Caravaggio

Pentru a ne crea o identitate, trebuie să ne identificăm cu ceva. Artistul este identficat prin opera sa, identificare dusă până la confundare de multe ori. Asta presupune că acesta există în conștiința publică excusiv prin opera care îi acaparează, din perspectiva noastră, întreaga viață. În lumea noastră el are o viață dintr-o ipostază dublă: creație, ca toți ceilalți, și creator. Avem tendința de a interpreta capodopera unui artist ca model al vieții acestuia și înșelați sau vrajiți de minunea plamădită din mainile unui om, mai înainte de toate, trebuie să căutam cauza geniului. Noi suntem albinele din stup care exploatăm florile pentru mierea dulce care ne ține în viață. Artistul este fluturele care are și el nevoie tot de flori pentru a supraviețui dar imaginea acestuia deasupra florii face notă discordantă cu mediul, nu neapărat banal, cât normal. Aripile par petale care mângâie aerul, zborul când nehotărât și aprig, când lin ca o măngăiere de vânt pe obraz, jocul de culori al fluturelui cu florile, toate acestea ne fac să cercetăm praful magic de pe aripi și să coborâm și noi în misterul în care se ascunde. Căutam până la starea de larvă, și de la origine urcăm fiecare treaptă a metamorfozei pentru a privi în ochi geniul. Biografia unui artist este povestea unei vieți trăie cu sufletul pe afară, plimbat în “corola de lumini a lumii”.

Viața lui Caravaggio este prin excelență un exemplu de nonconformism extrem accentuat în viziunea noastră de statutul de geniu. Destinul său are un contur sinuos încărcat cu evenimente predispuse unui caracter simbolistic. Nu avem de-a face cu o biografie subjugată creației, artistul trăiește în spiritul unui temperament care nu de puține ori îi primejduiește viața. Este lesne de observat lipsa unui principiu de sine stătător care să ofere o bază solidă „carierei” de artist. Acesta pare mai degrabă să acționeze haotic, în slujba instinctelor. Pribegia sugerează nestatornicia și cătarea continuuă. Artistul nu pare legat de nimic, de accea riscă mereu în virtutea unei depline libertăți interioare. Fascinantă, viață aventuroasă a lui Caravaggio are meritul de a ne demonstra cum excentricitatea unei vieți este în deplină concordanță cu geniul, fără a fi în mod concret determinată de acesta.

Ce înseamnă pentru mine kitsch

Ce înseamnă pentru mine kitsch

O definiție care să înglobeze toate părerile tale despre un concept ar trebui să aibă ca esențial modul în care ești afectat în mod direct sau indirect de posibilele efecte ale acestuia. De asemenea, analiza ta trebuie să fie validă și pentru o gamă cât mai largă de “teoreticieni” proveniți din diverse categorii. Românii sunt recunoscuți pentru calitatea de specialiști “în datul cu părerea”. Nu poți să multumești pe toată lumea, dar ți se impune un minim de argumente necesar pentru a te salva pe tine. Poți alege să fii ignorant, asigurându-ți o falsă libertate prin eliberarea de prejudecăți, folosită ca și scuză. Kitsch-ul este perceput în primul rând ca o chestie de prost gust, ofensatoare proporțional cu frecvența de apariție și aria de acțiune. În general, puțini rămân insensibili la prost-gust și devine greu să te abții să nu arăți cu degetul și să condamni.Un lucru apreciat de un auditoriu numeros nu impune neapărat și calitatea. Ești perfect îndreptățit să te situezi de cealaltă parte a baricadei și din umbra subiectivismul să-ți manifești regretul și disprețul cu privirie la subiectul în cauză. De aceea o explicație rațională, completă și suficientă poate reuși o minune:convertirea. Despre manele se discută de ani de zile din perspectiva unei puternice dezaprobări a acestui curent muzical, însă acestea au supraviețuit fără să fii realizat mutații majore în structura lor. Poate părea bizară menținerea, respectiv extinderea acestui fenomen în ciuda faptului că inclusiv susținătorii sunt conștienti de imaginea denigrată pe care o au în ochii publicului. Nu este ciudat, pentru simplu motiv că manele nu înseamnă pentru ei același lucru ca pentru ceilalți. Acest lucru exemplifică încălcarea principiului de valabilitate a teoriei în fața diversității. Este o situație complexă, și de accea, în alternativă, putem să ne justificăm doar propriile algeri, nu și pe ale celorlalți, trebuie evitată judecarea fenomenului în sine, ci doar impactul acestuia asupra noastră. Unii sunt orbi în fața kitsch-ului.
Prima dată când am făcut cunoștiință cu termenul de kitsch a fost pe la vârsta de 10 ani.
De ziua ei, am hotărât să-i cumpăr mamei un cadou mai special și am avut proasta inspirație de a cumpăra o icoană.Nu de la biserică sau mănăstire, de la magazinul universal de pe colț. Special acestei icoane era faptul că, pe lângă rolul sacru, aceasta mai avea rolul de a-ți furniza ora exactă. Erau la mare căutare ceasurile cu baterii și această icoană, în culori țipătoare și cu o Fecioara Maria extrem de zâmbitoare, era o icoană cu ceas sau un ceas cu icoană. Sincer, nu eram prea încântat de acea asociere dar euforia de a fi găsit un obiect atât de extravagant a îndepărtat pe moment frământarea. Ajuns acasă, i-am arătat fratelui meu minunăția intrigantă pe care o găsisem. Fiind mai mare cu patru ani, fratele meu mi-a explicat că aceasta era un kitsch, un obiect lipsit de valoare și care pe deasupra denigra un lucru sfânt. După câteva eforturi, cuvântul a ieșit corect din gâtul în care simțeam scârbă. Familita mea era credinciosă iar eu la acea vârstă am înțeles kitsch-ul ca pe un păcat. Priveam cu milă ceasul cu limbile aurii care se roteau cu ticăit electronic între cifrele negre frumos rotunjite pe cadranul de un alb imaculat. Era limpede că obiectul în sine nu era de vină. Rămas singur în cameră, priveam ochii icoanei care parcă îmi spuneam să mă apropii fără frică, nu face rău, iar eu nu am nicio vină, decât aceea de a fi neștiutor. Totuși, cadoul a fost înlocuit și icoana lăsată cu nepăsare pe un dulap acoperită de praf în anii ce au trecut. Kitschul imită în primă instanță, dar procesul este imperfect, există un filtru tulbure care face copia mereu inferioară originalului. Spre deosebire de artă, care se naște din suflet și se hrănește cu sentimente, kitschul cerșește admirație. O deosebire fundamentală a artei față de kitsch este aceea că satisfac nevoi diferite. Devoratorii de kitsch au nevoie de parodie pentru a-și afișa aroganța sau pretențiile de cultură. Muzica devine kitsch atunci când nu mai îndeplinește toate criteriile pentru a se numi astfel, ca de exemplu, versurile și cântatul doar pentru a face bani. Vestimentația devine kitsch din imaginea dată de o garderobă jalnică dar care se consideră elegantă și sofisticată doar pentru a atrage atenția. Kitschul strigă mereu, nu suportă singurătatea și este dependent de atenție.Este de prisos sa mai vorbesc de politică, toată lumea cred ca a făcut-o Mă abțin și de comentariile legate de emisiunile prezente în programul televiziunilor, oricum aș vorbi în necunoștință de cauză, deoarece am renunțat de 2 ani și ceva la acest divertisment. Nu am aruncat TV-ul pe geam, dar la cămin nu am avut și nu am televizor, iar acasă urmăresc doar câteva emisiuni. Pot doar să afirm că televiziunile sunt printre cele mai propice medii de dezvoltare a kitsch-ului. Acesta nu are o formă materială neapărat, nu este tabloul sau sculptura neinspirată, el se simte, aduce un val de sentimente care te fac să tremuri de dezgust. Dezgust și neputință.
Este greu de vorbit despre kitsh în câteva rânduri, în opinia mea este o problemă complexă care
s-a întins ca o plagă în toate domeniile vieții noastre. Dacă știm ce modele să urmăm, care sunt adevăratele valori si virtuți, putem sta liniștiți, kitsh-ul nu ne poate infecta. La fel ca și în cazul medicinei, este mai ușor să prevenim kitsch-ul decât să scăpăm de el. Personal, mă simt afectat cel mai mult de kitsch atunci când acesta devine mod de viață care ți se impune. E oribil să trăiești într-o lume în care ți se spune că pentru a reuși trebuie să ai tupeu și să fii nesimțit. Este fals, este o imitație puterii și un abuz al impresiei de teamă pe care o simți în jurul tău. Dar tu vrei să vezi doar teama, nu și disprețul din ochii lor. Pentru mine, lipsa bunului-simț este o formă de kitsch. Pentru a întelege ce este kitsh-ul, trebuie înțeleasă și apreciată arta adevărată.Vei fi suprins de noua optică. Eu iubesc frumosul natural, nu artificalul care se autodeclară frumos.

soarele de la limita cerului

Ploaia venita peste zapada atunci cand te astepti sa ninga e un fel de sarcasm al naturii care iti dovedeste ca presupunerile doresc continuari logice. Un fel de recursivitate care se aplica rational, nu neaparat punctual, in jurul nostru, iti permite o judecata mai ampla pentru a identfica cauze. Vrei sa afli prezentul, faci mereu cate un pas inapoi pana ajungi la originea cunoscuta. Zapada e formata din fulgi, fulgii sunt picaturi care ingheata coborand din nori. Aici te opresti si descoperi diferenta dintre ploaie si ninsoare, de aceea mai risti o presupunere si te gandesti ca nu e indeajuns de frig pentru a ninge. Evenimentele s-ar prelungi linistite in evenimentele corespunzatoare cauzelor daca actiunea s-ar desfasura conform planului, insa mereu ceva nu merge "bine". Asa apar alte cauze. Si nu se mai repeta banalul care incepea sa te exaspereze. Asa traim vietile noastre imbatranind, si ne e dor unii de altii. Si ne tot uitam in urma sa vedem cand au inceput schimbarile astea, le uitam pe cele mai importante. Realizam ca am gresit cand le-am ierarhizat dupa modul in care aceastea ne satisfaceau in acel moment. Peste timp unele devin atat de neinsemnate, ignorand cu desavarsire tot sufletul pe care-l pusesem in aceste schimbari. Destinul ne lasa sa fim fericiti, tristi si apoi si mai fericiti.Eu am invatat sa nu mai cred atat de mult in lucruri care par esentiale din orice punct de vedere. Incerc sa sar din spatiul acestor puncte intr-un altul de unde pot sa privesc nestanjenit. Orizontul e limita privirii noastre, nu limita cerului. Ochii nu pot sa treaca mai departe si printr-un gest de egoism, unesc cerul cu pamantul ca sa-si ascunda neputinta. Acolo e sfarsitul, nu te duce mai departe, nu mai e nimic de vazut, nu mai e nimic trait acolo. Si totusi un soare va trece mai departe de orizontul nostru existential. Credem intr-o lume care sa dea sens existentei noastre si de multe ori ma intreb daca viata e simpla si ne-o complicam noi cu lucruri marunte sau viata e foarte complexa dar o simplificam noi tocmai pentru a gasi cat mai usor acel sens de care sa ne agatam.

elogiul dispretului

Se poate lesne discuta despre problematica sfarsitului existent in orice lucru si fapt din jurul nostru. O finalitate de multe ori binevenita, intrucat poate aduce salvarea cand simti ca te afunzi in mlastina pe care o socoteai un lac murdar la suprafata. Ai inceput sa-l slefuiesti si ai inceput sa te afunzi incet. Ai fi ajuns in subteran, sa bajbai pipaind cu mainie speriate de mâlul înşelător, dar te-ai oprit. Un sfarsit aduce schimbarea si alunga epuizarea care te consuma in felul acela straniu cand ai impresia ca lumea s-a blocat intr-un punct si acum cauta in amintirile ei informatia care o va ajuta sa treca mai departe. Tu treci printr-o serie de puncte culminante parcurgand etape care te poarta aprope de rezolvarea acestui puzzle plictisitor, insa departe de deznodamant. O piesa din acest puzzle esti tu care te tot plimbi de colo pana colo, in loc sa te intinzi cuminte alaturi de celelalte si sa completati imaginea cristalizata a lumii voastre, chair daca in rest nu o sa mai fie nimic. Si tu simti pericolul si te aceea te prefacia fi in afara sistemului. Acesta ar fi un exemplu cu o poveste care desi aparent se doreste ascultata, unicul sau scop este atingerea sfarsitului, cel care asigura de altfel continuitatea povestii. Lucrurile au o limita, dar si noi avem o limita, cand nu mai suportam. Nu poti sa chemi sfarsitul dar poti alege sa nu mai fii de acord cu continuarea. Vei dispretui de acum incolo. Ridica-te, ia-ti dispretul tau si arata-l lumii, aceste e motto-ul tau. Un refugiu la care ai dreptul sa apelezi, un abandon fictiv care va incerca sa te convinga ca tu vei fi altfel de acum inainte. Nu poti sa te desprinzi in realitate, dar in mintea ta, iremediabila ruptura s-a produs, revarsand monezile de schimb pentru chinul pricinuit. Si vrei sa fii altfel, te zbati si nu poti sa iesi din forma ta, esti condamnat sa-ti porti povara. Accepti invingerea cu un compromis - dispretul.

incipit vita nuova

De cate ori am incercat sa schimb ceva la mine, am inceput prin a adauga lucruri pe o temelie slaba. Nu am inlocuit nimic, doar am aruncat caramizi peste altele slabite de responsabilitea pe care o poarta. Caramizile mai au si un defect din fabrica - nu mai pot fi revopsite, toate sunt rosii, si pentru a ma incadra in aceasta directie, trebuie sa adaug mereu caramizi rosii. Nu imi permit sa fiu un inovator in pictura, arta mea nu impresioneaza prin excentritate, insa autoportretul meu nu s-ar asemana prea mult cu un portret facut de altcineva. Nici ca arhitect nu am reusit sa dovedesc o oarecare indemanare, rezistenta constructiei lasa de dorit iar exteriorul nu atrage atentia prea mult. Brusc, ma gandesc ca aceastea nu sunt lucruri chiar atat de grave, fundamentala este constiinta, nu actul in sine. Ce e mai frumos? Padurea de salcami sau salcamul din fata casei? As avea o singura obiectie, pe undeva ar trebui sa existe o padure in care fiecare copac sa fie legat de amintirile celora carora ferestrele au fost umbrite de altceva, de blocuri inalte, sau de cei care au tinut prea mult timp jaluzele trase si si-au uitat salcamul. Sa vina toti acolo in padure si sa-si scrijeleasca cu cutitul numele in scoarta aspra. Restul aspectelor legate de acesti oameni nu ma mai intereseaza, fiecare dovedeste ca poarte in el o inchisoare din care nu scapa ce a fost inchis, dar nici nu poate patrunde nimeni din afara.
Ca sa ai acel sentiment ca persoana ta are un rol definitoriu, trebuie sa dai nastere la acel concept de dependenta. Daca nu poti sa te legi de cineva, inoada-te in jurul tau, cheama-l sa te ajute punand degetul pe nod si prinde-l si pe el acolo, chit ca de un deget. Atinge cu un deget si vei vrea sa iei cu toata mana. Vanatoarea de viitori prizonieri pentru cusca ta iti impune o dexteritate aparte si o oarecare finete in actiuni. Trebuie sa te incadrezi perfect in mediu, atat de mult incat sa nu te mai recunosti nici tu. Abia atunci poti sa spui ca adevarat ca in cusca ta zac prazi de invidiat. Nici acest rol nu va tine prea mult. Prin capacitatea extraordinara a oamenilor de a distruge firescul lucrurilor, te vei trezi in multe alte realitati, la fel de repede cum te trezeste un zgomot din visare. Acum nu vreau sa mai construiesc nimic, am observat ca ruinele sunt insotite intotdeauna de povesti interesante.

creative writing

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

N-am stiut de la inceput ca dupa fiecare treapta urcata, durerea iti sufoca genunchiul iar odata ajuns sus, trebuie sa-ti temperezi inima prin stagnare, inainte de a merge mai departe, ce-i drept, insusindu-ti si tu trufia celui care a trait experienta. Cu aceasta noua treapta a opticii tale poti sfarsi departe de toti, sigur ca ti-ai atins scopul, nu mai e nevoie sa rascolesti credintele, desi ai timp. Eu vad vesnicia ca pe o viata fara viitor, o zi in care te chinui sa faci ceva, fara sa stii cand se termina, sau poti sa nu faci nimic, pentru ca in vesnicie, nimicul este egal cu absolutul, timpul iti asigura indeplinirea oricarei variante. Oare am uitat cum imi zvacnea inima in piept, cum ochii se sprijineau pe fiecare treapta asteptand-o cuminti pe urmatoarea? Zidurie ma tineau intre ele si inaintam sigur pe calea mea, acum nu mai am decat emotia unei amintiri macinata de interpretari. Trecutul nu il mai pot schimba nici zeii, dar poti alege sa nu mai crezi in el. Dar sa-mi fi ingropat cuvintele, sa le las sa fie sterse, uitate doar pentru a-mi dovedi ce? Ca pot renunta la mine fara remuscari pentru a castiga o alta viata mai tacuta decat insasi moartea?

Vreau un sfarsit care sa incheie povestea in locul meu, vreau ca in cele din urma, ultimele cuvinte sa nu-mi apartina tot mie. Cartea mea nu va avea epilog, am imaginat, creat si transpus indeajuns in randuri ca sa ma intelegi. M-am macinat pana la dimensiunea unui bob de praf. Am ales bobitele cele mai frumoase si le-am aruncat in pagini, intocmai cu semanatorul sadeste graul. Las sa rodesc din povestea mea, recompus pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Dar nu astept rodul neaparat. Poate sa fie maine sau niciodata, praful sa fie prea greu ca sa mai fie respirat de altcineva, eu am lasat in urma ceva mai valabil decat amintirea. Nesuportand vesnicia, o cedez cuvintelor, sa o poarte ele in locul meu, eu doar am fost candva si asta imi e de ajuns. Nu aleg sfarsitul dar il las pe el sa ma aleaga, nu ma pot impotrivi, 'vino si ia-ma cand vrei, eu sunt al tau'. As vreau sa am timp sa termin lucruri, e singurul lucru care ma retine. Viata e frumoasa tocmai pentru ca ti-a dat voie sa incepi lucruri si oricat de mult te prefaci ca nu-ti pasa, undeva sta ascuns un cronometru care iti da fiori reci.

pereti perpendiculari pe podele

Inchide ochii
Si lasa-ma sa ghicesc la ce te gandesti
Acum intinde palma si ocroteste raspunsul
Te prefaci fericita de exactitatea mea
Nu o sa stii ca in irisul decolorat
Ochii tai ma proiecteaza umil pe pereti
Cu putin noroc, am stiut si asta
Ca o umbra alunec si rasar din crapaturile podelei
Numai pe verticala pot scapa din incaperea obscura
Priveste peretii cat vrei, dar nu mai astepta raspunsuri
Degeaba ma cauti alaturi
As vrea sa fiu in aria privirii
Dar nu mai pot sa ghicesc unde vrei sa te uiti
O sa raman pe podea lipit cu urechea de pasii tai
Sa stiu macar unde alergi cand ti-e frica.

se vede

Separat de credinte
Mi-am chemat bucatile
Sa se-ntinda peste pat
Direct sub talpa orasului

Pe scara am renuntat
La forma de aseara
Acea obsesie imi strangea gatul,
Incepusem sa vorbesc schimbat

Din buzunare imi curge cenusa.
Prin subtstanta moale
Mainile trec usor si pipaie asfaltul
Si aflu ca pe-aici am mai trecut

Lumea din jur alerga cu mainile
Tremurand alaturi
Trage cu coada ochiului la mine
Rade de forma mea de azi.

Cu unghiile sapam in asfalt gropi cu cenusa
Incovoiat de spate
Sa se creada ca sufar de altceva
Nu ca arunc din buzunare
Praful murdar.

Citeam organizarea din semafoare
Asteptand sa treaca ceilati.
Ultimul eu, fixand cu privirea scopul
cum tragi cu mana libera linii departe
pe foile A4