Pentru a ne crea o identitate, trebuie să ne identificăm cu ceva. Artistul este identficat prin opera sa, identificare dusă până la confundare de multe ori. Asta presupune că acesta există în conștiința publică excusiv prin opera care îi acaparează, din perspectiva noastră, întreaga viață. În lumea noastră el are o viață dintr-o ipostază dublă: creație, ca toți ceilalți, și creator. Avem tendința de a interpreta capodopera unui artist ca model al vieții acestuia și înșelați sau vrajiți de minunea plamădită din mainile unui om, mai înainte de toate, trebuie să căutam cauza geniului. Noi suntem albinele din stup care exploatăm florile pentru mierea dulce care ne ține în viață. Artistul este fluturele care are și el nevoie tot de flori pentru a supraviețui dar imaginea acestuia deasupra florii face notă discordantă cu mediul, nu neapărat banal, cât normal. Aripile par petale care mângâie aerul, zborul când nehotărât și aprig, când lin ca o măngăiere de vânt pe obraz, jocul de culori al fluturelui cu florile, toate acestea ne fac să cercetăm praful magic de pe aripi și să coborâm și noi în misterul în care se ascunde. Căutam până la starea de larvă, și de la origine urcăm fiecare treaptă a metamorfozei pentru a privi în ochi geniul. Biografia unui artist este povestea unei vieți trăie cu sufletul pe afară, plimbat în “corola de lumini a lumii”.
Viața lui Caravaggio este prin excelență un exemplu de nonconformism extrem accentuat în viziunea noastră de statutul de geniu. Destinul său are un contur sinuos încărcat cu evenimente predispuse unui caracter simbolistic. Nu avem de-a face cu o biografie subjugată creației, artistul trăiește în spiritul unui temperament care nu de puține ori îi primejduiește viața. Este lesne de observat lipsa unui principiu de sine stătător care să ofere o bază solidă „carierei” de artist. Acesta pare mai degrabă să acționeze haotic, în slujba instinctelor. Pribegia sugerează nestatornicia și cătarea continuuă. Artistul nu pare legat de nimic, de accea riscă mereu în virtutea unei depline libertăți interioare. Fascinantă, viață aventuroasă a lui Caravaggio are meritul de a ne demonstra cum excentricitatea unei vieți este în deplină concordanță cu geniul, fără a fi în mod concret determinată de acesta.
luni, 26 aprilie 2010
Ce înseamnă pentru mine kitsch
Ce înseamnă pentru mine kitsch
O definiție care să înglobeze toate părerile tale despre un concept ar trebui să aibă ca esențial modul în care ești afectat în mod direct sau indirect de posibilele efecte ale acestuia. De asemenea, analiza ta trebuie să fie validă și pentru o gamă cât mai largă de “teoreticieni” proveniți din diverse categorii. Românii sunt recunoscuți pentru calitatea de specialiști “în datul cu părerea”. Nu poți să multumești pe toată lumea, dar ți se impune un minim de argumente necesar pentru a te salva pe tine. Poți alege să fii ignorant, asigurându-ți o falsă libertate prin eliberarea de prejudecăți, folosită ca și scuză. Kitsch-ul este perceput în primul rând ca o chestie de prost gust, ofensatoare proporțional cu frecvența de apariție și aria de acțiune. În general, puțini rămân insensibili la prost-gust și devine greu să te abții să nu arăți cu degetul și să condamni.Un lucru apreciat de un auditoriu numeros nu impune neapărat și calitatea. Ești perfect îndreptățit să te situezi de cealaltă parte a baricadei și din umbra subiectivismul să-ți manifești regretul și disprețul cu privirie la subiectul în cauză. De aceea o explicație rațională, completă și suficientă poate reuși o minune:convertirea. Despre manele se discută de ani de zile din perspectiva unei puternice dezaprobări a acestui curent muzical, însă acestea au supraviețuit fără să fii realizat mutații majore în structura lor. Poate părea bizară menținerea, respectiv extinderea acestui fenomen în ciuda faptului că inclusiv susținătorii sunt conștienti de imaginea denigrată pe care o au în ochii publicului. Nu este ciudat, pentru simplu motiv că manele nu înseamnă pentru ei același lucru ca pentru ceilalți. Acest lucru exemplifică încălcarea principiului de valabilitate a teoriei în fața diversității. Este o situație complexă, și de accea, în alternativă, putem să ne justificăm doar propriile algeri, nu și pe ale celorlalți, trebuie evitată judecarea fenomenului în sine, ci doar impactul acestuia asupra noastră. Unii sunt orbi în fața kitsch-ului.
Prima dată când am făcut cunoștiință cu termenul de kitsch a fost pe la vârsta de 10 ani.
De ziua ei, am hotărât să-i cumpăr mamei un cadou mai special și am avut proasta inspirație de a cumpăra o icoană.Nu de la biserică sau mănăstire, de la magazinul universal de pe colț. Special acestei icoane era faptul că, pe lângă rolul sacru, aceasta mai avea rolul de a-ți furniza ora exactă. Erau la mare căutare ceasurile cu baterii și această icoană, în culori țipătoare și cu o Fecioara Maria extrem de zâmbitoare, era o icoană cu ceas sau un ceas cu icoană. Sincer, nu eram prea încântat de acea asociere dar euforia de a fi găsit un obiect atât de extravagant a îndepărtat pe moment frământarea. Ajuns acasă, i-am arătat fratelui meu minunăția intrigantă pe care o găsisem. Fiind mai mare cu patru ani, fratele meu mi-a explicat că aceasta era un kitsch, un obiect lipsit de valoare și care pe deasupra denigra un lucru sfânt. După câteva eforturi, cuvântul a ieșit corect din gâtul în care simțeam scârbă. Familita mea era credinciosă iar eu la acea vârstă am înțeles kitsch-ul ca pe un păcat. Priveam cu milă ceasul cu limbile aurii care se roteau cu ticăit electronic între cifrele negre frumos rotunjite pe cadranul de un alb imaculat. Era limpede că obiectul în sine nu era de vină. Rămas singur în cameră, priveam ochii icoanei care parcă îmi spuneam să mă apropii fără frică, nu face rău, iar eu nu am nicio vină, decât aceea de a fi neștiutor. Totuși, cadoul a fost înlocuit și icoana lăsată cu nepăsare pe un dulap acoperită de praf în anii ce au trecut. Kitschul imită în primă instanță, dar procesul este imperfect, există un filtru tulbure care face copia mereu inferioară originalului. Spre deosebire de artă, care se naște din suflet și se hrănește cu sentimente, kitschul cerșește admirație. O deosebire fundamentală a artei față de kitsch este aceea că satisfac nevoi diferite. Devoratorii de kitsch au nevoie de parodie pentru a-și afișa aroganța sau pretențiile de cultură. Muzica devine kitsch atunci când nu mai îndeplinește toate criteriile pentru a se numi astfel, ca de exemplu, versurile și cântatul doar pentru a face bani. Vestimentația devine kitsch din imaginea dată de o garderobă jalnică dar care se consideră elegantă și sofisticată doar pentru a atrage atenția. Kitschul strigă mereu, nu suportă singurătatea și este dependent de atenție.Este de prisos sa mai vorbesc de politică, toată lumea cred ca a făcut-o Mă abțin și de comentariile legate de emisiunile prezente în programul televiziunilor, oricum aș vorbi în necunoștință de cauză, deoarece am renunțat de 2 ani și ceva la acest divertisment. Nu am aruncat TV-ul pe geam, dar la cămin nu am avut și nu am televizor, iar acasă urmăresc doar câteva emisiuni. Pot doar să afirm că televiziunile sunt printre cele mai propice medii de dezvoltare a kitsch-ului. Acesta nu are o formă materială neapărat, nu este tabloul sau sculptura neinspirată, el se simte, aduce un val de sentimente care te fac să tremuri de dezgust. Dezgust și neputință.
Este greu de vorbit despre kitsh în câteva rânduri, în opinia mea este o problemă complexă care
s-a întins ca o plagă în toate domeniile vieții noastre. Dacă știm ce modele să urmăm, care sunt adevăratele valori si virtuți, putem sta liniștiți, kitsh-ul nu ne poate infecta. La fel ca și în cazul medicinei, este mai ușor să prevenim kitsch-ul decât să scăpăm de el. Personal, mă simt afectat cel mai mult de kitsch atunci când acesta devine mod de viață care ți se impune. E oribil să trăiești într-o lume în care ți se spune că pentru a reuși trebuie să ai tupeu și să fii nesimțit. Este fals, este o imitație puterii și un abuz al impresiei de teamă pe care o simți în jurul tău. Dar tu vrei să vezi doar teama, nu și disprețul din ochii lor. Pentru mine, lipsa bunului-simț este o formă de kitsch. Pentru a întelege ce este kitsh-ul, trebuie înțeleasă și apreciată arta adevărată.Vei fi suprins de noua optică. Eu iubesc frumosul natural, nu artificalul care se autodeclară frumos.
O definiție care să înglobeze toate părerile tale despre un concept ar trebui să aibă ca esențial modul în care ești afectat în mod direct sau indirect de posibilele efecte ale acestuia. De asemenea, analiza ta trebuie să fie validă și pentru o gamă cât mai largă de “teoreticieni” proveniți din diverse categorii. Românii sunt recunoscuți pentru calitatea de specialiști “în datul cu părerea”. Nu poți să multumești pe toată lumea, dar ți se impune un minim de argumente necesar pentru a te salva pe tine. Poți alege să fii ignorant, asigurându-ți o falsă libertate prin eliberarea de prejudecăți, folosită ca și scuză. Kitsch-ul este perceput în primul rând ca o chestie de prost gust, ofensatoare proporțional cu frecvența de apariție și aria de acțiune. În general, puțini rămân insensibili la prost-gust și devine greu să te abții să nu arăți cu degetul și să condamni.Un lucru apreciat de un auditoriu numeros nu impune neapărat și calitatea. Ești perfect îndreptățit să te situezi de cealaltă parte a baricadei și din umbra subiectivismul să-ți manifești regretul și disprețul cu privirie la subiectul în cauză. De aceea o explicație rațională, completă și suficientă poate reuși o minune:convertirea. Despre manele se discută de ani de zile din perspectiva unei puternice dezaprobări a acestui curent muzical, însă acestea au supraviețuit fără să fii realizat mutații majore în structura lor. Poate părea bizară menținerea, respectiv extinderea acestui fenomen în ciuda faptului că inclusiv susținătorii sunt conștienti de imaginea denigrată pe care o au în ochii publicului. Nu este ciudat, pentru simplu motiv că manele nu înseamnă pentru ei același lucru ca pentru ceilalți. Acest lucru exemplifică încălcarea principiului de valabilitate a teoriei în fața diversității. Este o situație complexă, și de accea, în alternativă, putem să ne justificăm doar propriile algeri, nu și pe ale celorlalți, trebuie evitată judecarea fenomenului în sine, ci doar impactul acestuia asupra noastră. Unii sunt orbi în fața kitsch-ului.
Prima dată când am făcut cunoștiință cu termenul de kitsch a fost pe la vârsta de 10 ani.
De ziua ei, am hotărât să-i cumpăr mamei un cadou mai special și am avut proasta inspirație de a cumpăra o icoană.Nu de la biserică sau mănăstire, de la magazinul universal de pe colț. Special acestei icoane era faptul că, pe lângă rolul sacru, aceasta mai avea rolul de a-ți furniza ora exactă. Erau la mare căutare ceasurile cu baterii și această icoană, în culori țipătoare și cu o Fecioara Maria extrem de zâmbitoare, era o icoană cu ceas sau un ceas cu icoană. Sincer, nu eram prea încântat de acea asociere dar euforia de a fi găsit un obiect atât de extravagant a îndepărtat pe moment frământarea. Ajuns acasă, i-am arătat fratelui meu minunăția intrigantă pe care o găsisem. Fiind mai mare cu patru ani, fratele meu mi-a explicat că aceasta era un kitsch, un obiect lipsit de valoare și care pe deasupra denigra un lucru sfânt. După câteva eforturi, cuvântul a ieșit corect din gâtul în care simțeam scârbă. Familita mea era credinciosă iar eu la acea vârstă am înțeles kitsch-ul ca pe un păcat. Priveam cu milă ceasul cu limbile aurii care se roteau cu ticăit electronic între cifrele negre frumos rotunjite pe cadranul de un alb imaculat. Era limpede că obiectul în sine nu era de vină. Rămas singur în cameră, priveam ochii icoanei care parcă îmi spuneam să mă apropii fără frică, nu face rău, iar eu nu am nicio vină, decât aceea de a fi neștiutor. Totuși, cadoul a fost înlocuit și icoana lăsată cu nepăsare pe un dulap acoperită de praf în anii ce au trecut. Kitschul imită în primă instanță, dar procesul este imperfect, există un filtru tulbure care face copia mereu inferioară originalului. Spre deosebire de artă, care se naște din suflet și se hrănește cu sentimente, kitschul cerșește admirație. O deosebire fundamentală a artei față de kitsch este aceea că satisfac nevoi diferite. Devoratorii de kitsch au nevoie de parodie pentru a-și afișa aroganța sau pretențiile de cultură. Muzica devine kitsch atunci când nu mai îndeplinește toate criteriile pentru a se numi astfel, ca de exemplu, versurile și cântatul doar pentru a face bani. Vestimentația devine kitsch din imaginea dată de o garderobă jalnică dar care se consideră elegantă și sofisticată doar pentru a atrage atenția. Kitschul strigă mereu, nu suportă singurătatea și este dependent de atenție.Este de prisos sa mai vorbesc de politică, toată lumea cred ca a făcut-o Mă abțin și de comentariile legate de emisiunile prezente în programul televiziunilor, oricum aș vorbi în necunoștință de cauză, deoarece am renunțat de 2 ani și ceva la acest divertisment. Nu am aruncat TV-ul pe geam, dar la cămin nu am avut și nu am televizor, iar acasă urmăresc doar câteva emisiuni. Pot doar să afirm că televiziunile sunt printre cele mai propice medii de dezvoltare a kitsch-ului. Acesta nu are o formă materială neapărat, nu este tabloul sau sculptura neinspirată, el se simte, aduce un val de sentimente care te fac să tremuri de dezgust. Dezgust și neputință.
Este greu de vorbit despre kitsh în câteva rânduri, în opinia mea este o problemă complexă care
s-a întins ca o plagă în toate domeniile vieții noastre. Dacă știm ce modele să urmăm, care sunt adevăratele valori si virtuți, putem sta liniștiți, kitsh-ul nu ne poate infecta. La fel ca și în cazul medicinei, este mai ușor să prevenim kitsch-ul decât să scăpăm de el. Personal, mă simt afectat cel mai mult de kitsch atunci când acesta devine mod de viață care ți se impune. E oribil să trăiești într-o lume în care ți se spune că pentru a reuși trebuie să ai tupeu și să fii nesimțit. Este fals, este o imitație puterii și un abuz al impresiei de teamă pe care o simți în jurul tău. Dar tu vrei să vezi doar teama, nu și disprețul din ochii lor. Pentru mine, lipsa bunului-simț este o formă de kitsch. Pentru a întelege ce este kitsh-ul, trebuie înțeleasă și apreciată arta adevărată.Vei fi suprins de noua optică. Eu iubesc frumosul natural, nu artificalul care se autodeclară frumos.
miercuri, 17 februarie 2010
soarele de la limita cerului
Ploaia venita peste zapada atunci cand te astepti sa ninga e un fel de sarcasm al naturii care iti dovedeste ca presupunerile doresc continuari logice. Un fel de recursivitate care se aplica rational, nu neaparat punctual, in jurul nostru, iti permite o judecata mai ampla pentru a identfica cauze. Vrei sa afli prezentul, faci mereu cate un pas inapoi pana ajungi la originea cunoscuta. Zapada e formata din fulgi, fulgii sunt picaturi care ingheata coborand din nori. Aici te opresti si descoperi diferenta dintre ploaie si ninsoare, de aceea mai risti o presupunere si te gandesti ca nu e indeajuns de frig pentru a ninge. Evenimentele s-ar prelungi linistite in evenimentele corespunzatoare cauzelor daca actiunea s-ar desfasura conform planului, insa mereu ceva nu merge "bine". Asa apar alte cauze. Si nu se mai repeta banalul care incepea sa te exaspereze. Asa traim vietile noastre imbatranind, si ne e dor unii de altii. Si ne tot uitam in urma sa vedem cand au inceput schimbarile astea, le uitam pe cele mai importante. Realizam ca am gresit cand le-am ierarhizat dupa modul in care aceastea ne satisfaceau in acel moment. Peste timp unele devin atat de neinsemnate, ignorand cu desavarsire tot sufletul pe care-l pusesem in aceste schimbari. Destinul ne lasa sa fim fericiti, tristi si apoi si mai fericiti.Eu am invatat sa nu mai cred atat de mult in lucruri care par esentiale din orice punct de vedere. Incerc sa sar din spatiul acestor puncte intr-un altul de unde pot sa privesc nestanjenit. Orizontul e limita privirii noastre, nu limita cerului. Ochii nu pot sa treaca mai departe si printr-un gest de egoism, unesc cerul cu pamantul ca sa-si ascunda neputinta. Acolo e sfarsitul, nu te duce mai departe, nu mai e nimic de vazut, nu mai e nimic trait acolo. Si totusi un soare va trece mai departe de orizontul nostru existential. Credem intr-o lume care sa dea sens existentei noastre si de multe ori ma intreb daca viata e simpla si ne-o complicam noi cu lucruri marunte sau viata e foarte complexa dar o simplificam noi tocmai pentru a gasi cat mai usor acel sens de care sa ne agatam.
vineri, 12 februarie 2010
elogiul dispretului
Se poate lesne discuta despre problematica sfarsitului existent in orice lucru si fapt din jurul nostru. O finalitate de multe ori binevenita, intrucat poate aduce salvarea cand simti ca te afunzi in mlastina pe care o socoteai un lac murdar la suprafata. Ai inceput sa-l slefuiesti si ai inceput sa te afunzi incet. Ai fi ajuns in subteran, sa bajbai pipaind cu mainie speriate de mâlul înşelător, dar te-ai oprit. Un sfarsit aduce schimbarea si alunga epuizarea care te consuma in felul acela straniu cand ai impresia ca lumea s-a blocat intr-un punct si acum cauta in amintirile ei informatia care o va ajuta sa treca mai departe. Tu treci printr-o serie de puncte culminante parcurgand etape care te poarta aprope de rezolvarea acestui puzzle plictisitor, insa departe de deznodamant. O piesa din acest puzzle esti tu care te tot plimbi de colo pana colo, in loc sa te intinzi cuminte alaturi de celelalte si sa completati imaginea cristalizata a lumii voastre, chair daca in rest nu o sa mai fie nimic. Si tu simti pericolul si te aceea te prefacia fi in afara sistemului. Acesta ar fi un exemplu cu o poveste care desi aparent se doreste ascultata, unicul sau scop este atingerea sfarsitului, cel care asigura de altfel continuitatea povestii. Lucrurile au o limita, dar si noi avem o limita, cand nu mai suportam. Nu poti sa chemi sfarsitul dar poti alege sa nu mai fii de acord cu continuarea. Vei dispretui de acum incolo. Ridica-te, ia-ti dispretul tau si arata-l lumii, aceste e motto-ul tau. Un refugiu la care ai dreptul sa apelezi, un abandon fictiv care va incerca sa te convinga ca tu vei fi altfel de acum inainte. Nu poti sa te desprinzi in realitate, dar in mintea ta, iremediabila ruptura s-a produs, revarsand monezile de schimb pentru chinul pricinuit. Si vrei sa fii altfel, te zbati si nu poti sa iesi din forma ta, esti condamnat sa-ti porti povara. Accepti invingerea cu un compromis - dispretul.
vineri, 15 ianuarie 2010
incipit vita nuova
De cate ori am incercat sa schimb ceva la mine, am inceput prin a adauga lucruri pe o temelie slaba. Nu am inlocuit nimic, doar am aruncat caramizi peste altele slabite de responsabilitea pe care o poarta. Caramizile mai au si un defect din fabrica - nu mai pot fi revopsite, toate sunt rosii, si pentru a ma incadra in aceasta directie, trebuie sa adaug mereu caramizi rosii. Nu imi permit sa fiu un inovator in pictura, arta mea nu impresioneaza prin excentritate, insa autoportretul meu nu s-ar asemana prea mult cu un portret facut de altcineva. Nici ca arhitect nu am reusit sa dovedesc o oarecare indemanare, rezistenta constructiei lasa de dorit iar exteriorul nu atrage atentia prea mult. Brusc, ma gandesc ca aceastea nu sunt lucruri chiar atat de grave, fundamentala este constiinta, nu actul in sine. Ce e mai frumos? Padurea de salcami sau salcamul din fata casei? As avea o singura obiectie, pe undeva ar trebui sa existe o padure in care fiecare copac sa fie legat de amintirile celora carora ferestrele au fost umbrite de altceva, de blocuri inalte, sau de cei care au tinut prea mult timp jaluzele trase si si-au uitat salcamul. Sa vina toti acolo in padure si sa-si scrijeleasca cu cutitul numele in scoarta aspra. Restul aspectelor legate de acesti oameni nu ma mai intereseaza, fiecare dovedeste ca poarte in el o inchisoare din care nu scapa ce a fost inchis, dar nici nu poate patrunde nimeni din afara.
Ca sa ai acel sentiment ca persoana ta are un rol definitoriu, trebuie sa dai nastere la acel concept de dependenta. Daca nu poti sa te legi de cineva, inoada-te in jurul tau, cheama-l sa te ajute punand degetul pe nod si prinde-l si pe el acolo, chit ca de un deget. Atinge cu un deget si vei vrea sa iei cu toata mana. Vanatoarea de viitori prizonieri pentru cusca ta iti impune o dexteritate aparte si o oarecare finete in actiuni. Trebuie sa te incadrezi perfect in mediu, atat de mult incat sa nu te mai recunosti nici tu. Abia atunci poti sa spui ca adevarat ca in cusca ta zac prazi de invidiat. Nici acest rol nu va tine prea mult. Prin capacitatea extraordinara a oamenilor de a distruge firescul lucrurilor, te vei trezi in multe alte realitati, la fel de repede cum te trezeste un zgomot din visare. Acum nu vreau sa mai construiesc nimic, am observat ca ruinele sunt insotite intotdeauna de povesti interesante.
Ca sa ai acel sentiment ca persoana ta are un rol definitoriu, trebuie sa dai nastere la acel concept de dependenta. Daca nu poti sa te legi de cineva, inoada-te in jurul tau, cheama-l sa te ajute punand degetul pe nod si prinde-l si pe el acolo, chit ca de un deget. Atinge cu un deget si vei vrea sa iei cu toata mana. Vanatoarea de viitori prizonieri pentru cusca ta iti impune o dexteritate aparte si o oarecare finete in actiuni. Trebuie sa te incadrezi perfect in mediu, atat de mult incat sa nu te mai recunosti nici tu. Abia atunci poti sa spui ca adevarat ca in cusca ta zac prazi de invidiat. Nici acest rol nu va tine prea mult. Prin capacitatea extraordinara a oamenilor de a distruge firescul lucrurilor, te vei trezi in multe alte realitati, la fel de repede cum te trezeste un zgomot din visare. Acum nu vreau sa mai construiesc nimic, am observat ca ruinele sunt insotite intotdeauna de povesti interesante.
marți, 12 ianuarie 2010
creative writing
„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”
N-am stiut de la inceput ca dupa fiecare treapta urcata, durerea iti sufoca genunchiul iar odata ajuns sus, trebuie sa-ti temperezi inima prin stagnare, inainte de a merge mai departe, ce-i drept, insusindu-ti si tu trufia celui care a trait experienta. Cu aceasta noua treapta a opticii tale poti sfarsi departe de toti, sigur ca ti-ai atins scopul, nu mai e nevoie sa rascolesti credintele, desi ai timp. Eu vad vesnicia ca pe o viata fara viitor, o zi in care te chinui sa faci ceva, fara sa stii cand se termina, sau poti sa nu faci nimic, pentru ca in vesnicie, nimicul este egal cu absolutul, timpul iti asigura indeplinirea oricarei variante. Oare am uitat cum imi zvacnea inima in piept, cum ochii se sprijineau pe fiecare treapta asteptand-o cuminti pe urmatoarea? Zidurie ma tineau intre ele si inaintam sigur pe calea mea, acum nu mai am decat emotia unei amintiri macinata de interpretari. Trecutul nu il mai pot schimba nici zeii, dar poti alege sa nu mai crezi in el. Dar sa-mi fi ingropat cuvintele, sa le las sa fie sterse, uitate doar pentru a-mi dovedi ce? Ca pot renunta la mine fara remuscari pentru a castiga o alta viata mai tacuta decat insasi moartea?
Vreau un sfarsit care sa incheie povestea in locul meu, vreau ca in cele din urma, ultimele cuvinte sa nu-mi apartina tot mie. Cartea mea nu va avea epilog, am imaginat, creat si transpus indeajuns in randuri ca sa ma intelegi. M-am macinat pana la dimensiunea unui bob de praf. Am ales bobitele cele mai frumoase si le-am aruncat in pagini, intocmai cu semanatorul sadeste graul. Las sa rodesc din povestea mea, recompus pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Dar nu astept rodul neaparat. Poate sa fie maine sau niciodata, praful sa fie prea greu ca sa mai fie respirat de altcineva, eu am lasat in urma ceva mai valabil decat amintirea. Nesuportand vesnicia, o cedez cuvintelor, sa o poarte ele in locul meu, eu doar am fost candva si asta imi e de ajuns. Nu aleg sfarsitul dar il las pe el sa ma aleaga, nu ma pot impotrivi, 'vino si ia-ma cand vrei, eu sunt al tau'. As vreau sa am timp sa termin lucruri, e singurul lucru care ma retine. Viata e frumoasa tocmai pentru ca ti-a dat voie sa incepi lucruri si oricat de mult te prefaci ca nu-ti pasa, undeva sta ascuns un cronometru care iti da fiori reci.
N-am stiut de la inceput ca dupa fiecare treapta urcata, durerea iti sufoca genunchiul iar odata ajuns sus, trebuie sa-ti temperezi inima prin stagnare, inainte de a merge mai departe, ce-i drept, insusindu-ti si tu trufia celui care a trait experienta. Cu aceasta noua treapta a opticii tale poti sfarsi departe de toti, sigur ca ti-ai atins scopul, nu mai e nevoie sa rascolesti credintele, desi ai timp. Eu vad vesnicia ca pe o viata fara viitor, o zi in care te chinui sa faci ceva, fara sa stii cand se termina, sau poti sa nu faci nimic, pentru ca in vesnicie, nimicul este egal cu absolutul, timpul iti asigura indeplinirea oricarei variante. Oare am uitat cum imi zvacnea inima in piept, cum ochii se sprijineau pe fiecare treapta asteptand-o cuminti pe urmatoarea? Zidurie ma tineau intre ele si inaintam sigur pe calea mea, acum nu mai am decat emotia unei amintiri macinata de interpretari. Trecutul nu il mai pot schimba nici zeii, dar poti alege sa nu mai crezi in el. Dar sa-mi fi ingropat cuvintele, sa le las sa fie sterse, uitate doar pentru a-mi dovedi ce? Ca pot renunta la mine fara remuscari pentru a castiga o alta viata mai tacuta decat insasi moartea?
Vreau un sfarsit care sa incheie povestea in locul meu, vreau ca in cele din urma, ultimele cuvinte sa nu-mi apartina tot mie. Cartea mea nu va avea epilog, am imaginat, creat si transpus indeajuns in randuri ca sa ma intelegi. M-am macinat pana la dimensiunea unui bob de praf. Am ales bobitele cele mai frumoase si le-am aruncat in pagini, intocmai cu semanatorul sadeste graul. Las sa rodesc din povestea mea, recompus pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Dar nu astept rodul neaparat. Poate sa fie maine sau niciodata, praful sa fie prea greu ca sa mai fie respirat de altcineva, eu am lasat in urma ceva mai valabil decat amintirea. Nesuportand vesnicia, o cedez cuvintelor, sa o poarte ele in locul meu, eu doar am fost candva si asta imi e de ajuns. Nu aleg sfarsitul dar il las pe el sa ma aleaga, nu ma pot impotrivi, 'vino si ia-ma cand vrei, eu sunt al tau'. As vreau sa am timp sa termin lucruri, e singurul lucru care ma retine. Viata e frumoasa tocmai pentru ca ti-a dat voie sa incepi lucruri si oricat de mult te prefaci ca nu-ti pasa, undeva sta ascuns un cronometru care iti da fiori reci.
joi, 7 ianuarie 2010
pereti perpendiculari pe podele
Inchide ochii
Si lasa-ma sa ghicesc la ce te gandesti
Acum intinde palma si ocroteste raspunsul
Te prefaci fericita de exactitatea mea
Nu o sa stii ca in irisul decolorat
Ochii tai ma proiecteaza umil pe pereti
Cu putin noroc, am stiut si asta
Ca o umbra alunec si rasar din crapaturile podelei
Numai pe verticala pot scapa din incaperea obscura
Priveste peretii cat vrei, dar nu mai astepta raspunsuri
Degeaba ma cauti alaturi
As vrea sa fiu in aria privirii
Dar nu mai pot sa ghicesc unde vrei sa te uiti
O sa raman pe podea lipit cu urechea de pasii tai
Sa stiu macar unde alergi cand ti-e frica.
Si lasa-ma sa ghicesc la ce te gandesti
Acum intinde palma si ocroteste raspunsul
Te prefaci fericita de exactitatea mea
Nu o sa stii ca in irisul decolorat
Ochii tai ma proiecteaza umil pe pereti
Cu putin noroc, am stiut si asta
Ca o umbra alunec si rasar din crapaturile podelei
Numai pe verticala pot scapa din incaperea obscura
Priveste peretii cat vrei, dar nu mai astepta raspunsuri
Degeaba ma cauti alaturi
As vrea sa fiu in aria privirii
Dar nu mai pot sa ghicesc unde vrei sa te uiti
O sa raman pe podea lipit cu urechea de pasii tai
Sa stiu macar unde alergi cand ti-e frica.
marți, 5 ianuarie 2010
se vede
Separat de credinte
Mi-am chemat bucatile
Sa se-ntinda peste pat
Direct sub talpa orasului
Pe scara am renuntat
La forma de aseara
Acea obsesie imi strangea gatul,
Incepusem sa vorbesc schimbat
Din buzunare imi curge cenusa.
Prin subtstanta moale
Mainile trec usor si pipaie asfaltul
Si aflu ca pe-aici am mai trecut
Lumea din jur alerga cu mainile
Tremurand alaturi
Trage cu coada ochiului la mine
Rade de forma mea de azi.
Cu unghiile sapam in asfalt gropi cu cenusa
Incovoiat de spate
Sa se creada ca sufar de altceva
Nu ca arunc din buzunare
Praful murdar.
Citeam organizarea din semafoare
Asteptand sa treaca ceilati.
Ultimul eu, fixand cu privirea scopul
cum tragi cu mana libera linii departe
pe foile A4
Mi-am chemat bucatile
Sa se-ntinda peste pat
Direct sub talpa orasului
Pe scara am renuntat
La forma de aseara
Acea obsesie imi strangea gatul,
Incepusem sa vorbesc schimbat
Din buzunare imi curge cenusa.
Prin subtstanta moale
Mainile trec usor si pipaie asfaltul
Si aflu ca pe-aici am mai trecut
Lumea din jur alerga cu mainile
Tremurand alaturi
Trage cu coada ochiului la mine
Rade de forma mea de azi.
Cu unghiile sapam in asfalt gropi cu cenusa
Incovoiat de spate
Sa se creada ca sufar de altceva
Nu ca arunc din buzunare
Praful murdar.
Citeam organizarea din semafoare
Asteptand sa treaca ceilati.
Ultimul eu, fixand cu privirea scopul
cum tragi cu mana libera linii departe
pe foile A4
miercuri, 30 decembrie 2009
one last thing
Si e ultima zi..dar nu e ultimul an. In urmatorul an se transfera tot ce s-a adunat in anii dinainte, nu doar ce a fost in anul precedent. Eu nu am niciun plan, nicio idee, deocamdata nu ma leaga absolut nimic de anul care vine. Tot eu fata in fata cu timpul, mai departe de unele lucruri si aproape de altele. E tarziu..asta e tot ce simt cand se termina anul asta. Stiu doar ca in timpul ce mi-a mai ramas din anul asta nu o sa mai am timp sa scriu, o sa am timp doar de alte lucruri. Si asa a fost mereu, dar vine o vreme cand trebuie sa judeci pentru a da sensuri. Orice ai face, faptele vor trimite revertebratii in viitor sau din viitor lasa in trecut rani. La sfarsitul anului simti ca trebuie sa te grabesti, nu ai timp de pierdut. Dar pierdut prea multe si mai presus de toate, ai pierdut timpul
marți, 29 decembrie 2009
cum am cules trandafiri cu mana stanga
Mi-a placut sa ma stiu mereu prin preajma adevarului. Nu stiu cat de corect am fost cu mine, iar cu ceilalti nici pe departe nu am reusit sa-mi asigur integritatea morala. Oricat de mult am vrut si oricat de tare regret acum. Constatarile se nasc drept adevaruri ascunse in prealabil. Pentru ca fi alaturi de adevar, am spionat trecutul si am tras cu ochiul in viitor. Stiam ca adevarul e undeva la mijloc. Il caut si in prezent. Am aflat ca adevarul doare, oricum ma avertizasera unele semne de care am preferat sa nu tin seama. Se mai spune ca adevarul e orbitor si sunt de acord, pentru ca am incetat sa mai vad cum vedeam inainte oricat de mult am incercat sa imi amintesc cum aratau acele lucruri. Ca sa ma feresc de aceste efecte secundare, mi-am creat un avatar cu care am cercetat realitatea. Pe el l-am trimis in cele mai ascunse si intunecate unghiuri, l-am lasat sa sufere si sa se chinuie cu povara adevarului in timp ce eu nestiutorul il asteptam sa se intoarca dupa ce va fi invatat destul, sa reverse asupra mea intelepciunea. Credeam ca asa nu risc nimic. Riscam foarte mult ca avatarul sa se razvrateasca si sa nu mai asculte de mine. Dar asta fac tot timpul, undeva in mintea mea, in fiecare secunda, sta un adevarat Eu care asteapta sa vina vremea lui sa traiasca. Intotdeauna avem ascunsi un alter - ego care asteapta, suntem asemenea papusilor rusesti, inchisi unul in altul, redusi la embrionul care-si astepta destinul. Iata ca a evoluat fara sa se metamorfozeze, el inca exista si acum. Cumva sunt legate toate stadiile individului odihnindu-se pe treptele timpului. Oricat de mult m-a ademenit parfumul silentios al trandafirilor, chiar daca petalele moi inlantuite in coroana care adaposteste esenta naturii, dezvaluite doar la lumina zilei, ma hipnotizau, teama de a-mi vedea palma strapunsa de spini m-a oprit sa intind acea mana de care aveam prea multa nevoie, nu puteam sa patez tot ce urma sa ating pe viitor.
vineri, 18 decembrie 2009
iarta-ti iarna
Cateodata treceam pe strazile albe
Destul de-nguste atunci sub cerul gri.
Si nu-mi pasa ca nu e primavara
Frigul imi mai distragea atentia de la fulgii
Impletiti in zapada de pe umerii mei.
Ma grabeam si uitam ca ma apasa stelutele
N-avea de ce sa fie ciudat ca m-afund ingreunat in trotuar
Cu iarna desenata pe paltonul meu.
Sa nu-ndraznesti sa alergi pe aceste strazi!
Relativ e mai bine sa inaintezi incetisor
Respira cu emotie, dar nu te agita
Caldura din tine nu va lasa stelutele
Sa acopere gropile cele mai adanci
Stiu! Acum mi-am amintit coltul in minus
Lipeste la orice fulg cate-un colt.
Mai simteam mai trist cu fulgii alaturi de mine
Neterminati la timp.
Sau li se daduse drumul prea devreme de-acolo de sus..
Nu stiam la vremea aia ca cerul e gri inchis si fulgii albi ca zapada
Nepotrivirea de culoare nu putea lega doua caractere atat de diferite
Dupa amintire, am inteles ca pe trotuare se pusese sticla.
Unde se cadea, din cioburi se asternea zapada
Si tot asa la infinit,
Unde cadeai insuti te-asterneai pe jos.
Ninge de trei zile direct pe blocuri
Pe sub acoperisuri, casele sunt ninse
Din parti de vantul pustiul de la pustiul sufletelor
Pe care le mai muta-n goana lui.
Le pune deoparte, pentru tristetea care vine cu timpul.
Peste Bucuresti ninge ca-n povestea
Cu mine pe strazile inguste.
Destul de-nguste atunci sub cerul gri.
Si nu-mi pasa ca nu e primavara
Frigul imi mai distragea atentia de la fulgii
Impletiti in zapada de pe umerii mei.
Ma grabeam si uitam ca ma apasa stelutele
N-avea de ce sa fie ciudat ca m-afund ingreunat in trotuar
Cu iarna desenata pe paltonul meu.
Sa nu-ndraznesti sa alergi pe aceste strazi!
Relativ e mai bine sa inaintezi incetisor
Respira cu emotie, dar nu te agita
Caldura din tine nu va lasa stelutele
Sa acopere gropile cele mai adanci
Stiu! Acum mi-am amintit coltul in minus
Lipeste la orice fulg cate-un colt.
Mai simteam mai trist cu fulgii alaturi de mine
Neterminati la timp.
Sau li se daduse drumul prea devreme de-acolo de sus..
Nu stiam la vremea aia ca cerul e gri inchis si fulgii albi ca zapada
Nepotrivirea de culoare nu putea lega doua caractere atat de diferite
Dupa amintire, am inteles ca pe trotuare se pusese sticla.
Unde se cadea, din cioburi se asternea zapada
Si tot asa la infinit,
Unde cadeai insuti te-asterneai pe jos.
Ninge de trei zile direct pe blocuri
Pe sub acoperisuri, casele sunt ninse
Din parti de vantul pustiul de la pustiul sufletelor
Pe care le mai muta-n goana lui.
Le pune deoparte, pentru tristetea care vine cu timpul.
Peste Bucuresti ninge ca-n povestea
Cu mine pe strazile inguste.
luni, 7 decembrie 2009
creative writing
Cum iubeste un nebun
In salon era un aer imbacsit, de camera chinuita cu prea multe suflete ingramadite peste voia lor si sortite sa isi imparta atat aerul cat si si suferintele asemanatoare. Fiecare venise cu suferinta lui unica, si aflasera, oarecum stupefiati ca pot si inclusi intr-o categorie aparte de oameni suferinzi, cu acelasi simptome, pe deasupra si cu un tratament comun pentru fiecare. Orice persoana din acel salon, asteptand cu fata lipita de cearsaf, se putea intreba cum de acesti oameni cu halate albe au fost capabili sa gaseasca atat de usor cheia la enigma lor. Prin usa intredeschisa de la baie se strecura mirosul greu de clor, care iti amintea cu fiecare adiere unde te afli. Un spital, chiar daca este de nebuni, ramane un spital ca oricare altul, cu holuri lungi, usi multe care ascundeau cabinet, saloane si tot felul de incaperi. Scari intortocheate care nu te duc niciodata la etajul la care vrei. Oameni ingramaditi la cozi in fata un cabinet pe ale caror fete schimonosite se citeste nedumerirea amestecata cu speranta ca totul se va rezolva pana la urma, odata ajuns aici. Asistente frumoase, cu chipul bland, sau doctori mereu grabiti si fiorosi, toti sunt acolo pentru tine, oferind un raspuns pentru oricare chin. Ai ameteli, lumea se invarte in jurul tau, simti ca ramai suspendatat intre oamenii de langa tine, senzatia cumplita de rau fizic care te incatuseaza si te pune intre ziduri, avea o simpla explicatie. Anemie, vezi tu, globulele albe s-au inmultit, trebuie sa manaci anume mancaruri, uite medicamentul asta. Raspunsul e clar pentru ei, nu esti nici prima nici ultima persoana care s-a prezentat cu problema asta. Acum trebuie sa fie clar si pentru tine. Cauza, explicatia manifestarii si calea spre vindecare. E simplu, si pleci cu gandul ca e normal.
Dar pentru amaratii din salonul ala ce mai putea fi clar? Zbatandu-se toata viata intr-o lume anormala, incapabila sa se alinieze frumos printre lumile celorlalti, condamnati printr-o singura privire “E nebun, lasa-l in pace!”. Rareori compatimire, prea multa repulsie. Ei, nebunii erau cei mai departe de adevar, desi fiecare luase in brate un adevar al lor, in care credeau atat de mult, incat ii acaparasera intelesul in intregime, facandu-l de neinteles pentru altii. Se afirma sus si tare, de mii de ani, ca exista trup si suflet. Uite, medicii spun ca e o boala psihica, a creierului, deci corpul poarte boala. Atunci, intr-un anume punct, prin legatura subtila din fiecare corp si sufletul sau, nebunia s-a transmis sublim si catre suflet. Nebunilor li se smulge orice sentiment, brutal, si aproape grotesc li se atribuie ura."Fereste-te de nebun, el nu judeca".
Asistentele, cu degetele delicate impodobite cu cate un inel fermecator de potrivit, de parca ar fi construite inele anume pentru asistente, transferate apoi prin cumparare ca parte inerenta oricarei asistente, ele sunt ingerii cu aripile transformate in halate. Asistentele au degete cu inele, degete cu care mangaie fruntile bolnavilor, prind tigari trecatoare si ridica cesti micute de cafea, zambind cu candoare. Pentru un om obisnuit, gata sa cedeze afectiunea primei persoane din apropierea lui, asistenta devine centrul universului acesta clinic. Doctorii raman in spate, intr-un loc undeva inaccesibil, ca niste zei de care depinde soarta ta, chiar daca tu ai o familie, iubesti, ai masina cu care te duci la serviciu, un Dumnezeu poate ridica mana si distruge intr-o clipita tot. In palma lui stau toate aceste lucruri, dar nu traiesti constant cu gandul la El, ci cu gandul la toate aceste lucruri mai marunte. Sunt si asistente vulgare, comune ca aspect fizic, neglinjente si dure. Acestea nu iti raman intiparite in mine, doar celalate se ridica ca niste minuni din profan. Obisnuit cu raul din jur, il sari cu vederea ca pe un lucru care nu mai merita observat. Nu mai ai loc nici pentru dezgust.
Cu toate ca toti nebunii au un destin mai puternic decat al altor oameni, destin ca o fatalitate din care nu pot sa scape in niciun fel, devin neinteresanti ca oameni. Vin la spital ca nebuni, sa scape lumea de ei, sa fie calmati, temperati din avantul lor irational. Pe asistente nu le mai intereseaza de unde vine, cine a fost. Conteaza ce este si ce va fi. Intra in salon sa faca injectii, sa schimbe lenjeria si sa aduca medicamentele. Intra in salon, nu la oameni care devin ca un décor intalnit in orice alt salon. O asistenta., prin absurd, ar continua sa vina regulat intr-un salon gol sa schimbe asternuturile, sa verifice perfuziile, sa sparga fiole si sa incarce seringi dureroase, absolut normal, chiar daca activitatile nu mai au nicio finalitate, conteaza ca au fost facute.
-Domnul doctor, ce facem cu ala de la 7, ca nu mananca nimic si sta numai in coltul salonului. Nu s-a mai urcat in pat de o saptamana! Asistenta tanara, cu mana stanga trecuta peste dosarul lipit de piept, se uita intrebatoare catre doctor. Mana dreapta era pe clanta, iar inele de aur aveau pietricele albastrui care sclipeau in fata oglinzii de langa cuier.
-Il trimit acasa, ca asta se omoara pe aici, si nu am chef de probleme. Ii faci fisa de externare si vii la mine peste o ora. Doctorul arunca o privire care anunta ca asta e tot raspunsul si ca asistenta e libera. Judecata lui limpede si concisa nu mai trebuia contestata.
-Dar nu v-am spus , domn’ doctor , cum plange ca un copil, daca l-ati vedea.”Mirela, Mirela, ofteaza, si apoi plange cu lacrimile curgand, mai mereu are pijamaua uda. Vedeti, asta pesemne se indragostise de Mirela, care a plecat acum doua saptamani la Municipal. ”Mirela, de ce-am distrus dragostea noastra”. Saracul, crede ca el a facut ceva de a plecat.Ce sa faca biata fata, era rezidenta si a trebuit sa plece, de unde sa stie ea ce-in in mintea nebunului. Cand era in tura intr-o noapte, si avea grija de el, cica l-a mangaiat pe obraz si i-a spus “Ce om frumos esti tu, pacat de tine”. Va dati seama ca el cand a auzit asta, a fost coplesit. Acuma eu stiu ce-o fi cu el, creca cazuri de astea sunt peste tot. Daca nu judeca, cine stie ce poveste s-a petrecut in mintea lui. El poate se uita la usa aia si vede altceva. Dar e si periculos, bine ca nu I s-a pus pata pe cineva, ca au mai fost cazuri cu din astia de devin gelosi pe lucruri din astea si omoara oameni nevinovati. Asta saracu e slabut si nu a facut niciodata scandal.
-Lasa-l, ca-i trece.Nu am eu timp acum de romantism aici. Te astept cu fisa.C e naiba, facem telenovele aici sau suntem spital?Desi vorba era insotita de un ton dojenitor, doctorul zambea cu subinteles catre asistenta. Vezi, eu inteleg ce vrei tu sa zici, dar mie mi se pare asa de dramatic cum crezi tu, am lucruri mult ma importante.
Scartaitul usii se termina cu ecoul intalnirii dintre tocul de lemn gaunos si usa grea. Asistenta porni grabita pe scari, aruncand o privire in spate sa vada ce se mai intampla pe hol, cu impresia ca avea sa se intoarca curand sa se implice in faptele de pe acest hol.
In salon era un aer imbacsit, de camera chinuita cu prea multe suflete ingramadite peste voia lor si sortite sa isi imparta atat aerul cat si si suferintele asemanatoare. Fiecare venise cu suferinta lui unica, si aflasera, oarecum stupefiati ca pot si inclusi intr-o categorie aparte de oameni suferinzi, cu acelasi simptome, pe deasupra si cu un tratament comun pentru fiecare. Orice persoana din acel salon, asteptand cu fata lipita de cearsaf, se putea intreba cum de acesti oameni cu halate albe au fost capabili sa gaseasca atat de usor cheia la enigma lor. Prin usa intredeschisa de la baie se strecura mirosul greu de clor, care iti amintea cu fiecare adiere unde te afli. Un spital, chiar daca este de nebuni, ramane un spital ca oricare altul, cu holuri lungi, usi multe care ascundeau cabinet, saloane si tot felul de incaperi. Scari intortocheate care nu te duc niciodata la etajul la care vrei. Oameni ingramaditi la cozi in fata un cabinet pe ale caror fete schimonosite se citeste nedumerirea amestecata cu speranta ca totul se va rezolva pana la urma, odata ajuns aici. Asistente frumoase, cu chipul bland, sau doctori mereu grabiti si fiorosi, toti sunt acolo pentru tine, oferind un raspuns pentru oricare chin. Ai ameteli, lumea se invarte in jurul tau, simti ca ramai suspendatat intre oamenii de langa tine, senzatia cumplita de rau fizic care te incatuseaza si te pune intre ziduri, avea o simpla explicatie. Anemie, vezi tu, globulele albe s-au inmultit, trebuie sa manaci anume mancaruri, uite medicamentul asta. Raspunsul e clar pentru ei, nu esti nici prima nici ultima persoana care s-a prezentat cu problema asta. Acum trebuie sa fie clar si pentru tine. Cauza, explicatia manifestarii si calea spre vindecare. E simplu, si pleci cu gandul ca e normal.
Dar pentru amaratii din salonul ala ce mai putea fi clar? Zbatandu-se toata viata intr-o lume anormala, incapabila sa se alinieze frumos printre lumile celorlalti, condamnati printr-o singura privire “E nebun, lasa-l in pace!”. Rareori compatimire, prea multa repulsie. Ei, nebunii erau cei mai departe de adevar, desi fiecare luase in brate un adevar al lor, in care credeau atat de mult, incat ii acaparasera intelesul in intregime, facandu-l de neinteles pentru altii. Se afirma sus si tare, de mii de ani, ca exista trup si suflet. Uite, medicii spun ca e o boala psihica, a creierului, deci corpul poarte boala. Atunci, intr-un anume punct, prin legatura subtila din fiecare corp si sufletul sau, nebunia s-a transmis sublim si catre suflet. Nebunilor li se smulge orice sentiment, brutal, si aproape grotesc li se atribuie ura."Fereste-te de nebun, el nu judeca".
Asistentele, cu degetele delicate impodobite cu cate un inel fermecator de potrivit, de parca ar fi construite inele anume pentru asistente, transferate apoi prin cumparare ca parte inerenta oricarei asistente, ele sunt ingerii cu aripile transformate in halate. Asistentele au degete cu inele, degete cu care mangaie fruntile bolnavilor, prind tigari trecatoare si ridica cesti micute de cafea, zambind cu candoare. Pentru un om obisnuit, gata sa cedeze afectiunea primei persoane din apropierea lui, asistenta devine centrul universului acesta clinic. Doctorii raman in spate, intr-un loc undeva inaccesibil, ca niste zei de care depinde soarta ta, chiar daca tu ai o familie, iubesti, ai masina cu care te duci la serviciu, un Dumnezeu poate ridica mana si distruge intr-o clipita tot. In palma lui stau toate aceste lucruri, dar nu traiesti constant cu gandul la El, ci cu gandul la toate aceste lucruri mai marunte. Sunt si asistente vulgare, comune ca aspect fizic, neglinjente si dure. Acestea nu iti raman intiparite in mine, doar celalate se ridica ca niste minuni din profan. Obisnuit cu raul din jur, il sari cu vederea ca pe un lucru care nu mai merita observat. Nu mai ai loc nici pentru dezgust.
Cu toate ca toti nebunii au un destin mai puternic decat al altor oameni, destin ca o fatalitate din care nu pot sa scape in niciun fel, devin neinteresanti ca oameni. Vin la spital ca nebuni, sa scape lumea de ei, sa fie calmati, temperati din avantul lor irational. Pe asistente nu le mai intereseaza de unde vine, cine a fost. Conteaza ce este si ce va fi. Intra in salon sa faca injectii, sa schimbe lenjeria si sa aduca medicamentele. Intra in salon, nu la oameni care devin ca un décor intalnit in orice alt salon. O asistenta., prin absurd, ar continua sa vina regulat intr-un salon gol sa schimbe asternuturile, sa verifice perfuziile, sa sparga fiole si sa incarce seringi dureroase, absolut normal, chiar daca activitatile nu mai au nicio finalitate, conteaza ca au fost facute.
-Domnul doctor, ce facem cu ala de la 7, ca nu mananca nimic si sta numai in coltul salonului. Nu s-a mai urcat in pat de o saptamana! Asistenta tanara, cu mana stanga trecuta peste dosarul lipit de piept, se uita intrebatoare catre doctor. Mana dreapta era pe clanta, iar inele de aur aveau pietricele albastrui care sclipeau in fata oglinzii de langa cuier.
-Il trimit acasa, ca asta se omoara pe aici, si nu am chef de probleme. Ii faci fisa de externare si vii la mine peste o ora. Doctorul arunca o privire care anunta ca asta e tot raspunsul si ca asistenta e libera. Judecata lui limpede si concisa nu mai trebuia contestata.
-Dar nu v-am spus , domn’ doctor , cum plange ca un copil, daca l-ati vedea.”Mirela, Mirela, ofteaza, si apoi plange cu lacrimile curgand, mai mereu are pijamaua uda. Vedeti, asta pesemne se indragostise de Mirela, care a plecat acum doua saptamani la Municipal. ”Mirela, de ce-am distrus dragostea noastra”. Saracul, crede ca el a facut ceva de a plecat.Ce sa faca biata fata, era rezidenta si a trebuit sa plece, de unde sa stie ea ce-in in mintea nebunului. Cand era in tura intr-o noapte, si avea grija de el, cica l-a mangaiat pe obraz si i-a spus “Ce om frumos esti tu, pacat de tine”. Va dati seama ca el cand a auzit asta, a fost coplesit. Acuma eu stiu ce-o fi cu el, creca cazuri de astea sunt peste tot. Daca nu judeca, cine stie ce poveste s-a petrecut in mintea lui. El poate se uita la usa aia si vede altceva. Dar e si periculos, bine ca nu I s-a pus pata pe cineva, ca au mai fost cazuri cu din astia de devin gelosi pe lucruri din astea si omoara oameni nevinovati. Asta saracu e slabut si nu a facut niciodata scandal.
-Lasa-l, ca-i trece.Nu am eu timp acum de romantism aici. Te astept cu fisa.C e naiba, facem telenovele aici sau suntem spital?Desi vorba era insotita de un ton dojenitor, doctorul zambea cu subinteles catre asistenta. Vezi, eu inteleg ce vrei tu sa zici, dar mie mi se pare asa de dramatic cum crezi tu, am lucruri mult ma importante.
Scartaitul usii se termina cu ecoul intalnirii dintre tocul de lemn gaunos si usa grea. Asistenta porni grabita pe scari, aruncand o privire in spate sa vada ce se mai intampla pe hol, cu impresia ca avea sa se intoarca curand sa se implice in faptele de pe acest hol.
sâmbătă, 5 decembrie 2009
retrocedarile afectivitatii
Cine ne mai da inapoi iubirea pierduta si fericirile? Dupa fiecare esec pornim in cautarea despagubirii, deschidem zeci de procese cautand sa fim achitati, insa prin uitare nici nu ne mai prezentam la majoritatea dintre ele. Ne ferim de alte dezamagiri si ne place sa ne socotim incapabili de lupa. Cu alte procese ne chinuim zadarnic ani de-a randul, pentru ca sunt lucruri pe care nu concep sa le pierdem, si cat traim trebuie sa luptam cu fiecare atom din noi pentru ele. Cateodata, castigam frumos cu ajutorul celora care ne-au ranit, ei ne-a luat acel ceva, la ei se afla acum, si cand acestia ne intind resemnati mana, suntem salvati. Viata, atat in privina trecutului, cat si a viitorului, se cladeste pe un lant de sperante. Nu sa spun ca decat asta este viata, evit sa imi asum o responsabilitate atata de mare. Nu pot sa ma numar printre cei care au descoperit ce e viata. Cand este spulberata cate o zala, trebuie inlocuita imediat cu alta zala din acelasi material. Unii avem niste lanturi atat de plapande incat tremuram la fiecare pas, cand se rupe o zala, cazuti sub vraja sensibilitatii, nu o ma inlocuim cu alta, ci o reparam pe cea rupta, nestiind ca e si mai plapanda astfel. Dezamagire, speranta, sunt cuvinte profunde, dar care folosite atat de des au inceput sa piarda legatura dintre notiune si cuvant. Sensul e departe acum de ele. Trebuie sa ai grija cum le folosesti pentu ca esti suspectat de banalitate. Spui "viata" incercand sa cuprinzi intr-o denumire prea multe lucruri pe care altfel nu ai cum sa le numesti. Stii ca exista pe acolo pe undeva, multe ti s-au intamplat tie, altele altora.Daca ajungi la o varsta in care, ani de-a randul te-ai dus cu acelasi autobuz, pe acelasi traseu, la acelasi serviciu pe care nu ti l-ai dorit, nu spui ca e aglomerat autobuzul, ca traseul e plictisitor si murdar, ca serviciul e foarte greu, spui simplu ca viata ta e grea, dar normala. Ai ajuns la capatul lantului, si nu mai are rost sa adaugi zale inutile. Pentru tine, viata e particia aia din Romania, din Bucuresti, ca pe o harta pe care dai zoom si ajungi la o anume casa de o oarecare strada. Dar viata se numeste si harta intreaga. Si o harta mai veche, in postura de istorie. O harta mare, imposibil de descifrat si miliarde de harti mici, imprimate pe aceasta harta. O sa incerc sa evit folosirea cuvantului viata, mi se pare la indemana si destul de interpretabil, uneori in sensuri nedorite. Ma aflu in fata unui zid inalt situat la marginea gradiinii mele. Si presupun ca dincolo e tot o gradina, dar zidul e prea inalt ca sa stiu ce e cu adevarat in spatele lui.
Problema care ramane este aceea daca iti mai razbuna cineva suferinta. Trebuie stearsa umilinta, inapoiata bucuria de a trai. Atunci cand primesti un cadou sau castigi ceva, nu esti fericit doar pentru acel lucru, esti fericit pentru ca traiesti si astfel a fost posibil acel lucru.
Isi au rostul retrocedarie afective sau trebuie tratate ca un subiect tabu? Putem raspune: "depinde". Cea mai populara si in acelasi timp cuprinzatoare vorba raspandita printre noi, aceea ca 'asa e viata', iti va spune ca nu te poti impotrivi, trebuie sa lasi sa se treaca prin tine.**Oricum, faza cu "asa e viata" e o lege cam confuza, de care profita la maxim judecatorii cand iti dau sentinta..
Problema care ramane este aceea daca iti mai razbuna cineva suferinta. Trebuie stearsa umilinta, inapoiata bucuria de a trai. Atunci cand primesti un cadou sau castigi ceva, nu esti fericit doar pentru acel lucru, esti fericit pentru ca traiesti si astfel a fost posibil acel lucru.
Isi au rostul retrocedarie afective sau trebuie tratate ca un subiect tabu? Putem raspune: "depinde". Cea mai populara si in acelasi timp cuprinzatoare vorba raspandita printre noi, aceea ca 'asa e viata', iti va spune ca nu te poti impotrivi, trebuie sa lasi sa se treaca prin tine.**Oricum, faza cu "asa e viata" e o lege cam confuza, de care profita la maxim judecatorii cand iti dau sentinta..
sâmbătă, 28 noiembrie 2009
acesta este viitorul?Nu, iata, acela este viitorul..
Octavian Paler, 2006
"Am uneori tentatia sa zic mi-e jena, mi-e rusine sa recunosc ca sunt roman. Si rămân român, nu am ce face pentru ca asta face parte din destinul meu si nenorocirea mea este ca nu pot sa inchid usa si sa nu mai stiu ce se petrece in strada, dincolo de ea. Pentru mine, Romania e o fatalitate. Adica, m-am nascut roman si nu am cum sa ies din acest destin. Cu alte cuvinte, o sa-mi iubesc tara chiar daca va fi condusa de canalii si lepadaturi. Nu ma intereseaza, dar imi pastrez unicul drept care mi-a ramas dupa iluzii, dupa dezamagiri, dupa revolta, ultimul meu refugiu e dispretul"
"Eu imi sfarsesc viata urat. Imi sfarsesc viata, pentru ca nu mai am mult pana probabil voi inchide prăvălia. Si sunt in situatia acum, in 2006, la 80 de ani, sa spun ca nu mai cred in nimic. Sau aproape in nimic. Nu mai cred in democratie, nu mai cred in capitalism, nu mai cred nici in libertate, dupa ce am crezut ca acestea sunt valori paradisiace .Mai cred in dragoste si in mizantropie (..) si sunt foarte trist pentru ca indiferent ce se va intampla cu aceasta tara, nu mi-e indiferenta soarta ei. Eu chiar cred in ce-am scris, ca un om normal are intr-adevar o singura patrie, restul sunt tări. Am aceasta patrie si sunt exasperat defapt, vazand ca am ajuns intr-un final de istorie si nu-si dau seama politicienii de astazi. Eu va intreb pe dumneavostra, sa imi spuneti cinstit, voi in ce mai credeti astazi?
Scriitorul Octavian Paler a incetat din viata luni, 7 mai 2007, in urma unui atac de cord. Avea aproape 81 de ani si se pare, o mare durere in suflet, pe care inima nu a mai suportat-o.
Tot ce as putea spune in legatura cu politica, in situatia de acum, cand majoritatea blogurilor mustesc de subiectele pe aceasta tema, este exprimat in aceste cuvinte ale lui Octavian Paler. Am o sila imensa pentru situatia prezenta, cand fiecare incearca sa duca o campanie de convingere absurda. Ne mintim ca o sa fie bine, si ramane o enigma pentru mine siguranta asta. Atacul la persoana a inlocuit in toatalitate critica la fapte, acum cand poti dezamagi foarte usor prin simpla aderenta la o idee, aderenta uneori departe de a fi sustinere. Esti anulat ca persoana si condamnat laolalta cu colectivitatea in care esti situat fara voia ta. Sunt foarte suparat pe modul de gandire, nu pentru faptul ca nu gandesc si ei ca mine. Recunosc ca ar trebui sa ma bucure aceste inititative, ca se lupta pentru o credinta, indeosebi tinerii, insa ceva ma opreste. Nu suport sa vad cat de usor cad prada manipularii din mass media. Nu pot sa admir spiritul gregar care se manifesta, psihologia colectiva care se substituie oricarei judecati proprii, originale, intr-adevar toate acestea datorita unor frustari printre ale caror cauze se numara si clasa politica din Romania. Am ajuns la o varsta la care au inceput sa ni se fixeze conceptele de stat, de societate, ne simtim indeajuns de puternici ca sa indepartam pericolele care ne amentinta. Dar unde ati stat ascunsi pana acum?
Acum, e mai simplu, pentru ca esti pus sa alegi, avem iluzia ca depinde foarte mult de noi, ca suntem promotorii schimbarii, insa ca un idealist, socot ca ar fi fost infinit mai frumos sa alegem singuri, dinainte, in maruntele noastre vieti, construind ceva frumos de jos in sus. Mai bine ne consideram ratati de altii, prinsi in capcane din care cautam orbeste sa scapam. Important este insa cum scapam, nevatamati sau teferi? Extrem de periculos este sa nu cadem in capcane mai adanci, sapate de noi. Nu am intalnit atata ura canlizata impotriva unui om, fiecare porneste la drum convins ca acum ori niciodata trebuia taiat si spanzurat UN SINGUR vinovat pentru toate rele. Aceasta alegere este decisiva, urmeaza mantuirea apoi. De ce sunteti orbi, feriti-va de-acum de suferinte ulterioare. Nu intelegi ca orice speranta se intoarce mereu ca un bumerang, transfigurata in blestem sau fericire? Nu vedeti ca nu putem schimba destinul acestei tari, nu vom face decat sa il prelungim...
Principala trasatura a romanilor nu este umorul, ci naivitatea. Suntem un popor inclinat spre tragism, am suportat multe greutati de-a lungul istoriei, prea multe, si nu ne invatam minte niciodata.
Aceste alegeri, culmea, nu m-au facut sa ma gandesc la viitorul tarii, la viitorul meu, ci m-au intors cu fata catre oamenii din jurul meu. Oameni care au reusit sa ma sperie mai mult ca oricand. O spun sincer, desi pare fals. Am vazut puterea in ochii lor. Este unanim recunoscut faptul ca mai multi oameni pot cadea de acord asupra unui lucru, chiar daca acesta nu este un adevar. Am fost dezamagit de persoane apropiate, de la care aveam asteptari. Odata realizat acest lucru, ramai singur.Esti respins, oricum te simteam de la sine izolat de restul lumii.E o lume trista tara in care traim, ne prefacem ca suntem fericiti. Lucrul care ma ingrijoreaza este acela ca nu stiu daca eu gandesc bine. Poate eu gresesc, dar oricum nu vreau sa fiu ca ei, chiar daca, repet, gresesc. Au fost atat de rai acesti 5 ani, ce fapte abominabile s-au intamplat, fapte pe care eu nu le cunosc. Va rog, ajutati-ma si pe mine sa inteleg, voi putinii mei cititori, caci blogul meu este departe de a fi popular. Este un blog micut, ratacit in subiecte abstracte, departe de concret si de interesul potentialilor amatori. Din cinci in cinci ani ni se pune o stampila in mana, avem iluzia puterii in palme, si atunci ne compartam irational, ca oile.Dupa ce se termina alegerile, plecam capul in pamant, uitam si ne vedem de vietile noastre mai departe. Observan compartamentul romanilor, cred ca am gasit si raspunsul la intrebarea cum a putut functiona comunismul la acel ingrozitor nivel in Romania. Raspunsul m-a pus in fata unei realitati crude. A fost o masinarie facuta sa funcioneze peste sufletele noastre, prin mintea noastra. Prinsi in tavalugul cotidian, romanii au uitat sa se opreasca sa mai judece putin. Au inteles gresit.
Nu voi mai critica clasa politica, pentru ca au facut-o destule persoane avizate inaintea mea. Da, ii condamn si pe ei, ii pun pe tot la zid. Tot dintre noi s-au ridicat. Politica e facuta pentru oameni, dar nu poate fi facuta de ei. Totusi avem pretentia sa il negam si pe Dumnezeu. Noi nu suntem in stare sa conducem o comuna, dar lumea! In politica nu poti condamna un singur om, pentru ca e imposibil ca acesta sa actioneze neinfluentat. Il condamnami ca statutul i-a permis sa schimbe, insa ar trebui sa ne gandim ca acesta, ca om, a fost practic incapabil sa o faca. Nu mai am putere nici pentru dispret, nu pot sa mai condamn pe nimeni, ma simt condamnat de toti, si mi-e greu sa inteleg cum a ajuns sa ma afecteze in asa hal politica, pe mine, care de obicei nu ma interesa. Ca si pentru multi alti, politica era acel lucru despre care scrie in ziare, pagini neinteresante peste care treceam, politica care se petrecea la televizor, undeva in Bucuresti, departe de noi. Acum incep sa o simt, si nu prin insitutii, ci prin oameni.
Despre Romania am aflat la scoala, cand mi s-a aratat harta care "arata ca un buchet de flori", desi mie mi se parea a semana mai mult cu un peste. Am cantat imnul, incercand un sentiment nou de mandire si adeziune. Mi s-a arata istoria, un Stefan cel Mare, un Mihai Viteazu, romanii care era mereu mai putin decat dusmanii si totusi reuseau sa invinga. Nu intelegeam pe vremea aia cum au ajutat ei Romania.Imi placeau pentru ca avea sabii, buzdugane si platose. Am plans cand turcii l-au omorat pe prietenul lui Stefanita din "Stejarul din Borzesti". I-am iubit pe romani si i-am urat pe turci.La 1 decembrie 1918 nu intelegeam cum s-a unit Romania. Uite acolo pe harta, Tara Romaneasca, Moldova, sunt alaturi, ce au facut practic romanii, au carat muntii, dealurile?. Cum adica au citit o proclamatie, atat? La vremea aia, pentru mine istoria insemna doar razboaie si ani. Atat. Acum, din pacate am intels cat de cat ce este istoria. Eu iubesc Romania pentru literatura si istoria zbuciumate, pentru alte cateva personalitati prezente si pentru ca asta e viata mea. Cum spunea Leibnitz "Traim in cea mai buna dintre toate lumine posibile"
"Am uneori tentatia sa zic mi-e jena, mi-e rusine sa recunosc ca sunt roman. Si rămân român, nu am ce face pentru ca asta face parte din destinul meu si nenorocirea mea este ca nu pot sa inchid usa si sa nu mai stiu ce se petrece in strada, dincolo de ea. Pentru mine, Romania e o fatalitate. Adica, m-am nascut roman si nu am cum sa ies din acest destin. Cu alte cuvinte, o sa-mi iubesc tara chiar daca va fi condusa de canalii si lepadaturi. Nu ma intereseaza, dar imi pastrez unicul drept care mi-a ramas dupa iluzii, dupa dezamagiri, dupa revolta, ultimul meu refugiu e dispretul"
"Eu imi sfarsesc viata urat. Imi sfarsesc viata, pentru ca nu mai am mult pana probabil voi inchide prăvălia. Si sunt in situatia acum, in 2006, la 80 de ani, sa spun ca nu mai cred in nimic. Sau aproape in nimic. Nu mai cred in democratie, nu mai cred in capitalism, nu mai cred nici in libertate, dupa ce am crezut ca acestea sunt valori paradisiace .Mai cred in dragoste si in mizantropie (..) si sunt foarte trist pentru ca indiferent ce se va intampla cu aceasta tara, nu mi-e indiferenta soarta ei. Eu chiar cred in ce-am scris, ca un om normal are intr-adevar o singura patrie, restul sunt tări. Am aceasta patrie si sunt exasperat defapt, vazand ca am ajuns intr-un final de istorie si nu-si dau seama politicienii de astazi. Eu va intreb pe dumneavostra, sa imi spuneti cinstit, voi in ce mai credeti astazi?
Scriitorul Octavian Paler a incetat din viata luni, 7 mai 2007, in urma unui atac de cord. Avea aproape 81 de ani si se pare, o mare durere in suflet, pe care inima nu a mai suportat-o.
Tot ce as putea spune in legatura cu politica, in situatia de acum, cand majoritatea blogurilor mustesc de subiectele pe aceasta tema, este exprimat in aceste cuvinte ale lui Octavian Paler. Am o sila imensa pentru situatia prezenta, cand fiecare incearca sa duca o campanie de convingere absurda. Ne mintim ca o sa fie bine, si ramane o enigma pentru mine siguranta asta. Atacul la persoana a inlocuit in toatalitate critica la fapte, acum cand poti dezamagi foarte usor prin simpla aderenta la o idee, aderenta uneori departe de a fi sustinere. Esti anulat ca persoana si condamnat laolalta cu colectivitatea in care esti situat fara voia ta. Sunt foarte suparat pe modul de gandire, nu pentru faptul ca nu gandesc si ei ca mine. Recunosc ca ar trebui sa ma bucure aceste inititative, ca se lupta pentru o credinta, indeosebi tinerii, insa ceva ma opreste. Nu suport sa vad cat de usor cad prada manipularii din mass media. Nu pot sa admir spiritul gregar care se manifesta, psihologia colectiva care se substituie oricarei judecati proprii, originale, intr-adevar toate acestea datorita unor frustari printre ale caror cauze se numara si clasa politica din Romania. Am ajuns la o varsta la care au inceput sa ni se fixeze conceptele de stat, de societate, ne simtim indeajuns de puternici ca sa indepartam pericolele care ne amentinta. Dar unde ati stat ascunsi pana acum?
Acum, e mai simplu, pentru ca esti pus sa alegi, avem iluzia ca depinde foarte mult de noi, ca suntem promotorii schimbarii, insa ca un idealist, socot ca ar fi fost infinit mai frumos sa alegem singuri, dinainte, in maruntele noastre vieti, construind ceva frumos de jos in sus. Mai bine ne consideram ratati de altii, prinsi in capcane din care cautam orbeste sa scapam. Important este insa cum scapam, nevatamati sau teferi? Extrem de periculos este sa nu cadem in capcane mai adanci, sapate de noi. Nu am intalnit atata ura canlizata impotriva unui om, fiecare porneste la drum convins ca acum ori niciodata trebuia taiat si spanzurat UN SINGUR vinovat pentru toate rele. Aceasta alegere este decisiva, urmeaza mantuirea apoi. De ce sunteti orbi, feriti-va de-acum de suferinte ulterioare. Nu intelegi ca orice speranta se intoarce mereu ca un bumerang, transfigurata in blestem sau fericire? Nu vedeti ca nu putem schimba destinul acestei tari, nu vom face decat sa il prelungim...
Principala trasatura a romanilor nu este umorul, ci naivitatea. Suntem un popor inclinat spre tragism, am suportat multe greutati de-a lungul istoriei, prea multe, si nu ne invatam minte niciodata.
Aceste alegeri, culmea, nu m-au facut sa ma gandesc la viitorul tarii, la viitorul meu, ci m-au intors cu fata catre oamenii din jurul meu. Oameni care au reusit sa ma sperie mai mult ca oricand. O spun sincer, desi pare fals. Am vazut puterea in ochii lor. Este unanim recunoscut faptul ca mai multi oameni pot cadea de acord asupra unui lucru, chiar daca acesta nu este un adevar. Am fost dezamagit de persoane apropiate, de la care aveam asteptari. Odata realizat acest lucru, ramai singur.Esti respins, oricum te simteam de la sine izolat de restul lumii.E o lume trista tara in care traim, ne prefacem ca suntem fericiti. Lucrul care ma ingrijoreaza este acela ca nu stiu daca eu gandesc bine. Poate eu gresesc, dar oricum nu vreau sa fiu ca ei, chiar daca, repet, gresesc. Au fost atat de rai acesti 5 ani, ce fapte abominabile s-au intamplat, fapte pe care eu nu le cunosc. Va rog, ajutati-ma si pe mine sa inteleg, voi putinii mei cititori, caci blogul meu este departe de a fi popular. Este un blog micut, ratacit in subiecte abstracte, departe de concret si de interesul potentialilor amatori. Din cinci in cinci ani ni se pune o stampila in mana, avem iluzia puterii in palme, si atunci ne compartam irational, ca oile.Dupa ce se termina alegerile, plecam capul in pamant, uitam si ne vedem de vietile noastre mai departe. Observan compartamentul romanilor, cred ca am gasit si raspunsul la intrebarea cum a putut functiona comunismul la acel ingrozitor nivel in Romania. Raspunsul m-a pus in fata unei realitati crude. A fost o masinarie facuta sa funcioneze peste sufletele noastre, prin mintea noastra. Prinsi in tavalugul cotidian, romanii au uitat sa se opreasca sa mai judece putin. Au inteles gresit.
Nu voi mai critica clasa politica, pentru ca au facut-o destule persoane avizate inaintea mea. Da, ii condamn si pe ei, ii pun pe tot la zid. Tot dintre noi s-au ridicat. Politica e facuta pentru oameni, dar nu poate fi facuta de ei. Totusi avem pretentia sa il negam si pe Dumnezeu. Noi nu suntem in stare sa conducem o comuna, dar lumea! In politica nu poti condamna un singur om, pentru ca e imposibil ca acesta sa actioneze neinfluentat. Il condamnami ca statutul i-a permis sa schimbe, insa ar trebui sa ne gandim ca acesta, ca om, a fost practic incapabil sa o faca. Nu mai am putere nici pentru dispret, nu pot sa mai condamn pe nimeni, ma simt condamnat de toti, si mi-e greu sa inteleg cum a ajuns sa ma afecteze in asa hal politica, pe mine, care de obicei nu ma interesa. Ca si pentru multi alti, politica era acel lucru despre care scrie in ziare, pagini neinteresante peste care treceam, politica care se petrecea la televizor, undeva in Bucuresti, departe de noi. Acum incep sa o simt, si nu prin insitutii, ci prin oameni.
Despre Romania am aflat la scoala, cand mi s-a aratat harta care "arata ca un buchet de flori", desi mie mi se parea a semana mai mult cu un peste. Am cantat imnul, incercand un sentiment nou de mandire si adeziune. Mi s-a arata istoria, un Stefan cel Mare, un Mihai Viteazu, romanii care era mereu mai putin decat dusmanii si totusi reuseau sa invinga. Nu intelegeam pe vremea aia cum au ajutat ei Romania.Imi placeau pentru ca avea sabii, buzdugane si platose. Am plans cand turcii l-au omorat pe prietenul lui Stefanita din "Stejarul din Borzesti". I-am iubit pe romani si i-am urat pe turci.La 1 decembrie 1918 nu intelegeam cum s-a unit Romania. Uite acolo pe harta, Tara Romaneasca, Moldova, sunt alaturi, ce au facut practic romanii, au carat muntii, dealurile?. Cum adica au citit o proclamatie, atat? La vremea aia, pentru mine istoria insemna doar razboaie si ani. Atat. Acum, din pacate am intels cat de cat ce este istoria. Eu iubesc Romania pentru literatura si istoria zbuciumate, pentru alte cateva personalitati prezente si pentru ca asta e viata mea. Cum spunea Leibnitz "Traim in cea mai buna dintre toate lumine posibile"
marți, 24 noiembrie 2009
abecedarul tigarii
In pachetul de tigari mototolit in gunoi
Sunt inghusuite 20 de oftaturi.
Tot ce nu mi-a placut ieri la mine
Sta invelit in cartonul albastru
in fiecare seara gunoiul se recilcleaza
Se incearca sa fabrice surasuri din grimase
Dar nu pentru mine
Mie mi se spune sa ma opresc,
Sa nu mai daunez grav celui din mine.
In plamani, alveolele nu mai schimba oxigen cu C02,
Schimba altceva.Asa ca,
prescurteaza anii, gasind trasee mai scurte
catre inima care schimba totul mai devreme.
Eu nu fumez, eu substitui tigarile
din pachete.
Dau 40 de bani pe o tigare
Dar niciodata un ban pe maine.
Si ma prefac ca nu-mi pasa.
Sunt inghusuite 20 de oftaturi.
Tot ce nu mi-a placut ieri la mine
Sta invelit in cartonul albastru
in fiecare seara gunoiul se recilcleaza
Se incearca sa fabrice surasuri din grimase
Dar nu pentru mine
Mie mi se spune sa ma opresc,
Sa nu mai daunez grav celui din mine.
In plamani, alveolele nu mai schimba oxigen cu C02,
Schimba altceva.Asa ca,
prescurteaza anii, gasind trasee mai scurte
catre inima care schimba totul mai devreme.
Eu nu fumez, eu substitui tigarile
din pachete.
Dau 40 de bani pe o tigare
Dar niciodata un ban pe maine.
Si ma prefac ca nu-mi pasa.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
bad romance
Mai devreme sau mai tarziu, orice romantism implica o mica doza de ridicol.
Fericirea intra un con de umbra pierzandu-si din credibilitate, tragicul de alta data se estompeaza, toate astea pentru ca pur si simplu sunt impuse de drama. Sublimul este un fenomen efemer care se strecoara afara din tot ce insufletise.
Pentru ca acum copacii sunt chiar caraghiosi cu crengile lor innegrite ascutindu-se spre inaltimi si frunzele ingramadite pe fundul gropilor. Autobuzele ticsite cu oameni si cu tine mereu grabit, se tarasesc din statie in statie, pe langa linile care isi asteapta tramvaiele de plumb zguduind asfaltul.
Facultatea a devenit o cladire cu zeci de mii de etaje care inghite hamestita tot timpul din lume. Acolo s-au pierdut ( imi place sa cred ca nu fara rost) miliarde de clipe. De aceasta cladire gigantica, devenita de ceva timp centrul vietii mele, in jurul caruia se invartesc sperantele ca fluturii pe la ferestrele cladirii, ma leaga ceva mai mult decat obligatia. In fiercare zi ma trezesc in fata cladirii, incercand sa ii numar etajele. Atunci mi se pare ca acolo, spre ultimele etaje, se zaresc totusi niste sateliti care se misca pe traiectorii precise. Deschid usa grea de fier, si ajuns in hol, ma pregatesc de inca o lectie care sa ma initieze treptat in misterul celei mai inalte constructii din lume.
Stau incremenit ca o statuie in fata laptopului, hipnotizat de minunea de biti din fata mea. Cu un 0 si un 1 s-a reusit copierea si reproducerea perfecta a multor parti din lume. Acesti biti au suferit insa o mutatie, s-au incrucisat, si de la o vreme nu mai copiaza ci creeaza. Iata realitatea virtuala! Din degetele lipite de taste, nervii mi s-au prelungit pe sub unghii, au strapuns plasticul tastelor si s-au amestecat cu circuitele placii de baza. Descarc videoclipuri, muzica, texte, informatia din toate serverele din lume se scurge in mine cu viteza nelimitata. Nu mai existe nicio bariera intre mine si Internet. Omenirea o sa se alerteze de disparitia bitilor si va fi scrisa o noua pagina in istoria omenirii. De un singur lucru imi e teama si anume de un proces invers. Daca voi transmigra, recreat in biti?Si atunci pe scaun sa ramana doar un corp ighetat, lipsit de mine..
Fericirea intra un con de umbra pierzandu-si din credibilitate, tragicul de alta data se estompeaza, toate astea pentru ca pur si simplu sunt impuse de drama. Sublimul este un fenomen efemer care se strecoara afara din tot ce insufletise.
Pentru ca acum copacii sunt chiar caraghiosi cu crengile lor innegrite ascutindu-se spre inaltimi si frunzele ingramadite pe fundul gropilor. Autobuzele ticsite cu oameni si cu tine mereu grabit, se tarasesc din statie in statie, pe langa linile care isi asteapta tramvaiele de plumb zguduind asfaltul.
Facultatea a devenit o cladire cu zeci de mii de etaje care inghite hamestita tot timpul din lume. Acolo s-au pierdut ( imi place sa cred ca nu fara rost) miliarde de clipe. De aceasta cladire gigantica, devenita de ceva timp centrul vietii mele, in jurul caruia se invartesc sperantele ca fluturii pe la ferestrele cladirii, ma leaga ceva mai mult decat obligatia. In fiercare zi ma trezesc in fata cladirii, incercand sa ii numar etajele. Atunci mi se pare ca acolo, spre ultimele etaje, se zaresc totusi niste sateliti care se misca pe traiectorii precise. Deschid usa grea de fier, si ajuns in hol, ma pregatesc de inca o lectie care sa ma initieze treptat in misterul celei mai inalte constructii din lume.
Stau incremenit ca o statuie in fata laptopului, hipnotizat de minunea de biti din fata mea. Cu un 0 si un 1 s-a reusit copierea si reproducerea perfecta a multor parti din lume. Acesti biti au suferit insa o mutatie, s-au incrucisat, si de la o vreme nu mai copiaza ci creeaza. Iata realitatea virtuala! Din degetele lipite de taste, nervii mi s-au prelungit pe sub unghii, au strapuns plasticul tastelor si s-au amestecat cu circuitele placii de baza. Descarc videoclipuri, muzica, texte, informatia din toate serverele din lume se scurge in mine cu viteza nelimitata. Nu mai existe nicio bariera intre mine si Internet. Omenirea o sa se alerteze de disparitia bitilor si va fi scrisa o noua pagina in istoria omenirii. De un singur lucru imi e teama si anume de un proces invers. Daca voi transmigra, recreat in biti?Si atunci pe scaun sa ramana doar un corp ighetat, lipsit de mine..
miercuri, 18 noiembrie 2009
in the rain
Nu foarte departe de lumea noastra, se afla o lumea in care copacii au in loc de frunze picaturi de apa. Arata ca niste bobite mici de cristal, prinse ca niste cercelusi de crengile intortocheate. Pe acesti copaci suavi, locuitori acestor lumi vor sa ii scutere ca sa culeaga fiecare nota muzicala care se desprinde din ciocnirea micutelor cristale. Cantecul hipnotizeza doar compus in imaginatia lor, caci picaturile sunt mute precum singuratatea. Atinse una de alta, se intrepatrund, se unesc sau aluneca netede una peste alta. Totul, in linistea unui cimitir pe inserate. Ei, copacii, nu mai au umbre ci curcubee suprapuse ierbii de la radacina lor. Cand e soare, aleile parc construite peste aceste curcubee, asemenea unor stradute suspendate undeva la mijlocul unui cer de dupa ploaie. Daca te-ai opri in fata acestui copac, te-ai vedea in o mie de oglinjoare, tu, prins in globuletele translucide si agatat in toate crengile. Ai merge asa cu sufletul atarnat in fiecare copac. Te intorci din drum, il chemi, ii faci semn cu mana sa te urmeze, dar el ramane tot acolo. Te urmareste imaginea ta curios redusa la diapozitive taiate din fiecare ipostaza in care te-ai aratat in plimbarea ta. Sufletul a iesit bine, zambind in toate diapozitivele, si abia astepti sa ajungi in camaruta ta intunecata sa il poti developa. Dar acum nu mai vrea sa vina dupa tine, sare din copac in copac, din lacrima in lacrima, si cand ma intorci capul, e tot acolo, copiat in fiecare picatura.
Din cand in cand, in aceasta lume, vantul bate cu valuri de toamna si imprastie picaturile pe strazi, pe blocuri, la margini de paduri aramii sub toamna plutitoare.Dupa ce se odihneste uitat, caci acesti locuitori nu privesc in jos niciodata, covorul de margele transparente se scurge din aceasta lume devenita mohorata, si aduce ploaia noastra. Ca sa compenseze suferinta venita in lumea lor originara, inainte de o parasi, picaturile promit ca ajunse in lumea noastra, vor aduce tristete, rareori bucurie.
Daca faci multe greseli, incepe sa iti fie frica de tine. Ca sa scapi de frica, trebuie sa gasesti vinovati pentru greseli. Incepi cu viata, si din cand in cand mai particularizezi.
Din cand in cand, lumea se blocheaza. Fragmenteza ca un joc rulat pe un calculator mult prea slab pentru cerintele lui. Atunci culorile de pe autobuze ramana in urma, vorbele o iau inainte buzelor, astfaltul se innegreste. Strazile deviaza si se opresc direct in blocuri. Ciorile raman incremenite in cer, dispar si apar pe sub alti nori. Tu ramai mereu in urma tuturor...
Din cand in cand, in aceasta lume, vantul bate cu valuri de toamna si imprastie picaturile pe strazi, pe blocuri, la margini de paduri aramii sub toamna plutitoare.Dupa ce se odihneste uitat, caci acesti locuitori nu privesc in jos niciodata, covorul de margele transparente se scurge din aceasta lume devenita mohorata, si aduce ploaia noastra. Ca sa compenseze suferinta venita in lumea lor originara, inainte de o parasi, picaturile promit ca ajunse in lumea noastra, vor aduce tristete, rareori bucurie.
Daca faci multe greseli, incepe sa iti fie frica de tine. Ca sa scapi de frica, trebuie sa gasesti vinovati pentru greseli. Incepi cu viata, si din cand in cand mai particularizezi.
Din cand in cand, lumea se blocheaza. Fragmenteza ca un joc rulat pe un calculator mult prea slab pentru cerintele lui. Atunci culorile de pe autobuze ramana in urma, vorbele o iau inainte buzelor, astfaltul se innegreste. Strazile deviaza si se opresc direct in blocuri. Ciorile raman incremenite in cer, dispar si apar pe sub alti nori. Tu ramai mereu in urma tuturor...
luni, 16 noiembrie 2009
voices of red
Pentru mine, multi oameni sunt doar propozitii. Cand cineva ma intreaba despre "cutare", instantaneuu imi vin in minte niste cuvinte ale respectivului, cuvinte spuse de el si care in mintea mea il definesc. Astfel, cand mi-l imaginez ca partas la intamplari la care nu a fost prezent, imi inchipui ca ar fi folosit cuvintele cu care m-a obisnuit pe mine. Bineinteles ca ma insel amarnic si acesti oameni nu inceteaza sa ma uimeasca permanent. Dar ma dezvat de obiceiul meu, si atunci nu fac decat sa le schimb propozitia cu cea noua. Unii dintre ei au ticuri de limbaj, ticuri pe care le avem cu totii daca ma gandesc mai bine. Orice intrebare, informatie ii spui, el incepe prin a te aproba, nuantand intensitatea sinceritatii prin inflexiuni ale vocii. "Daaa...lasa o virgula de gandire si apoi iti tranteste un dar legat de o explicatie originala sau de un raspuns auzit la altii care i s-a parut lui mai plauzibil. Acestia sunt mai intai previzibili, si apoi surprinzatori.
O alta categorie contine persoanele care orice le zici, neaga mai intai, facand din start o bagatela din ce zici tu. Acestia sunt genul care folosesc multe exemple ca sa iti nimiceasca convingerea. "Nuu..nu e asa..poi uita-te si tu la "cutare". "Ti se pare aglomerat? Nu e..poi am stat eu ieri o juma' de ora pana sa ajung la facultate. La ora asta nu e trafic. Acum s-a oprit ca e rosu la semafor". Aceste persoane te surpind mereu, insa pe termen scurt, caci de multe ori devin enervante si sfarsesti prin a deveni inhibat in fata lor.
Chiar daca par stersi, oamenii tacuti se dovedesc interesanti la o analiza amanuntita. Pentru ca fiecare propozitie se descatuseaza cu efort interior din partea lor, acesta capata valoarea pietrelor pretioase. Cu cat e mai rar, mai greu de gasit, cu atat devin mai scumpe. Acesti oameni, introvertiti, dupa ce isi dovedesc originalitatea, devenind interesanti pentru tine, se dovedesc prieteni de nadejde, cu atat mai mult cu cat de simti special pentru ca ai te-ai dovedit o persoana demna de atentia lor, un om in fata caruia sa isi poata dezvalui sufletului fara retineri.
Unuia ii intrase odata in cap ca daca nu am mai vorbi pe strazi, blocurile nu ar mai arata atata de dezolant. Sunetele lovesc in zugraveala, o desprind de pe ziduri, nu uniform, ci agresiv, ca o sfasiere. Blocurile se stramba de durere, si cica daca ne-am uitat atent la ele, am vedea cum s-au deformat, acum sunt toate desenate numai cu linii curbe. De parca nu ar fi de ajuns, mai sunt si acele vorbe care intai ard in noi, si cand ies, sunt numai cenusa care se depune pe blocuri. Asa ca spunea ca ar trebui sa existe campanii si pentru salvarea blocurilor, nu numai nebunia asta de ecologie. In natura e un ciclu puternic, nu o sa reusim sa il distrugem asa usor, sustinea el, dar ce te faci cu blocurile? Daca nu incetam odata cu strigatele noastre, o sa macinam, rand pe randm toate blocurile. Atunci, treptat , orasul o sa cada pe noi. De abia apoi o sa putem sa ne plangem ca orasul ne sufoca.
O alta categorie contine persoanele care orice le zici, neaga mai intai, facand din start o bagatela din ce zici tu. Acestia sunt genul care folosesc multe exemple ca sa iti nimiceasca convingerea. "Nuu..nu e asa..poi uita-te si tu la "cutare". "Ti se pare aglomerat? Nu e..poi am stat eu ieri o juma' de ora pana sa ajung la facultate. La ora asta nu e trafic. Acum s-a oprit ca e rosu la semafor". Aceste persoane te surpind mereu, insa pe termen scurt, caci de multe ori devin enervante si sfarsesti prin a deveni inhibat in fata lor.
Chiar daca par stersi, oamenii tacuti se dovedesc interesanti la o analiza amanuntita. Pentru ca fiecare propozitie se descatuseaza cu efort interior din partea lor, acesta capata valoarea pietrelor pretioase. Cu cat e mai rar, mai greu de gasit, cu atat devin mai scumpe. Acesti oameni, introvertiti, dupa ce isi dovedesc originalitatea, devenind interesanti pentru tine, se dovedesc prieteni de nadejde, cu atat mai mult cu cat de simti special pentru ca ai te-ai dovedit o persoana demna de atentia lor, un om in fata caruia sa isi poata dezvalui sufletului fara retineri.
Unuia ii intrase odata in cap ca daca nu am mai vorbi pe strazi, blocurile nu ar mai arata atata de dezolant. Sunetele lovesc in zugraveala, o desprind de pe ziduri, nu uniform, ci agresiv, ca o sfasiere. Blocurile se stramba de durere, si cica daca ne-am uitat atent la ele, am vedea cum s-au deformat, acum sunt toate desenate numai cu linii curbe. De parca nu ar fi de ajuns, mai sunt si acele vorbe care intai ard in noi, si cand ies, sunt numai cenusa care se depune pe blocuri. Asa ca spunea ca ar trebui sa existe campanii si pentru salvarea blocurilor, nu numai nebunia asta de ecologie. In natura e un ciclu puternic, nu o sa reusim sa il distrugem asa usor, sustinea el, dar ce te faci cu blocurile? Daca nu incetam odata cu strigatele noastre, o sa macinam, rand pe randm toate blocurile. Atunci, treptat , orasul o sa cada pe noi. De abia apoi o sa putem sa ne plangem ca orasul ne sufoca.
viitorul nu mai e ce-a fost
Fiecaruia dintre noi ii lipseste cate ceva. Asa putem fi tristi.
Pe parcursul vietii cautam sa compensam acel lips. Numai asa putem fi fericti.
Ceea ce e interesant la faptura noastra, e faptul ca desi nu avem timp pentru calcule,
inconstient, actionam cam dupa aceleasi legi, cand sunem pusi in situatii similare, si cred ca daca cineva ne-ar pune sa alegem un instrument ca sa cantam trecutul, toti am alege vioara, devenind niste rapsozi ai trecutului. Cu arcusul ascuns in haina, de cate ori gasim cate o vioara, pornim sa ne cantam cantecul. Ceilalti se opresc mirati, judecand nebunul care si-a scos arcusul si canta fara de-nteles. Contrariati, trec mai departe sa isi caute viorile lor ascunse prin parcuri, pe cateva strazi, in fata unei case anume sau intr-o padure. Poate fi adevarat ca toate dorintele noastre se nasc din regrete, nu invers.
Ma enerveaza ateii convinsi, sunt prea increzatori in sine si optimisti. Ca sa fii un ateu perfect, nu e de ajuns sa iti renegi Creatorul. Cu sange rece, trebuie sa ucizi si Dumnezeul celorlalti. E mai bine sa lasi loc pentru neintelesuri, macar asa iti poti asigura niste scuze.
Pe parcursul vietii cautam sa compensam acel lips. Numai asa putem fi fericti.
Ceea ce e interesant la faptura noastra, e faptul ca desi nu avem timp pentru calcule,
inconstient, actionam cam dupa aceleasi legi, cand sunem pusi in situatii similare, si cred ca daca cineva ne-ar pune sa alegem un instrument ca sa cantam trecutul, toti am alege vioara, devenind niste rapsozi ai trecutului. Cu arcusul ascuns in haina, de cate ori gasim cate o vioara, pornim sa ne cantam cantecul. Ceilalti se opresc mirati, judecand nebunul care si-a scos arcusul si canta fara de-nteles. Contrariati, trec mai departe sa isi caute viorile lor ascunse prin parcuri, pe cateva strazi, in fata unei case anume sau intr-o padure. Poate fi adevarat ca toate dorintele noastre se nasc din regrete, nu invers.
Ma enerveaza ateii convinsi, sunt prea increzatori in sine si optimisti. Ca sa fii un ateu perfect, nu e de ajuns sa iti renegi Creatorul. Cu sange rece, trebuie sa ucizi si Dumnezeul celorlalti. E mai bine sa lasi loc pentru neintelesuri, macar asa iti poti asigura niste scuze.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)