lume mica

Daca am fi stapani absoluti ai vietii noastre, cu siguranta ne-am distruge-o intr-un esec absolut, nebuni de atata putere. Altfel, lasam treaba asta altora, iar noi contribuim mai putin la degradarea ei. In plus, ar fost cu neputinta de imaginat ceva sacru intr-o astfel de viata previzibila. Pe mine nu ma sperie faptul ca nu pot alege prea mult in viata, ma intristeaza. Ma sperie alternanta asimetrica si ametitoare in amestecul de luciditate si inocenta, pe axa timpului, a vietii mele, pana la acest punct din prezent. Sunt constient ca si pe viitor vor aparea aceste schimbari, si de aceea imi e frica sa mai cred in lucuri. De prea multe ori am avut impresia ca viitorul se afla intr-o permanenta lupta cu prezentul, trecutul fiind verdictul acestui razboi. Niciuna din acete fete ale timpului nu are un rol predefinit. Cand speri la ceva frumos si cand ajungi la acea perioada cand trebuie sa se intample, dar te intalnesti cu iluzia cu care te imbatasei toti acei ani, prezentul, din postura dura de tiran, a invins. Cand esti pesimist si astepti numai biruinte, dar in drum iti apar licariri de fericire, viitorul invinge aducand caldura sufleteasca a unui personaj pozitiv din basmele copilariei. Rolurile se pot inversa mereu, si sunt situatii cand pot si fi si de aceeasi parte a barierei, cazuri fericite sau total nefericite, o viata de vis sau o viata de cosmar.

Din linoleul caramiziu, care se vede ca prin ceata, din cauza prafului sub care se odihneste nepasator, o furnicuta mica cat un varf de bold, se ridica pe piciorul metalic al mesei, lasand sub ea, departe, ghemotoacele de praf prin care isi facuse pana atunci voiniceste loc. Urca in spirala, impletindu-si mica faptura pe piciorul argintiu.Masa e inca sus, banuiesc ca undeva ca intr-un cer pentru acesta furnicuta, dar ma insel, caci fara sa imi dea seama, prea repede, ma trezesc cu furnicuta direct pe masa. Furnicuta e foarte grabita, gandeste repede, din mers, nu se opreste sa se uite, alearga in zig-zaguri mici, ocoleste larg obiectele insirate pe masa si ajunge la firmiturile ramase din checul mancat la pranz. Sunt ispitit sa ma intristez, urmaream interesat aventura furnicii, ma gandeam la emotile bietei fapturi ajunsa pe meleaguri straine, dar in realitate furnica plecase cu un scop, nu facuse nimic intamplator. Probabil nu era singurul drum pana aici pe masa, si curand avea sa se intoarca la colonia ei. Furnicile sunt un pic cam comuniste si urasc libertatea. Ele nu doresc sa fie stapane pe viata lor, nici pe altora.Pentru ca sunt asa de mici, au numai o viata mare care e impartita la toate.