elogiul dispretului

Se poate lesne discuta despre problematica sfarsitului existent in orice lucru si fapt din jurul nostru. O finalitate de multe ori binevenita, intrucat poate aduce salvarea cand simti ca te afunzi in mlastina pe care o socoteai un lac murdar la suprafata. Ai inceput sa-l slefuiesti si ai inceput sa te afunzi incet. Ai fi ajuns in subteran, sa bajbai pipaind cu mainie speriate de mâlul înşelător, dar te-ai oprit. Un sfarsit aduce schimbarea si alunga epuizarea care te consuma in felul acela straniu cand ai impresia ca lumea s-a blocat intr-un punct si acum cauta in amintirile ei informatia care o va ajuta sa treca mai departe. Tu treci printr-o serie de puncte culminante parcurgand etape care te poarta aprope de rezolvarea acestui puzzle plictisitor, insa departe de deznodamant. O piesa din acest puzzle esti tu care te tot plimbi de colo pana colo, in loc sa te intinzi cuminte alaturi de celelalte si sa completati imaginea cristalizata a lumii voastre, chair daca in rest nu o sa mai fie nimic. Si tu simti pericolul si te aceea te prefacia fi in afara sistemului. Acesta ar fi un exemplu cu o poveste care desi aparent se doreste ascultata, unicul sau scop este atingerea sfarsitului, cel care asigura de altfel continuitatea povestii. Lucrurile au o limita, dar si noi avem o limita, cand nu mai suportam. Nu poti sa chemi sfarsitul dar poti alege sa nu mai fii de acord cu continuarea. Vei dispretui de acum incolo. Ridica-te, ia-ti dispretul tau si arata-l lumii, aceste e motto-ul tau. Un refugiu la care ai dreptul sa apelezi, un abandon fictiv care va incerca sa te convinga ca tu vei fi altfel de acum inainte. Nu poti sa te desprinzi in realitate, dar in mintea ta, iremediabila ruptura s-a produs, revarsand monezile de schimb pentru chinul pricinuit. Si vrei sa fii altfel, te zbati si nu poti sa iesi din forma ta, esti condamnat sa-ti porti povara. Accepti invingerea cu un compromis - dispretul.