marți, 3 noiembrie 2009

back to the future (I)

Stateam ghemuit langa perete, cu genunchi amorti sub greutatea corpului, clipind rar. Ochii imi era impaienjeniti si mi se parea inutil sa ii tin inchsi, incetasem de mult sa mai vad ceva, retina refuza sa mai formeze imagini si acum in ochi avea loc un proces invers. Nu lacrimi, ci toata lumina care patrunsese pana atunci prin pupile, incepuse sa mi scurga pe la marginea ochilor. Cand clipeam, in acea fractiune de secunda, cand pleoapele erau cazute, acestea capatau un alb rupt de realitate, albul luminii pure nedescompuse, nu iluzia curcubeului. Parea ca ochii se intorsesera in orbite si isi aratau acum doar sclerotica alba, corneea si culoarea din iris fiind indreptate in interior, catre creier. Dupa cateva ore de asteptare chinuita, cand incepusem sa consider minutele ani intregi iar ineceputul asteptarii ca nasterea mea, simteam cum sunt condamnat ca viata mea sa se deruleze incet doar langa acel perete. Incepuse totul atunci cand am observat ca portiunea de perete pe care o fixasem cu privirea, se restrangea amenintator, ca un inceput de orbire. Pe perete cadeau acum doua raze, ca si cum as fi avut in loc de ochi, doua lanterne. Timpul nu mai trecea, se oprise si incepuse sa se dilate, iar lumina din ochii mei se curbase spre podea, si imi inchipuiam ca ar fi trebui sa arate ca apa care curge dintr-o teava. Deja nu mai simteam genunchii, aveam convingerea unui proces ireversibil, caci nu imi mai puteam inchipui ca as mai putea fi in stare sa ma ridic vreodata pe acei genunchi, cand am simtit ca si lumina ochilor mei isi pierduse intensitatea, acum doar pe la marginea ochilor mi se scurgea, decolorandu-mi camasa in pete albe. Mangaiam peretele decojit, trecandu-mi incet palmele peste el. Deschideam larg bratele, ca pentru o imbratisare ,sprijineam palmele de perete, dupa care stergeam peretele cu fiecare, apropiind palmele. Cand acestea se intalneau la mijloc, le departam cu aceasi mangaiere. As fi vrut sa ma contopesc cu acel zid, imi era cu neputinta sa ma deprind din agatarea mea pentru ca in suflet simteam o calda recunostina pentru acel zid, o recunostina pentru o fiinta vie, nu pentru un obiect lipsit de viata. Era singurul care simteam ca ma poate proteja de interiorul camerei alaturate, singurul zid care despartea viata de alaturi de viata mea, acele vieti care trebuiau in cele din urma sa se impreuneze intr-o viata noua. La cativa metrii de mine se afla insa o usa, prin care, la un moment dat au inceput sa patrunda tipetele scurte ale unui plans chinuitor, in hohote de jale, care totusi era plansul unui nou-nascut. Strigatele se apropiau de usa iar sangele imi inghetase stiind ce urma sa vina. Usa s-a crapat incet, iar din umbra care se lungea pe podea reconstituiam silueta imparatului care a aparut in pragul usi, cu capul descoperit de coroana, acoperit doar de suvite argintii care ondulau dupa urechi, cazand imprastiat pe umeri.
-Aici erai, credeam ca ai fugit! Iata, iti incredintez pruncul, ia-l si du-l departe de sufletele noastre, ascunde-l de inima noastra, peste noua mari si noua tari de uitare. Sa ne chemi doar odata pe an sa-l vedem!
Am schitat din cap aprobator, cu siguranta omului care s-a pregatit indelung pentru misiunea sa, iar acum se ivea ocazia indeplinirii acesteia, nefiind loc decat pentru izbanda. Am izbutit sa ma ridic pe picioarele tremurande si am primit in brate copilul manjit de sange. S-a oprit din plans, m-a privit curios apoi a lasat pleopele sa ii alunece dulce peste privirea inca fixata pe mine. Pesemne ca a adormit aproape instantaneu, vroia sa scape cat mai repede din viata in care abia pasise. Evadase inapoi in taramul viselor, unde isi petrecuse probabil cele 9 luni de la forma lui de existenta. Fara niciun cuvant, am pornit in calatoria catre turnul zmeului Zenhar, care imi promise ca il pot ascunde in turnul sau, turn care nu ii mai gasise nicio trebuinta. Toate printesele rapite de el, sfarsisera in a se indragosti nebuneste de el, si toate sedeau acum fericite in gradina lui de aur.In aceasta lume nu mai existau feti-frumosi, iar niciodata palosul vreunui Fat-frumos, in vremurile devenite de mult legende, nu reusise sa il raneasca macar. Eu ii aratasem candva, vazandu-l ratacit, calea catre Fantana Sufletelor Tari, de unde isi picurase in inima magie pentru o mie de ani. Zenhar ma numea prieten si se jurase ca nu va uita ajutorul dat de mine, fiind la randul sau disponibil sa intoarca la randul sau orice favoare necesara mie.
Cu pasi siguri, avand totusi grija sa nu trezesc copilul, mergeam grabit, stiind ca nu pot alerga, imi era teama doar de timp, nu si de distanta. Pruncul admormit din bratele mele, pe care sangele se uscase in solzi ruginiti, nu putea sti ce destin il asteapta, iar incocenta il disculpa la orice judecata de care va fi insa capabil mai tarziu. Daca exista destin, atunci acesta este ales inainte de nasterea ta si asta implica inevitabil programarea venirii tale pe lume. Va trebui sa te nasti ca sa iti traiesti prizonieratul sub masca destinului.
La ospatul nuntii imparatesti, in miezul petrecerii, cand toata lumea era ametita de betie si fericita, cand toti erau in picioare, ridicati sa inchide in cinstea imparatului, in acel moment, cand toate glasurile dorea numai fericire imparatului, candelabrul s-a desprins din tavan si a cazut peste masa, sfaramand paharele, mancarurile si prabusindu-se prin masa pe podea. Toate geamurile s-au spart dintr-o data, iar prin ferestrele ca niste scheleti nu patrundea nicio adiere de vant, doar aer uscat. Din mijlocul candelabrului a rasarit acea ursitoare, cumplita ca cerul dinaintea furtunii.
-De ce beti si petreceti fara mine?
-Dar sa ne fie cu iertare, noi nu stim cine esti, altfel ai fost invitata cu onoare, raspunde imparatul cu vocea tremurand de frica.
Ursitoarea a blestema cuplul imparatesc ca singurul lor nascut sa fie condamnat sa traiasca 20 de ani inchis, fara ca nimeni sa vorbeasca cu el. In tot acest timp, imparatul va trebui sa nu poarte coroana pe cap, caci daca ar fi ingaduit sa faca acest gest, copilul ar fi cazut secerat pe loc. Parintii aveau voie sa il viziteze doar o data pe an, in restul timpului avand dreptul sa ii asigure tot confortul material necesar supravietuirii unei fiinte umane: hrana, imbracaminte si o ferastruica pe care sa patrunda lumina. Nimeni nu avea voie sa vorbeasca copilului, sau sa il invete ceva. Abia la 20 de ani se putea dezvalui regatului daca ce fel de monstru va fi devenit urmasul imparatiei. Ursitoarea i-a avertizat ca in tot acesti ani, copilul va putea fi numit om, dar nu va fi un om, vom vedea daca va intelege singuratea, daca va invata singur sa planga sau sa rada. Daca fara alti oameni va stii ce e suferinta si tristetea, poate va fi mai fericit asa.
Ca sa impiedic ca imparateasa sau imparatul, nemaistapanindu-si dorul, sa il viziteze mai multe decat odata pe an, alesesem sa il ascund in cele 200 de camere din turnul lui Zenhar. Nimeni nu a inteles cine era ursitoarea, iar eu speram ca intelegerea sa se reverse asupra imparatiei dupa cei 20 de ani. Speram ca in cei 20 de ani sa nu se astearna uitarea peste toti, cel mai ingrozitor lucru cu putina ar fi fost sa uitam copilul, eram sigur ca prin el trebuia implinita o profetie a carei implinire trebuia inlesnita, nicidecum oprita. Problema era ca oamenii nu credeau in nimic, si sufereau cand trebuiau sa spere....
(to be continued..)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu