De cate ori am incercat sa schimb ceva la mine, am inceput prin a adauga lucruri pe o temelie slaba. Nu am inlocuit nimic, doar am aruncat caramizi peste altele slabite de responsabilitea pe care o poarta. Caramizile mai au si un defect din fabrica - nu mai pot fi revopsite, toate sunt rosii, si pentru a ma incadra in aceasta directie, trebuie sa adaug mereu caramizi rosii. Nu imi permit sa fiu un inovator in pictura, arta mea nu impresioneaza prin excentritate, insa autoportretul meu nu s-ar asemana prea mult cu un portret facut de altcineva. Nici ca arhitect nu am reusit sa dovedesc o oarecare indemanare, rezistenta constructiei lasa de dorit iar exteriorul nu atrage atentia prea mult. Brusc, ma gandesc ca aceastea nu sunt lucruri chiar atat de grave, fundamentala este constiinta, nu actul in sine. Ce e mai frumos? Padurea de salcami sau salcamul din fata casei? As avea o singura obiectie, pe undeva ar trebui sa existe o padure in care fiecare copac sa fie legat de amintirile celora carora ferestrele au fost umbrite de altceva, de blocuri inalte, sau de cei care au tinut prea mult timp jaluzele trase si si-au uitat salcamul. Sa vina toti acolo in padure si sa-si scrijeleasca cu cutitul numele in scoarta aspra. Restul aspectelor legate de acesti oameni nu ma mai intereseaza, fiecare dovedeste ca poarte in el o inchisoare din care nu scapa ce a fost inchis, dar nici nu poate patrunde nimeni din afara.
Ca sa ai acel sentiment ca persoana ta are un rol definitoriu, trebuie sa dai nastere la acel concept de dependenta. Daca nu poti sa te legi de cineva, inoada-te in jurul tau, cheama-l sa te ajute punand degetul pe nod si prinde-l si pe el acolo, chit ca de un deget. Atinge cu un deget si vei vrea sa iei cu toata mana. Vanatoarea de viitori prizonieri pentru cusca ta iti impune o dexteritate aparte si o oarecare finete in actiuni. Trebuie sa te incadrezi perfect in mediu, atat de mult incat sa nu te mai recunosti nici tu. Abia atunci poti sa spui ca adevarat ca in cusca ta zac prazi de invidiat. Nici acest rol nu va tine prea mult. Prin capacitatea extraordinara a oamenilor de a distruge firescul lucrurilor, te vei trezi in multe alte realitati, la fel de repede cum te trezeste un zgomot din visare. Acum nu vreau sa mai construiesc nimic, am observat ca ruinele sunt insotite intotdeauna de povesti interesante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu