second life

Uitarea reprezinta sperantele indreptate catre un trecut mai bun. Acolo, in trecut, se afla lucruri deosebit de incantatoare, lucuri pentru care te zbati sa nu le uiti, intrucat reprezinta dovada clara ca atunci, candva, viata a insemnat ceva frumos pentru tine. Aceste intamplari le aduni cu grija, ca pe niste bijuterii pretioase, intr-un cufar secret a carui cheie o reprezinta amintirea. Dar s-au petrecut si fapte urate, pe care nu ti le poti ierta niciodata, iar pe aceastea le doresti sterse din viata ta, uitate pentru totdeauna, ca sa poti trai linistit de acum incolo cu iluzia ca aceastea nu s-au intamplat niciodata. Nu e mare lucru sa uiti, e un lucru perfect normal in viata. Daca m-ar pune cineva noaptea, inainte de a adormi, sa ii enumar ce am facut, ora de ora, pe parcursul intregii zilei, as fi pus in situatia de a fi incapabil sa dau un raspuns concret. Exista zile in care sunt incapabil sa retin ce mi s-a inamplat, asta poate pentru ca in minte pe tratez ca pe niste evenimente total lipsite de importanta pentru a fi retinute. Uitarea este legata de notiunea de memorie, notiune de care se ocupa psihologia destul de serios, in orice manual de psihologie gasesti ceva informatii despre problematica memoriei. Grav este atunci cand te uiti pe tine. A avea un ideal in viata presupune a avea o memorie buna. Mereu m-au impresionat acele personaje din filme sau carti, care lupta pentru a atinge un scop, a carui indeplinire au jurat-o in trecut datorita unui eveniment de multe ori traumatizant, care si-a pus definitv amprenta asupra destinului lor. Am iubit personajele care doreau cu inflacarare razbunarea, de orice fel, razbunare care presupunea sa juri ca nu vei uita niciodata acel lucru care ti-a schimbat in mod dureros viata. A dori razbunarea implica faptul de a refuza acceptarea realitatii, traind mereu cu impresia ca totul ar fi fost infinit mai frumos daca nu se intampla acel cumplit eveniment. Cat respect pentru tine, acel din trecut, care credea atunci in ceva, si tu inca sa il mai crezi pe el! Iata, deci ce inseamana eroismul!
Primele mele amintiri sunt cam de pe la varsta de 2 ani si ceva. M-am chinuit sa imi dau seama de aceasta varsta, incercand sa identific anul prin asociere cu cateva persoane prezente in amintire si din povestirile mamei mele despre mine, povestiri in care am descoperit cateva descrieri care se potriveau cu amintirea mea. Aceastea sunt foarte vagi si nu au nimic impresionant in ele. Bunaoara, imi amintesc cum cautam niste ghetute intr-o gramada de pantofi de langa casa. Pe poarta a intrat bunicul meu, imbracat la costum, in orice caz, in hainele bune, cu care se ducea la primarie, unde a lucrat ca functionar, contabil si alte functii pe care le-a mai avut. Nu venea de la serviciu, pentru ca am aflat ca s-a pensionat in 89, cand m-am nascut eu. Nimic tulburator in frantura asta de viata, niciun lucru care sa fi avut o influenta puternica asupra mea. Poate sentimentul de posesiune, ca in viata aveam ceva care imi apartinea si ca atare mi se cuvinea doar mie, cu care cautam ghetutele in acea gramada de pantofi? Hainele frumoase si fata zambitoare a bunicului dau o aura frumoasa amintirii, facand din aceasta amintire una placuta. Alte amintiri din acea perioada sunt legate de cateva imagini cu chipul mamei, o matusa si un dulap mare pe care era un trenulet electric, ma rog, un obiect care stiam ca intra in categoria jucariilor. Pozele pe care le am de la acea varsta nu imi atrag atentia decat prin vadita asemanare fizionomica pe care o gasesc in copilul de atunci. Ochii din pozele alb negru ma asigura ca acela am fost cu siguranta eu.In rest, in amintire nu ma reconosc deloc, la acea vreme nu ma priveam in oglinda, sau daca o facusem, in constiinta mea de atunci nu se intiparise acea imagine a eului meu exterior. Cu alte cuvinte, nu prea eram constient cum aratam eu, iar o caciulita pe care o stiam cu desavarsire ca fiind a mea, spunea mai multe despre mine decat o poza cu mine pe care mi-ar fi pus-o cineva in fata la cea vreme. Intrigant este pentru mine timpul de pana atunci, acei 2 ani obscuri de la nasterea mea, ani in care nu pot patrunde sub nicun chip cu amintirea.Ce am trait eu atunci nu s-a pastrat doar datorita faptului ca memoria mea a fost incapabila sa mai retina amintiri atat de vechi sau pentru ca inca nu era formata la acea vreme, nu era programata sa inregistreze? Cea ce am trait atunci sa mi se pare mie atat de lipsit de importanta, incat nici macar in subconstient sa nu existe?Cu siguranta ca exista ceva acolo, la care insa nu pot sa ajung.Altfel ar insemna ca am trait doar pentru altii, doar in ochii altora, iar acei 2 ani au fost un fel de pregatire a vietii mele de apoi, o initiere in lume, ca si cum la 2 ani ar fi avut loc o a doua nastere a mea, moment de la care memoria a inceput sa inregistreze, intocmai ca banda unei casete pornita de la buton. Totusi s-au pastrat putine amintiri, si asta poate pentru ca s-a deteriorat banda, sau casetele sunt prea vechi ca sa mai fie recunoscute de aparatul mintii.

Visele reprezinta tot un fel de amintire. Eu as inculde visele in aceasi cateogire cu amintirie. Sunt curios daca Freud a gasit vreo corespondenta, va trebui sa ma documentez in legatura cu tema asta. Pentru mine sunt ca niste filme diferite, proiectate pe acelasi ecran. Visele sunt ca amintirea unei alte vieti, si faptele din acest taram par neverosimile prin siguranta ca stii ca nu le-ai trait. Cineva, de mult, a avut atunci ideea ca acestea, daca nu s-au intamplat, se pot intampla. Asa a luat nastere caracterul prevestitor al viselor. Au inceput sa se scrie carti, iar orice om stie sa iti spuna daca e de rau ce ai visat sau nu. Si totusi, visele pot fi o salvare pentru suflet. Te poti trezi cu sufletul impacat, dupa un vis placut.Gresim atunci cand legam visele de realitate, fie si prin interpetare. Aceastea trebuie intelese ca fenomen separat, si luate ca atare...Just A Second Life..