Mergeam numai noptile, fara sa dorm, iar in fiecare noapte uitam ce facusem ziua. Nu mai visasem de multa vreme, si tanjeam dupa un somn adanc, care sa rupa odata inlanutuirea aceea de nopti adanci, nopti care nu pareau altele, ci doar repetari ale unei nopti unice si interminabile. Timpul isi arata iarasi coltii, zadarnicindu-mi calatoria. Deasupra mea, stelele se adunasera intr-un ghem, care se rostogolea pe negura cerurului, atragand ca un vartej toate stelele pe care le intalnea in calea sa. Acesta nu se marea, oricat de multe stele incorpora in tavalugul sau, pastra o marime constanta si intorcand de cateva ori capul in urma mea, am vazut cum din ghem picurau stele, care se stingeau dupa cateva clipe, in drumul lor spre necunoscut. In urma ghemului, pe cer, ramasese o dunga neagra de parca cineva ar fi sters cu o guma acea fasie de cer. Privind copilul care incepuse sa dea semnele unui somn nelinistit, o imensa tristete m-a coplesit. Simteam o mila imensa pentru aceasta faptura si ma simteam singurul vinovat de soarta sa. In acelasi timp, simteam aceasi mila si pentru faptura mea, eu eram in postura unei papusi stricate, agatate cu bratele de acel copil care ma tara fara sa pot schita un gest de impotrivire. Eram o instanta intre intelegere, perceptie a acelei lumi care ma inconjura si existenta mea ca stare a spiritului. Eram pus in situatia de a parcurge un labirint creat de mine insumi, si a carui cale de iesire o uitasem acum, dupa ce in momentul construirii lui imi jurasem ca acest labirint este construit doar in jurul acelei cai de iesire, care nu poate fi ratata, eu nu va trebui sa o uit niciodata, din postura mea de arhitect. Cu toate astea, acum uitasem.
Ma apropiam de taramul lui Zenhar, judecand dupa cerul roasiatic, care acoperea ca o naframa niste stele galbui, ici colo stranse in roiuri. Peste acest rosu sters treceau ca niste valuri, forme mari, neuniforme, de culoarea tulbure a apelor murdare, cu tenta verzulie date de alge. Copacii stranii, cu crengile uscate ca niste gheare, pe care se observau ca niste artere si vene externe, vasele lemnoase si liberiene care pompau seva cu miscarea unei rame care se strange si se prelungeste pe pamantul lancezit de umezeala. Prin scoarta intrerupta din loc in loc, se vedeau frunzele ingramadite in locul maduvei. Acesti copaci fantomatici,plini de frunze, fara trunchiul greu din lemn, erau ancorati cu radacini subtiri ca niste fire, dese ca parul, cusute de pamant......( to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu