Incepuse sa ma doara tacearea, imi simteam corpul strivit sub greutatea ei condensata in mine. Voiam sa scap de acolo, dar nu stiam incotro. Cand vrei sa scapi de ceva, neaparat stii calea, insa eu nu aveam nicio idee ce trebuie sa mai fac. Trebuia sa mai aflu ceva care imi scapa.
-Zenhar, lumea ta o simt stranie. Am vazut cerul, copacii si florile...
-Toate lucrurile carora nu le gasesti un rol, si care nu se explica de la sine, sunt stranii. Un scaun asezat pe o stea ar la fel de straniu ca lalele din lumea mea. Observand miscarea buzelor mele, care sa pregateau sa dea glas altor intrebari, Zenhar mi-a facut semn cu degetul sa tac.
-Taci si asculta. Tacerea este un dar prin care puteti sa ascultati. Inchipuieste-ti, daca nu ai putea sa taci, ti-ar fi greu sa ii intelegi pe altii, dar si pe tine. Vorbele ar lua locul gandurilor, si ti-ai pierde disimularea si misterul din tine, asemeni unei ape curate prin care poti vedea fundul acoperit de mal, pe care ti-l inchipuiai departe, adanc, sau dimpotriva, mai aproape. Apa clara te lasa sa vezi si toate vietatile din ea. Ai fi ca un geam prin care privirea trece mai departe, fara sa se poate opri vreodata pe el, si asta ar fi periculos, caci nu v-ati mai cunoaste unii pe altii, ati privi asa prin voi, in altii, si din ei tot mai departe, fara sa va opriti privirea. Deci tacerea e un privilegiu de aur daruit voua.
Lumea mea e diferita de a voastra. Mai intai de toate a fost timpul. Apoi au venit sufletele si s-au lipit pe rand de el. Aici nimeni nu se naste, avem copii, tineri si batrani, dar asa au venit in lumea noastra. Nimeni nu imbatraneste si nici nu intinereste, raman toata viata asa cum sunt. Timpul se scurge insa pe el plutesc numai sufletele. Corpurile nu se imbolnavesc niciodata, doar sufletele orbesc, surezesc, sau sunt lovite de alta boala cumplila - dorul. Cateodata sufletele uita anumite sentimente, nu mai stiu ce e ura, nu mai pot fi nostagice. Cand sunt bolnave, sunt tratate cu niste medicamente care actioneaza mai intai asupra timpului, apoi asupra corpului unde se pastreaza o doza din medicament care va fi folosita cand se apropie din nou simptomele bolii. Fiindca nu imbatranesc, nimeni nu asteapta moartea. Moartea vine la intamplare, si nimeni nu a descoperit vreo cauza a acesteia. Pur si simplu, aceste fiinte dispar, ca si cum nu ar fi existat niciodata, lasa in urma doar amintirea. De accea, noi suntem si mai tristi, dar si mai fericiti decat voi. Nimeni nu trece pe langa moarte, cum e la voi, cand cineva scapa dintr-o catastrofa, sau cand grav bolnav, este tratat si scapa. Aici nu putem amana moartea sub niciun chip. Aici nu exista o zi si o noapte pentru fiecare. Cand cineva adoarme, odata trezit, se afla intr-o noua zi. Daca adoarm cand e lumina soarelui, atunci se trezesc noaptea, in intunericul altei zile. Daca adorm atunci, se trezesc in lumina zilei urmatoare. Mereu alta zi. Astfel, fiecare are anii lui. Copilul pe care mi l-ai incredintat, se va supune legilor lumii in care s-a nascut. Imparatul nu trebuie sa isi faca griji, nimic din ce e aici nu ii va afecta copilul.
Eu am un singur scop in lumea asta, trebuie sa fiu indragostit mereu, de aceea caut printese. In lumea noastra nu exista printese, iar pentru noi, ele sunt niste zeite care mentin magia acestei lumi. Au fost vremurile grele, cand deznadejdea incepuse sa incolteasca in sufletul tuturor, si aceasta lume a fost pe cale sa se naruie. Lovit de o suferinta grea, bolnav, uitasem sa mai iubesc. Nu mai stiam ce e dragostea, si in agonia mea, alungasem toate printesele. Tu, insa ai salvat totul, ajutandu-ma sa gasesc Fantana Sufletelor Tari.
Acum du-te, intoarce-te la viata ta, ai aflat destule lucruri stranii pentru tine, du-te inainte sa intelegi prea mult si apoi sa ti se para lumea ta ciudata. Ne vom intalni peste 20 de ani.
Am plecat grabit, iarasi aveam un scop, trebuia sa gasesc o cale sa ma intorc in lumea mea, stiam ca am o lume a mea, iar in aceasta lume nu mai aveam timp de pierdut. Voiam ca odata ajuns acasa, sa adorm cat mai repede ca sa pot visa. Am inceput sa alerg, privind cum deasupra mea cerulse decoloreaza iar ce era in jurul meu incepea sa se destrame, asa cum torni apa pe o pictura proaspata si culorile se scurg una in alta, se amesteca, si distrug imaginile pe care le formasera. In scurt timp, am ajuns acasa, insa fara sa imi dau seama cum. Usa cu cheia in broasca al carei breloc inca se mai legana ca un pendul aproape de sfarsit, dulapul cu umerasul pe care asezasem cele doua camasi una peste alta, papucii aruncati sub pat, totul era la fel cum imi aminteam ca au fost ultima data cand le-am vazut. Patul ravasit, masa din coltul camerei ascunzand sub ea un scaun din care se zarea doar spatarul acoperit cu o bluza lasata in graba, tavanul cu becul galbui, toate mi se pareau ciudate. M-am asezat in pat, intins pe spate, mi-am acoperit mainile cu ochii si m-am rugat sa dispara cat mai repede camera. Curand, am simtit cum ma detasez de prezent, somnul era aproape si am zambit.
Anii au trecut repede, ca intr-o viata normala. Toti anii adunati pana acum pareau un ansamblu de zile, nopti, amintiri, calendare agatate pe perete, ore de pe ecranul telefonului, toate ingropate in aceeasi viteza nebuneasca. Dar stiam ca au fost si ani care au trecut mai greu, fara evenimente importante si fara schimbari majore in mine.Intamplari importante si alte suferinte si bucurii m-au facut sa uit repede de copil si de Zenhar. Am uitat prea repede, ca pe un vis pe care ti-l amintesti doar cateva ore, mai apoi dispare la fel de misterios cum a aparut. Traisem din plin anii, de putine ori avusesem timp de ragaz, si atunci, inainte de adormi, simteam o emotie stranie, o nostalgie necunoscuta si un dor amestecat cu ingrijorare. Viata mea nu mi se parea speciala, nici tragica, nici fermecatoare. Duceam o viata ca toti cei pe care ii cunosteam, sau cel putin asa credeam eu.
Intr-o seara, infometat, ma indreptam cu pasi repezi spre casa, iar la doua strazi de casa mea, la un colt de bloc, mi-a atras atentia un perete dintr-un gang. Pe acele perete cadeau in doua pete micute, rotunde, doua luminite venite de undeva. M-am apropiat de zid, si am vazut cum petele de lumina se largeau pe masura ce ma aflam din ce in ce mai aproape de zid. Ajuns in fata lui, genunchii au inceput sa imi tremure, si m-am prabusit langa zid. Am simtit atunci acea senzatie de orbire sigura si mi-am amintit totul. Trecusem seara de seara pe langa acel zid si tristetea punea stapanire pe mine, imi umplea sufletul scotand la iveala un adevar. De acel zid imi era dor, si in loc sa fiu fericit ca l-am regasit, ma incerca un regret profund legat de acel zid. Orbisem de tot, mai auzeam doar masinile pe strada, zgomote de ferestre inchise si pasi grabiti.
Asa cum il lasasem dupa acea tacere in fata cuvintelor sale, Zenhar astepta pe tronul sau, cu sceptrul strans in pum, iar obrazul sprijinit in cealalta palma.Palatul arata la fel, din cate imi dadeam seama nimic nu se schimbase. Acum tacerea nu ma mai speria, ma simteam coplesit de caldura ei, iar in acest timp mi se perindeau amanuntit in minte toate clipele petrecute candva in aceasta lume.
-Au trecut 20 de ani si 20 de zile. Copilul e liber de acum sa plece, insa nu a parasit turnul. Toti cei care l-au vizitat s-au transformat intr-un chip straniu.Odata iesiti, pe fata lor se citea o tristete nesfarsita. Toti, fara exceptie, au raspuns la fel la intrebarea " Ce s-a petrecut inauntru turnului?", iar acel raspuns a fost "De-acum ma lupt cu o himera...", apoi o tacere de piatra a pus stapanire pe ei.Imparatul si imparateasa s-au prapadit dupa doua zile, ingenunchiati langa perete, coroana ramanand parasita la picioarele lor. Fiintele din lumea mea au devenit aproape niste fantome tacute, si in cele din urma se pare ca vor moartea. Pentru prima data, moartea este asteptata la noi. Trebuie sa intri si tu..
Usa masiva de lemn, inalta si grea, in ciuda infatisarii, s-a deschis usor, fara sa o imping cu putere. In fata mea, langa fereastra, se afla un pat care mi se parea cunoscut. Cu spatele la mine, indreptat spre ferestra statea un om imbracat cu o camasa care mi se parea deasemenea cunoscuta. Incepusem sa tremur de frig si imi vedeam aburii rasuflari in camera. Am pasit incet spre pat, cand, in acea clipa dupa ce talpa piciorului a atins podeaua, el a intors capul. Am inghetat imediat, m-am sfaramat in mii de cioburi in care vedeam ca o oglinda tot ce credeam ca sunt eu. Simteam cum fiecare sinapsa se dezleaga, toti neuronii se deprinsera unii de altii, simteam durerea sufletului in fiecare. Daca as fi putut sa dispara din fata mea acele orbite lipsite de ochii, care totusi intr-un mod halucinant ma fixau , as fi vrut sa intreb "De ce?". Acel om eram eu, la 20 de ani. Orbitele imi chemau ochii, si curand am simtit cum mi-au cazut acolo. In fata mea, o statuie de cioburi, care arata ca mine imbatranit, ramasese cu buzele intredeschise. M-am ridicat de pe pat, am inchis un nasture de la camasa, si am atins cu varful degetele statuia facuta din cioburi. Un fior rece mi-a strabatut corpul, si am retras speriat degetul. Mi-am dus mana la ochii, caci lumina revarsata pe statuia incepea sa ma orbeasca, si in momentul acela am observat ca ochii de sticla lipseau. M-am gandit ca cioburile din care trebuiau sa fie facuti acei ochi se pierdusera. Trebuia sa ii caut neaparat.Dar asta era tot ce stiam. In rest se pierdea orice sentiment din mine, coltii unei amnezii totale se apropiau amenintator. Eram trist pentru ca nu aflasem nimic in acesti 20 de ani, stiam ca sunt lucuri pierdute pentru totdeauna, acesti ani din viata imi fusesera smulsi cu brutalitate, lasat fara orice sentiment. Singur suferisem, singur fusesem fericit, fara sa stiu ce inseamna asta, incapabil sa dau vreun sens.Acolo afara, stiam ca se afla alti oameni care ma vor ajuta sa inteleg. Dar tot ce se intamplase pana la aceasta data, a fost degeaba. Nu mai puteam fi om. Acum trebuia sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa aflu unde pot gasi ochii statui de stica, ca pot sa ii asez in acele orbite care ii dadeau capului statuii un aspect de craniu. Trebuia sa lupt pentru aceasta himera a mea, nu cu ea.....
(the end)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu