soarele de la limita cerului

Ploaia venita peste zapada atunci cand te astepti sa ninga e un fel de sarcasm al naturii care iti dovedeste ca presupunerile doresc continuari logice. Un fel de recursivitate care se aplica rational, nu neaparat punctual, in jurul nostru, iti permite o judecata mai ampla pentru a identfica cauze. Vrei sa afli prezentul, faci mereu cate un pas inapoi pana ajungi la originea cunoscuta. Zapada e formata din fulgi, fulgii sunt picaturi care ingheata coborand din nori. Aici te opresti si descoperi diferenta dintre ploaie si ninsoare, de aceea mai risti o presupunere si te gandesti ca nu e indeajuns de frig pentru a ninge. Evenimentele s-ar prelungi linistite in evenimentele corespunzatoare cauzelor daca actiunea s-ar desfasura conform planului, insa mereu ceva nu merge "bine". Asa apar alte cauze. Si nu se mai repeta banalul care incepea sa te exaspereze. Asa traim vietile noastre imbatranind, si ne e dor unii de altii. Si ne tot uitam in urma sa vedem cand au inceput schimbarile astea, le uitam pe cele mai importante. Realizam ca am gresit cand le-am ierarhizat dupa modul in care aceastea ne satisfaceau in acel moment. Peste timp unele devin atat de neinsemnate, ignorand cu desavarsire tot sufletul pe care-l pusesem in aceste schimbari. Destinul ne lasa sa fim fericiti, tristi si apoi si mai fericiti.Eu am invatat sa nu mai cred atat de mult in lucruri care par esentiale din orice punct de vedere. Incerc sa sar din spatiul acestor puncte intr-un altul de unde pot sa privesc nestanjenit. Orizontul e limita privirii noastre, nu limita cerului. Ochii nu pot sa treaca mai departe si printr-un gest de egoism, unesc cerul cu pamantul ca sa-si ascunda neputinta. Acolo e sfarsitul, nu te duce mai departe, nu mai e nimic de vazut, nu mai e nimic trait acolo. Si totusi un soare va trece mai departe de orizontul nostru existential. Credem intr-o lume care sa dea sens existentei noastre si de multe ori ma intreb daca viata e simpla si ne-o complicam noi cu lucruri marunte sau viata e foarte complexa dar o simplificam noi tocmai pentru a gasi cat mai usor acel sens de care sa ne agatam.

elogiul dispretului

Se poate lesne discuta despre problematica sfarsitului existent in orice lucru si fapt din jurul nostru. O finalitate de multe ori binevenita, intrucat poate aduce salvarea cand simti ca te afunzi in mlastina pe care o socoteai un lac murdar la suprafata. Ai inceput sa-l slefuiesti si ai inceput sa te afunzi incet. Ai fi ajuns in subteran, sa bajbai pipaind cu mainie speriate de mâlul înşelător, dar te-ai oprit. Un sfarsit aduce schimbarea si alunga epuizarea care te consuma in felul acela straniu cand ai impresia ca lumea s-a blocat intr-un punct si acum cauta in amintirile ei informatia care o va ajuta sa treca mai departe. Tu treci printr-o serie de puncte culminante parcurgand etape care te poarta aprope de rezolvarea acestui puzzle plictisitor, insa departe de deznodamant. O piesa din acest puzzle esti tu care te tot plimbi de colo pana colo, in loc sa te intinzi cuminte alaturi de celelalte si sa completati imaginea cristalizata a lumii voastre, chair daca in rest nu o sa mai fie nimic. Si tu simti pericolul si te aceea te prefacia fi in afara sistemului. Acesta ar fi un exemplu cu o poveste care desi aparent se doreste ascultata, unicul sau scop este atingerea sfarsitului, cel care asigura de altfel continuitatea povestii. Lucrurile au o limita, dar si noi avem o limita, cand nu mai suportam. Nu poti sa chemi sfarsitul dar poti alege sa nu mai fii de acord cu continuarea. Vei dispretui de acum incolo. Ridica-te, ia-ti dispretul tau si arata-l lumii, aceste e motto-ul tau. Un refugiu la care ai dreptul sa apelezi, un abandon fictiv care va incerca sa te convinga ca tu vei fi altfel de acum inainte. Nu poti sa te desprinzi in realitate, dar in mintea ta, iremediabila ruptura s-a produs, revarsand monezile de schimb pentru chinul pricinuit. Si vrei sa fii altfel, te zbati si nu poti sa iesi din forma ta, esti condamnat sa-ti porti povara. Accepti invingerea cu un compromis - dispretul.