intr-un tablou. Si parca era decupata din eternitate aceasta imagine din oglinda si exista doar acolo, scaunul si ea erau in oglinda nu in fata oglinzii...
Soneria telefonului il smulse din somnul in care cazuse adanc odata ajuns acasa. Nu visase nimic, insa soneria stridenta il smulsese din acea stare de completa abandonare si se trezi brusc la realitate cu un singur gand: Laura!. O voce ii rasuna in timpane cu un ton oficial care incerca sa para totusi afectat: Ne pare rau domnule sa va anuntam, dar inima ei nu a rezistat unui al doilea infarct care se pare ca a lovit-o acum o jumatate de ora..Sincere condoleante...
Din mana moale, telefonul se desprinse izbindu-se puternic de covor..-Alo, domnu, mai sunteti pe fir..??

requiem pentru prezent (I)

Nu mai putea fi uluit uluit de intorsatura brusca pe care o luase viata lui in ultimele ore. De cateva minute bune trecuse de faza in care, in mintea incetosata, ii rasuna constant ecoul intrebarii: asa ceva nu se poate intampla, e imposibil, e doar un vis urat din care ma voi trezi. Se trezise intr-adevar, mintea ii era lucida, insa realitatea ramasese distorsionata. Pe calea rationala, va incerca sa gaseasca anumite argumente care sa il salveze de colaps, va trebui sa evite ca dezechilibrul moral, caci prezenta clipa de luciditate urma unei stari spirituale stapanite de disperare, abia acum completa agonie se disperase. Si o privea cum statea intinsa pe pat, inerta, cu parul imprastiat pe perna, urmarind cu clipiri dese din ochi tremurul buzelor palide la sarutul aerului. Pieptul se zbatea incet sub povarea respirarii. Paloarea pielii, laolalta cu expresia cadaverica a fetei, confereau imaginea perfecta a unei statui coborata de pe piedestal. Nu putea fi fascinat, il inebuneau pleoapele ei incremenita, avea certitudinea ca ea se chinuie indelung, asteptand o salvare, care din pacate nu putea venii din partea lui in acest moment. Socotea enervant de absurda situata iar chipul asistentei care aparea sistematic in tocul usii, cu vocea destul de stridenta pentru aceasta dramatica situatie in care se vedea prins, completau imaginea de banal. "De cate ori sa va spun domnule sa o lasati sa se odihneasca! O sa fie bine, ziceti merci ca nu s-a intamplat ce era sa se intample. De unde sa stim noi de unde vine rau, uite si eu pot sa ies acum in strada si sa ma calce tramvaiul. "Era a treia oara cand il intrerupea din marea de ganduri in care incepuse sa se innece. Orice ar fi fost fascinat de prezenta cutremuratoare din acel pat, adancita in inconstienta pe a carei fata tremura o lumina palida, de parca raza o urmarise de acolo sus, dar obosita de alergare se chinuia sa nu se stinga. Era frumoasa, irezistibil de frumoasa, femeia perfecta. O zeita. Si acum trebuia sa se aplece asupra ei, sa ii cuprinda mana cu degetele lungi si plapande in palma lui si sa o roage incet sa termine acest spectacol absurd si sa mearga acasa. Moartea e prea aburda ca sa sperie. Si cat ar putea sa insemne o viata de om? 20, 30..50 de ani? Sau pana ieri, azi sau pana maine cand strangand-o prea puternic in palme o sfarmi..Si sa termini pe un pat de flori..auzi clopotele care bat necontenic, turla bisericii prea inalta ca sa o cuprinzi dintr-o singura privire si un popa prea obisnuit ca sa mai para solemn. Si bulgari de pamant se vor sparge in lacrimi de capacul indiferent. Si gropile mereu prea adanci pentru vietile scurte. Ea facuse un infarct, a trecut pe sub ochii mortii care s-au inchis totusi in acea clipa. Acum doctorii ziceau ca e sub control situatia ei si a scapat. Ea a ramas un pic traumatizata, dar isi va reveni in curand, nu exista dubiu. E o chestiune de timp, vezi totul se leaga de timp.Depinde si de ea, cat de mult isi doreste sa traisca. Trebuie sa isi doreasca, viata ei e parte a vietii lui.
Sub pleoapele mate ochii cercetau fantasme pe ruinele unui castel. Sa fi fost asta viata mea? De sub daramaturi incepe sa se contureze o usa deschisa.In fata ii se arata un salon cu o cupola imensa in care trona un candelabru stins.... ( to be continued)

Prea departe de noi

Vazuta de pe banca putreda pe care prea multi calatori si-au odihnit sufletul de-a lungul anilor, gara pare atat de pustie, in ciuda tuturor siluetelor care se perinda pe peron, incat inevitabil te ridici pentru a-ti demonstra ca esti o prezenta reala. Nu pare neaparat veche, poate degradarea pe care o simti la tot pasul iti amesteste privirea interpretand astfel aceasta bucata din realitatea orasului. Pasesti mai departe cu impresia ca timpul a trecut prea crispat pe aici. Asteptarea si graba oamenilor au facut ca si ceasul sa se piarda cu firea, amagind timpul.Si toti calatori, odata urcati in tren, asezati pe scaun, privesc pe geam in timp ce trenul iese incet din gara, cu intrebarea: a trecut sau nu a trecut mai repede timpul in gara asta?. Si simti ca e tarziu, ca trebuie sa pleci, acum pana nu e prea tarziu. Nu poti sa stai pe loc, trebuie sa ajungi departe, cat mai departe de aici. Cerul capata o nuanta plumburie in oglinda baltilor din crapatura cimentului. Valuri de regrete se sparg in sufletul tau cu spuma amara. Si din spuma lor mii de baloane mici cu samanta de triste amintiri se imprastie la randul in miliarde si miliarde de iluzii.
Te-ai mintit pe tine mai mult ca oricand si mai mult decat trebuia cand ai crezut ca poti. Ai gresit cand ai crezut. Nu trebuia sa crezi. Acum poate e prea tarziu sa mai poti remedia ceva. Trebuie sa iesi din tine sa-ti poti vedea ochii. Atunci ai sa te pictezi in culori reci pe tablouri cu rama de lemn roasa de carii, uitate intr-un pod pana cand panze putrede de paianjen le vor acoperi. Odata uitate, ai sa le gasesti intamplator si in curand o sa iti dai seama, oglindit in ochii care te privesc din culoarea tabloului cine ai fost atunci. Gara te-a coplesit din nou, ii simti apasarea pe frunte. Ai venit cu capul sus cu aer nepasator incercand sa scapi de tine, nu de gara. Ea te-a cautat din nou si te-a gasit.Degeaba te-ai asuns in tine."Cunoaste-te pe tine insuti" scria pe templul lui Apollo din Delfi iar Socrate a spus-o cu un colt de gura intregii lumi.

Lumea de ingeri

Zborul a incetat surd, cu o ultima falfaire prudenta. De indata ce talpa piciorului a atins pietricele imprastiate prin nisipul de pe alee un fior i-a strabatut intregul trup ca si cum prin toti nervii din corp ar fi fost strabatuti de pulbere de stele. Perceptia capata o noua dimensiune prin aceasta unica si prima senzatie. Un al saselea simt isi deschidea petalele in noapte luand ofranda intreaga fiinta corpul fiind doar calea de acces. Era intoarcerea la origini, la primordial. Acolo sus nu cunoscuse biruinta si deci nicio revolta launtrica nu il indemna sa evolueze, sa caute mai mult. Fiecare clipa era multiplicata la nesfarsit in marea eternitatii si el nu putea fi decat o copie fidela a starii dintr-o anume clipa, o perpetuare continuua si concreta a acelui sine. Regresia era o metamorfoza inversa si incompleta, caci acolo sus fusese larva si pe pamant fluture. Obisnuindu-se cu moartea, si de frica sa nu cada prada indiferentei, oamenii au inceput sa-si tese istoria. Asa au inceput sa se iubesca unii pe altii, si-au cuibarit in suflet ura, au iscat intrigi, razboaie, imperii, piramide..Si-a facut zei dupa chipul si asemanarea lor si lumii in care traiau. Cand teama de plictiseala i-a cuprins, si-au spart idolii si au facut altii. S-a ales un Dumnezeu care sa le justifice un rost in lume si si-a vazui apoi linistiti de treaba. Nu era timp pentru rabdare, au inceput sa scrie poezii si dintre ei s-au ridicat si cativa filosofi plini de intrebari. Nimic nu era in zadar, si asta nu pentru ca incercarile erau incunutate de lumina ci pentru ca oricum nimic nu avea sens si rost.
De sus vazuse o fata langa o fantana. Expresia fetei sugera captivitate. Se vedea jos langa ea stand si asteptand stapanit de curiozitate si mister, ceea ce nu mai facuse pana atunci. Nu stia daca aceasta imagine fantomatica era vis, profetie sau realitate. Apoi lumina de sus a devenit orbitoare.Coborat, a uitat si de fata si de sine si s-a pomenit cercetand vietile oamenilor. Curand a uitat sa zboare si a invatat sa moara.
Nu poti sa scrii despre ingeri, lumina si fluturi. Cuvintele se amesteca si nu gasesti niciun sens.
Totul capata aroma de jurnal de adolescent sentimental, slab. Nimic nu e structurat si multe nu isi au rostul aici. Printre randuri se intrezareste o filosofie precara, de doi bani. Concluzia e ca nu e cum as vrea eu sa fie si mi se pare ca lucrurile nu merg cum ar fi trebuit sa fie. Ma privesc in cioburi de oglinda si ma vad in bucati. Peste cateva ceasuri poate voi crede altceva, deci in concluzie o sa continuui sa aberez pana la limita care va aduce exasperarea de sine.

fragment

http://www.youtube.com/watch?v=uix7FRUmzsw

Stau intins pe salteaua prea mica pentru sobrul pat metalic cu ochii incercand sa fixeze o portiune de tavan situata intre un colt si galeria de deasupra ferestrei . Privirea e insa pierduta undeva departe in timp. Langa mine sta cocolosita o patura de un alb sters. Nu pot sa schitez niciun gest, parca fiecare muschi e adancit intr-o dulce amortire. Prin usa intredeschisa de la baie se strecoara in salon un miros de igrasie amestecat cu acel intepator parfum de spital. Au trecut cateva zile, saptamani, luni nu stiu si nu imi pasa, intrebarea imi vine in minte mai mult ca un simplu calcul in loc de o incercare esentiala de lamuri evolutia mea in plan temporal. Ma obsedeaza holul acela lung si intunecat pe care ma vad alergand si deschizand usi dupa usi. Privesc dupa usa si niciodata nu gasesc ce trebuie. In capatul lui se afla meru o usa fara clanta, unde inteleg ca nu o sa pot pot intra nicioada. O imensa curiozitate ma face sa imi framant creierii cu un raspuns plauzibil si tot simplu sfarsesc in incercarea mea cu un regret cumplit. Atunci imi infund capu in perna si cu rasuflarea din ce in ce mai apasatoare ma silesc sa uit si imi abat gandul in trecut. Merg alaturi de mama si bunica facandu-ne loc pe o poteca ingusta printr-o padure de salcami tineri. In fata noastra se afla si o batrana vecina cu noi. Nu inteleg ce caut acolo, drumul mi se arata cu desavarsire necunoscut desi in adancul mintii mele constientizez ca totusi nu ma aflu departe de acasa. Ma doare cumplit maseaua si nu stiu cum pot sa le explic celorlalti suferinta prin care trec. Totusi merg incetisor, alungand sfios rugii din calea mea pentru ca simt o bucurie legata de destinatia spre care ne indreptam. In mintea mea de copil incep sa se contureze locuri fantastice. Un scartatit prelung de usa ma face sa deschid brusc ochii larg.Dupa o secunda realizez unde sunt si ii inchid lasand pleoapele sa alunece usor pana si ultimul firicel de lumina care se strecura printre gene se stinge usor. Suntem fiinte perfectibile, inca departe de scopul nostru in lume. Stagnam ca niste fluturi cu aripile frante, incapabil de zbor. Daca vom invata zborul atunci un adevara esential va putea fi revelat de acolo de sus....

after

Experienta poate fi redusa la un simplu act de manifestare a eulul in lume sau ridicata la rangul de act initiatic. Acelasi eveniment poate avea repercursiuni extrem de grave la nivelul psihicului si totodata poate lasa doar o urma de indiferenta. Efecte imperceptibile, inofensive pe moment, odata inlantuite vor produce o schimbare in optica ta. Subiectivul va fi substituit de obiectiv si invers bineinteles. Cu cat treci prin mai multe, ai impresia ca evoluezi, chiar esecurile te fac sa te simti superior dintr-un anume punct de vedere. Ideea de iluzie poate fi legata de aceasta fata morgana numita maine. Cand ti se destrama visele privesti in urma sa-ti vezi zambetul care-l purtai cand ai inceput sa le impletesti.
Daca amintirile sunt numite icoanele timpului pierdut atunci nostalgia e ingenuncherea in fata lor..

Can you keep a secret?

..Si iar e noapte si iar nu ploua. Azi noapte a fost ploaie de stele. O ploaie calda, linistita. Pe trotuar, pe strada si pe blocuri stelele mai aruncau o singura sclipire inainte de a se stinge. Si stelele in exaltarea unicei caderi, ametite, au gaurit norii-de-aia nu mai ploua..Dar grijuliu, vantul a dus norii zdrenutuiti departe de ochii lumii. Si poate, vreunui nor mai sensibil din fire i se va face mila de soarta semenilor sai si o sa verse cateva lacrimi. Si tot ploua atunci..
Si eu iar n-am timp. Trebuie sa fac rost de timp, cat mai repede. Fiecare are cate un timp al lui, dar pesemne pe al meu l-am ratacit pe undeva. Am uitat de el.Pierdut timp, il declar nul. Si acum cativa ani aveam un timp asa bogat, il vedeam in fata, abea asteptam sa ajung la el, ma ametea asteptarea lui. Dupa cativa ani, am vazut ca si in spatele meu se strangea mult timp, dar tot mai era destul si in fata. Si acum..poate e si acum, dar nu il vad eu, m-a orbit, asta trebuie sa fie.
Mie mi-ar placea sa am mai multe timpuri - unul pentru citit, unul pentru jocuri, unul pentru invatat, unul pentru desene, si uite asa sa le tin insirate intr-o vitrina. Si sa mai am un timp al meu bine pitit intr-un sertar. Acesta va fi doar timpul meu, nu spun ce as face cu el - e secret.

Ce poate sa stie? Ce trebuie sa faca? Ce poate sa spere?

Ziua e pe sfarsite dar o caldura molesitoarea inca mai persista in aer. Perdeaua arunca o lumina palida in camera unde umbrele deseneaza pe coltul covorului o floare confuza. Un claxon mai prelung iti intrerupe valurile de ganduri care se zbat la marginea constiintei tale.Se tese incet, incet in jurul tau o mreaja de necunoscut. Nu te mai intereseaza unde esti ci de ce esti aici, acum.Astepti ceva, mereu trebuie sa astepti ceva intr-o seara ca asta. La randul ei, aceasta seara poate fi de altfel doar o seara si atat mai mult. Ce conditie limitata au si serile astea! Mereu incapabile de a-si declara adeziunea fata de lumina sau intuneric sfarsesc tot timpul invinse in fata noptii. Iar isi vor relua eterna incercare de prelungire a zilei de azi, perfect incadrate in acest ciclu zbuciumat de transfigurari. Astepti un telefon, un prieten, viitorul, o stare anume care sa iti smulga de pe frunte acel ghem de tristete. Si daca nu vine nimeni/nimic? Intrebarea asta venita ca un fulger ingheata pentru cateva clipe secundarul ceasului.Daca nu vine..dar cine/ce?
Mereu ai fost gara pustie pe langa care trenurile trec nepasatoare. Mai dureros poate fi constientizarea imposibilitatii de ati aminti vreun tren care sa fi oprit vreodata. Daca esti gara ai fost construita pentru acest rol, ti s-a ales un anume destin de la inceput. Ramane de vazut cui i se va atribui eroarea prima din lantul care incepe sa se stranga in jurul tau. Plictiseala isi intra in drepturi depline si se greafeaza treptat pe maini, pe ochi, pe gura si pe creier. Ti-e lene sa mai misti un deget, nu vrei sa mai vezi nimic, glasul ti se stinge si iti e greata sa mai judeci unele lucruri. Poate asa percepi tu trenurile care trec, nu le-ai vazut decat dintr-o parte si in repezeala. Are sa opreasca candva unul si la tine si atunci ai timp sa il intelegi. Nu e nevoie decat de putina vointa. Dorinta e sora mai mica a vointei pe care o tine strans de mana si fara de care nu e in stare sa ridice decat tematoare ochii din pamant...

fragment

"-De ce nu vrei sa spui unde ai disparult zilele astea? Tie chiar nu iti pasa deloc de mine?
-Dar am venit pentru ca imi era dor de tine..
-Tie iti era dor? Atunci iti dai seama prin ce am trecut eu. De ce nu vrei sa intelegi ca nu e normal ce faci tu?
-Iarta-ma! raspunde ea, in timp ce in ochii ei adanci si hipnotizande de fermecatori incepusera sa se formeze lacrimi.
-Clara, pentru Dumezeu stii cat de iubesc. Nu vreau sa sufar absurd. Vocea lui incepuse sa fie gatuita si isi pleca privirea in jos.
-Tocmai asta e. Stiu, si eu te iubesc si doar asta ar trebui sa fie important. Am crezut ca intelegi..
-Dar nu e nimic de inteles in asta. Nu incepe sa ma judeci, decocamdata e vorba de ce faci tu acestei relatii. Clara, lasa-ma sa te ajut, nu vreau sa cred ca ai probleme si incerci sa le rezolvi fara mine.Vreau sa te ajut.Dupa ultimul cuvant ridica ochii si o privii rugator. In aceeasi clipa o lacrima se desprinse de pe genele lungi, apoi cobora lin pe obrazul ei de zeita, apoi repede aluneca sub barbie de unde pica direct pe covor. El a inteles ca va mai putea sa ii reproseze nimic acum, cearta era pierduta definitiv.
Clara se roti deodata, ii arunca o privire peste umar in care se citea suferinta amestecata cu vinovatie, deschise usa, iesi, apoi o inchise fara sa o tranteasca. Zgomotul tocurilor se estompa pe masura ce ea se departa."Dintr-un bolovan coboara/Pasul tau de domnisoara....Pasul trece/eu raman". Astea au fost primele ganduri care i-au venit in minte. Niste versuri ale lui Nichita Stanescu. Nu se va duce dupa ea. Ura scenele clasice de cuplu. Alese sa priveasca cleanta care pastra parfumul mainii ei. Tot acest timp cat se certasera ea ramasese langa usa cu mana pe cleanta. Acum i se parea ca odata cu acel parfum se pastrase intreaga ei fiinta acolo incremenita langa usa. Cu pasi inceti se indrepta catre ferestra, o deschise larg apoi isi cauta in buzunar o bricheta. Pe masa se afla un pachet in care mai ramasesera trei tigari. Scoase una incet, o aprinse si trase adanc un fum. In fond, cine era si Clara? Va trai si fara ea.Cum a mai trait si inainte. Dar ciudat, nu mai stia. Parca i s-a fi sters memoria. Nu putea evoca sub niciun chip o amintire care sa nu o cuprinda si pe ea. Da, va fi foarte greu sa traiasca fara ea. Dar vai, stia atat de putine lucruri despre ea. Se cunoscusera acum 3 luni dar parca ar fi trecut 3 zile. Timpul isi incetase cursul normal odata cu aparitia ei spontana in viata lui.Am gasit fericirea in sfarsit, isi spunea el tot timpul, iata, dragostea cu siguranta e un mod de a gasi fericirea. A avut dreptate Preda. Nimic nu e fara..
Mergea spre pe langa Universitate spre Cismigiu cand o mana l-a prins usor de umar.
-Nu te supara, poti sa imi spui si mie unde e Facultatea de Mate-Info? L-a intrebat cu o voce joasa si subtire de parca din gura ii ieseau note muzicale care dansau prin aer inainte de a lovi timpanul. A fost de ajuns ca sa ii priveasca o clipa ochii ca inima lui sa inceapa sa se zbata in piept.
-Poi uite, nu sunt sigur, dar cred ca e in capatul strazii, in colt.
-Da, asa am inteles, ca trebuie sa fie in colt. Haide cu mine sa vedem, raspunse vesela.
-Sigur !Eu astazi am terminat mai devreme cursurile si plecasem sa ma plimb in parc. Singur, adauga zambind.
Dupa-amiaza i-a regasit pe amandoi pe o banca povestindu-si unul altuia. El se declara la momentul ala mai mult vrajit decat indragostit.
Dar dupa 3 luni stiau atat de putine lucruri unul despre altul si totusi cat se iubeau! Dragoste pura..In fond, poate si ea are dreptate, nu trebuir sa ii acaparez intreaga fiinta, ar trebui sa imi fie suficienta dragostea. Dar exista dragostea doar ca stare ? Nu, nu, dragostea nu exista decat alaturi de ea....Atunci observa ca tigara arsese singura pana la filtru. Tot acest timp cat el se gandea uitase de ea. Uite cate lucruri se intampla fara sa imi dau seama, lucruri care nu au treaba cu mine, lumea nu sta pe loc pentru mine. Trebuie sa ies putin sa ma plimb, isi spuse. Pe ferestra, blocurile cu zugraveala cazuta se confundau in griul lor melancolic cu fundalul dat de nori. Umbrele copacilor se prelungeau schimonosite pana in strada.Curand se va pierde si el printre multimea de oameni de pe trotuare. Un om care vine de la serviciu, se duce la piata, are o treaba, cine stie...Va fi si el un simplu trecator."

comme toi

-Hello!
-Hello!
-Do you see how windy it is?
-So what?
-Look out your window.
-So what?
-Yesterday it was sunny..
-So what?
-Why are you always saying the same thing?
an answering machine....

[ T.a.t.u-Show me love -begining]

E normal sa te crezi uneori anormal intr-o lume in care, in mod normal se traieste dupa niste reguli bine definite si impuse incepand de la nastere, familie, educatie, societate si terminand cu religia si propria constiinta. Faci ce fac si altii-stii ca tre sa te casatoresti, sa ai servici, bani etc; asta in linii mari, care de altfel iti vor acapara treptat ani dupa ani din viata. Prins in tavalugul cotidian uiti sa mai fi tu, doar tu, si incepi sa porti masti pe care le schimbi in functie de piesa in care va trebui sa joci pe scena vietii. Dar in fond, e asta chiar atat de rau? Ai vazut ca singur nu poti trai decat datorita unor evenimente exterioare tie care iti vor impune asta facand din tine un invins, din perspectiva celorlalti ce-i drept. E nevoie de o vointa puternica ca sa te poti retrage cu capul sus din societate si sa alegi o alta viata.Mai poti duce o viata dubla, inevitabil una dintre ele imaginara. Nici nu mai conteaza atat de mult realitatea propriu-zisa atat timp ca esti constient de valabilitatea sentimentelor.
In oglinda mi-am vazut in ochii adormiti toamna. Vara e iar pe sfarsite, pe cer norii incep sa staruie din ce in ce mai mult, pete mici de rugina vor incepe curand sa apara pe frunze iar Intunericul creste in timp ce ziua se micsoreaza pe nesimtite. In sfarsit vor veni si mult asteptatele zile ploioase "In orasul care ploua de trei ori pe saptamanta/Orasenii merg tinandu-se de mana.."

cand n-ai ce face...

Voi transcrie aici cateva idei interesante dintr-o carte de filosofie. Poate impropriu spus idei, ma rog, "chestii", desi acest cuvant poate da impresia ca sunt situat undeva prea departe in aer fata de ce am citit. Ca sa nu o iau de tot pe aratura trec direct la transcris:

Determinism si ..indeterminism

"Determinismul ofera o imagine asupra existentei ca intreg, avand ca nucleu ideile ca tot ceea ce se intampla este reglat de legi necesare si ca orice eveniment poate fi in principiu prevazut. A spune ca Universul in care traim este determinat inseamna a accepta, de pilda, ca faptul ca insiruirea acestor litere pe aceasta pagina putea fi prevazuta inca din primele secunde ale Universului. Insa daca am cunoaste toate cauzele si evenimentele care au actionat pana in acest moment si am avea o capacitate de analiza desavarsita, dar nu am putea prevedea ideile urmatoare, ar insemna ca Universul nu este determinat, ca exista cel putin unele evenimente care nu pot fi prevazute. In plus, afirmatia ca orice eveniment este inevitabil trasforma determinismul in fatalism"

"Principiul determinismului: toti norii sunt ceasuri.
Principiul indeterminismului: unele sisteme fizice sunt de tip nori"
[Karl Popper]


"Omule! Viata ta intreaga va fi intoarsa mereu ca un ceas de nisip si se va duce iarasi ca un mare minut al timpului, pana ce toate conditiile din care te-ai nascut se vor intoarce din nou in devenirea circulara a lumii. Atunci ai sa gasesti fiecare durere si fiecare placere, fiecare prieten sau dusman, fiecare speranta si fiecare eroare, fiecare fir de iarba si fiecare raza de soare, in legatura adanca a tuturor lucrurilor" [ Friedrich Nietzche]