incipit vita nuova

De cate ori am incercat sa schimb ceva la mine, am inceput prin a adauga lucruri pe o temelie slaba. Nu am inlocuit nimic, doar am aruncat caramizi peste altele slabite de responsabilitea pe care o poarta. Caramizile mai au si un defect din fabrica - nu mai pot fi revopsite, toate sunt rosii, si pentru a ma incadra in aceasta directie, trebuie sa adaug mereu caramizi rosii. Nu imi permit sa fiu un inovator in pictura, arta mea nu impresioneaza prin excentritate, insa autoportretul meu nu s-ar asemana prea mult cu un portret facut de altcineva. Nici ca arhitect nu am reusit sa dovedesc o oarecare indemanare, rezistenta constructiei lasa de dorit iar exteriorul nu atrage atentia prea mult. Brusc, ma gandesc ca aceastea nu sunt lucruri chiar atat de grave, fundamentala este constiinta, nu actul in sine. Ce e mai frumos? Padurea de salcami sau salcamul din fata casei? As avea o singura obiectie, pe undeva ar trebui sa existe o padure in care fiecare copac sa fie legat de amintirile celora carora ferestrele au fost umbrite de altceva, de blocuri inalte, sau de cei care au tinut prea mult timp jaluzele trase si si-au uitat salcamul. Sa vina toti acolo in padure si sa-si scrijeleasca cu cutitul numele in scoarta aspra. Restul aspectelor legate de acesti oameni nu ma mai intereseaza, fiecare dovedeste ca poarte in el o inchisoare din care nu scapa ce a fost inchis, dar nici nu poate patrunde nimeni din afara.
Ca sa ai acel sentiment ca persoana ta are un rol definitoriu, trebuie sa dai nastere la acel concept de dependenta. Daca nu poti sa te legi de cineva, inoada-te in jurul tau, cheama-l sa te ajute punand degetul pe nod si prinde-l si pe el acolo, chit ca de un deget. Atinge cu un deget si vei vrea sa iei cu toata mana. Vanatoarea de viitori prizonieri pentru cusca ta iti impune o dexteritate aparte si o oarecare finete in actiuni. Trebuie sa te incadrezi perfect in mediu, atat de mult incat sa nu te mai recunosti nici tu. Abia atunci poti sa spui ca adevarat ca in cusca ta zac prazi de invidiat. Nici acest rol nu va tine prea mult. Prin capacitatea extraordinara a oamenilor de a distruge firescul lucrurilor, te vei trezi in multe alte realitati, la fel de repede cum te trezeste un zgomot din visare. Acum nu vreau sa mai construiesc nimic, am observat ca ruinele sunt insotite intotdeauna de povesti interesante.

creative writing

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

N-am stiut de la inceput ca dupa fiecare treapta urcata, durerea iti sufoca genunchiul iar odata ajuns sus, trebuie sa-ti temperezi inima prin stagnare, inainte de a merge mai departe, ce-i drept, insusindu-ti si tu trufia celui care a trait experienta. Cu aceasta noua treapta a opticii tale poti sfarsi departe de toti, sigur ca ti-ai atins scopul, nu mai e nevoie sa rascolesti credintele, desi ai timp. Eu vad vesnicia ca pe o viata fara viitor, o zi in care te chinui sa faci ceva, fara sa stii cand se termina, sau poti sa nu faci nimic, pentru ca in vesnicie, nimicul este egal cu absolutul, timpul iti asigura indeplinirea oricarei variante. Oare am uitat cum imi zvacnea inima in piept, cum ochii se sprijineau pe fiecare treapta asteptand-o cuminti pe urmatoarea? Zidurie ma tineau intre ele si inaintam sigur pe calea mea, acum nu mai am decat emotia unei amintiri macinata de interpretari. Trecutul nu il mai pot schimba nici zeii, dar poti alege sa nu mai crezi in el. Dar sa-mi fi ingropat cuvintele, sa le las sa fie sterse, uitate doar pentru a-mi dovedi ce? Ca pot renunta la mine fara remuscari pentru a castiga o alta viata mai tacuta decat insasi moartea?

Vreau un sfarsit care sa incheie povestea in locul meu, vreau ca in cele din urma, ultimele cuvinte sa nu-mi apartina tot mie. Cartea mea nu va avea epilog, am imaginat, creat si transpus indeajuns in randuri ca sa ma intelegi. M-am macinat pana la dimensiunea unui bob de praf. Am ales bobitele cele mai frumoase si le-am aruncat in pagini, intocmai cu semanatorul sadeste graul. Las sa rodesc din povestea mea, recompus pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Dar nu astept rodul neaparat. Poate sa fie maine sau niciodata, praful sa fie prea greu ca sa mai fie respirat de altcineva, eu am lasat in urma ceva mai valabil decat amintirea. Nesuportand vesnicia, o cedez cuvintelor, sa o poarte ele in locul meu, eu doar am fost candva si asta imi e de ajuns. Nu aleg sfarsitul dar il las pe el sa ma aleaga, nu ma pot impotrivi, 'vino si ia-ma cand vrei, eu sunt al tau'. As vreau sa am timp sa termin lucruri, e singurul lucru care ma retine. Viata e frumoasa tocmai pentru ca ti-a dat voie sa incepi lucruri si oricat de mult te prefaci ca nu-ti pasa, undeva sta ascuns un cronometru care iti da fiori reci.

pereti perpendiculari pe podele

Inchide ochii
Si lasa-ma sa ghicesc la ce te gandesti
Acum intinde palma si ocroteste raspunsul
Te prefaci fericita de exactitatea mea
Nu o sa stii ca in irisul decolorat
Ochii tai ma proiecteaza umil pe pereti
Cu putin noroc, am stiut si asta
Ca o umbra alunec si rasar din crapaturile podelei
Numai pe verticala pot scapa din incaperea obscura
Priveste peretii cat vrei, dar nu mai astepta raspunsuri
Degeaba ma cauti alaturi
As vrea sa fiu in aria privirii
Dar nu mai pot sa ghicesc unde vrei sa te uiti
O sa raman pe podea lipit cu urechea de pasii tai
Sa stiu macar unde alergi cand ti-e frica.

se vede

Separat de credinte
Mi-am chemat bucatile
Sa se-ntinda peste pat
Direct sub talpa orasului

Pe scara am renuntat
La forma de aseara
Acea obsesie imi strangea gatul,
Incepusem sa vorbesc schimbat

Din buzunare imi curge cenusa.
Prin subtstanta moale
Mainile trec usor si pipaie asfaltul
Si aflu ca pe-aici am mai trecut

Lumea din jur alerga cu mainile
Tremurand alaturi
Trage cu coada ochiului la mine
Rade de forma mea de azi.

Cu unghiile sapam in asfalt gropi cu cenusa
Incovoiat de spate
Sa se creada ca sufar de altceva
Nu ca arunc din buzunare
Praful murdar.

Citeam organizarea din semafoare
Asteptand sa treaca ceilati.
Ultimul eu, fixand cu privirea scopul
cum tragi cu mana libera linii departe
pe foile A4

one last thing

Si e ultima zi..dar nu e ultimul an. In urmatorul an se transfera tot ce s-a adunat in anii dinainte, nu doar ce a fost in anul precedent. Eu nu am niciun plan, nicio idee, deocamdata nu ma leaga absolut nimic de anul care vine. Tot eu fata in fata cu timpul, mai departe de unele lucruri si aproape de altele. E tarziu..asta e tot ce simt cand se termina anul asta. Stiu doar ca in timpul ce mi-a mai ramas din anul asta nu o sa mai am timp sa scriu, o sa am timp doar de alte lucruri. Si asa a fost mereu, dar vine o vreme cand trebuie sa judeci pentru a da sensuri. Orice ai face, faptele vor trimite revertebratii in viitor sau din viitor lasa in trecut rani. La sfarsitul anului simti ca trebuie sa te grabesti, nu ai timp de pierdut. Dar pierdut prea multe si mai presus de toate, ai pierdut timpul

cum am cules trandafiri cu mana stanga

Mi-a placut sa ma stiu mereu prin preajma adevarului. Nu stiu cat de corect am fost cu mine, iar cu ceilalti nici pe departe nu am reusit sa-mi asigur integritatea morala. Oricat de mult am vrut si oricat de tare regret acum. Constatarile se nasc drept adevaruri ascunse in prealabil. Pentru ca fi alaturi de adevar, am spionat trecutul si am tras cu ochiul in viitor. Stiam ca adevarul e undeva la mijloc. Il caut si in prezent. Am aflat ca adevarul doare, oricum ma avertizasera unele semne de care am preferat sa nu tin seama. Se mai spune ca adevarul e orbitor si sunt de acord, pentru ca am incetat sa mai vad cum vedeam inainte oricat de mult am incercat sa imi amintesc cum aratau acele lucruri. Ca sa ma feresc de aceste efecte secundare, mi-am creat un avatar cu care am cercetat realitatea. Pe el l-am trimis in cele mai ascunse si intunecate unghiuri, l-am lasat sa sufere si sa se chinuie cu povara adevarului in timp ce eu nestiutorul il asteptam sa se intoarca dupa ce va fi invatat destul, sa reverse asupra mea intelepciunea. Credeam ca asa nu risc nimic. Riscam foarte mult ca avatarul sa se razvrateasca si sa nu mai asculte de mine. Dar asta fac tot timpul, undeva in mintea mea, in fiecare secunda, sta un adevarat Eu care asteapta sa vina vremea lui sa traiasca. Intotdeauna avem ascunsi un alter - ego care asteapta, suntem asemenea papusilor rusesti, inchisi unul in altul, redusi la embrionul care-si astepta destinul. Iata ca a evoluat fara sa se metamorfozeze, el inca exista si acum. Cumva sunt legate toate stadiile individului odihnindu-se pe treptele timpului. Oricat de mult m-a ademenit parfumul silentios al trandafirilor, chiar daca petalele moi inlantuite in coroana care adaposteste esenta naturii, dezvaluite doar la lumina zilei, ma hipnotizau, teama de a-mi vedea palma strapunsa de spini m-a oprit sa intind acea mana de care aveam prea multa nevoie, nu puteam sa patez tot ce urma sa ating pe viitor.

iarta-ti iarna

Cateodata treceam pe strazile albe
Destul de-nguste atunci sub cerul gri.
Si nu-mi pasa ca nu e primavara
Frigul imi mai distragea atentia de la fulgii
Impletiti in zapada de pe umerii mei.
Ma grabeam si uitam ca ma apasa stelutele
N-avea de ce sa fie ciudat ca m-afund ingreunat in trotuar
Cu iarna desenata pe paltonul meu.
Sa nu-ndraznesti sa alergi pe aceste strazi!
Relativ e mai bine sa inaintezi incetisor
Respira cu emotie, dar nu te agita
Caldura din tine nu va lasa stelutele
Sa acopere gropile cele mai adanci
Stiu! Acum mi-am amintit coltul in minus
Lipeste la orice fulg cate-un colt.
Mai simteam mai trist cu fulgii alaturi de mine
Neterminati la timp.
Sau li se daduse drumul prea devreme de-acolo de sus..
Nu stiam la vremea aia ca cerul e gri inchis si fulgii albi ca zapada
Nepotrivirea de culoare nu putea lega doua caractere atat de diferite
Dupa amintire, am inteles ca pe trotuare se pusese sticla.
Unde se cadea, din cioburi se asternea zapada
Si tot asa la infinit,
Unde cadeai insuti te-asterneai pe jos.
Ninge de trei zile direct pe blocuri
Pe sub acoperisuri, casele sunt ninse
Din parti de vantul pustiul de la pustiul sufletelor
Pe care le mai muta-n goana lui.
Le pune deoparte, pentru tristetea care vine cu timpul.
Peste Bucuresti ninge ca-n povestea
Cu mine pe strazile inguste.

creative writing

Cum iubeste un nebun

In salon era un aer imbacsit, de camera chinuita cu prea multe suflete ingramadite peste voia lor si sortite sa isi imparta atat aerul cat si si suferintele asemanatoare. Fiecare venise cu suferinta lui unica, si aflasera, oarecum stupefiati ca pot si inclusi intr-o categorie aparte de oameni suferinzi, cu acelasi simptome, pe deasupra si cu un tratament comun pentru fiecare. Orice persoana din acel salon, asteptand cu fata lipita de cearsaf, se putea intreba cum de acesti oameni cu halate albe au fost capabili sa gaseasca atat de usor cheia la enigma lor. Prin usa intredeschisa de la baie se strecura mirosul greu de clor, care iti amintea cu fiecare adiere unde te afli. Un spital, chiar daca este de nebuni, ramane un spital ca oricare altul, cu holuri lungi, usi multe care ascundeau cabinet, saloane si tot felul de incaperi. Scari intortocheate care nu te duc niciodata la etajul la care vrei. Oameni ingramaditi la cozi in fata un cabinet pe ale caror fete schimonosite se citeste nedumerirea amestecata cu speranta ca totul se va rezolva pana la urma, odata ajuns aici. Asistente frumoase, cu chipul bland, sau doctori mereu grabiti si fiorosi, toti sunt acolo pentru tine, oferind un raspuns pentru oricare chin. Ai ameteli, lumea se invarte in jurul tau, simti ca ramai suspendatat intre oamenii de langa tine, senzatia cumplita de rau fizic care te incatuseaza si te pune intre ziduri, avea o simpla explicatie. Anemie, vezi tu, globulele albe s-au inmultit, trebuie sa manaci anume mancaruri, uite medicamentul asta. Raspunsul e clar pentru ei, nu esti nici prima nici ultima persoana care s-a prezentat cu problema asta. Acum trebuie sa fie clar si pentru tine. Cauza, explicatia manifestarii si calea spre vindecare. E simplu, si pleci cu gandul ca e normal.
Dar pentru amaratii din salonul ala ce mai putea fi clar? Zbatandu-se toata viata intr-o lume anormala, incapabila sa se alinieze frumos printre lumile celorlalti, condamnati printr-o singura privire “E nebun, lasa-l in pace!”. Rareori compatimire, prea multa repulsie. Ei, nebunii erau cei mai departe de adevar, desi fiecare luase in brate un adevar al lor, in care credeau atat de mult, incat ii acaparasera intelesul in intregime, facandu-l de neinteles pentru altii. Se afirma sus si tare, de mii de ani, ca exista trup si suflet. Uite, medicii spun ca e o boala psihica, a creierului, deci corpul poarte boala. Atunci, intr-un anume punct, prin legatura subtila din fiecare corp si sufletul sau, nebunia s-a transmis sublim si catre suflet. Nebunilor li se smulge orice sentiment, brutal, si aproape grotesc li se atribuie ura."Fereste-te de nebun, el nu judeca".
Asistentele, cu degetele delicate impodobite cu cate un inel fermecator de potrivit, de parca ar fi construite inele anume pentru asistente, transferate apoi prin cumparare ca parte inerenta oricarei asistente, ele sunt ingerii cu aripile transformate in halate. Asistentele au degete cu inele, degete cu care mangaie fruntile bolnavilor, prind tigari trecatoare si ridica cesti micute de cafea, zambind cu candoare. Pentru un om obisnuit, gata sa cedeze afectiunea primei persoane din apropierea lui, asistenta devine centrul universului acesta clinic. Doctorii raman in spate, intr-un loc undeva inaccesibil, ca niste zei de care depinde soarta ta, chiar daca tu ai o familie, iubesti, ai masina cu care te duci la serviciu, un Dumnezeu poate ridica mana si distruge intr-o clipita tot. In palma lui stau toate aceste lucruri, dar nu traiesti constant cu gandul la El, ci cu gandul la toate aceste lucruri mai marunte. Sunt si asistente vulgare, comune ca aspect fizic, neglinjente si dure. Acestea nu iti raman intiparite in mine, doar celalate se ridica ca niste minuni din profan. Obisnuit cu raul din jur, il sari cu vederea ca pe un lucru care nu mai merita observat. Nu mai ai loc nici pentru dezgust.
Cu toate ca toti nebunii au un destin mai puternic decat al altor oameni, destin ca o fatalitate din care nu pot sa scape in niciun fel, devin neinteresanti ca oameni. Vin la spital ca nebuni, sa scape lumea de ei, sa fie calmati, temperati din avantul lor irational. Pe asistente nu le mai intereseaza de unde vine, cine a fost. Conteaza ce este si ce va fi. Intra in salon sa faca injectii, sa schimbe lenjeria si sa aduca medicamentele. Intra in salon, nu la oameni care devin ca un décor intalnit in orice alt salon. O asistenta., prin absurd, ar continua sa vina regulat intr-un salon gol sa schimbe asternuturile, sa verifice perfuziile, sa sparga fiole si sa incarce seringi dureroase, absolut normal, chiar daca activitatile nu mai au nicio finalitate, conteaza ca au fost facute.
-Domnul doctor, ce facem cu ala de la 7, ca nu mananca nimic si sta numai in coltul salonului. Nu s-a mai urcat in pat de o saptamana! Asistenta tanara, cu mana stanga trecuta peste dosarul lipit de piept, se uita intrebatoare catre doctor. Mana dreapta era pe clanta, iar inele de aur aveau pietricele albastrui care sclipeau in fata oglinzii de langa cuier.
-Il trimit acasa, ca asta se omoara pe aici, si nu am chef de probleme. Ii faci fisa de externare si vii la mine peste o ora. Doctorul arunca o privire care anunta ca asta e tot raspunsul si ca asistenta e libera. Judecata lui limpede si concisa nu mai trebuia contestata.
-Dar nu v-am spus , domn’ doctor , cum plange ca un copil, daca l-ati vedea.”Mirela, Mirela, ofteaza, si apoi plange cu lacrimile curgand, mai mereu are pijamaua uda. Vedeti, asta pesemne se indragostise de Mirela, care a plecat acum doua saptamani la Municipal. ”Mirela, de ce-am distrus dragostea noastra”. Saracul, crede ca el a facut ceva de a plecat.Ce sa faca biata fata, era rezidenta si a trebuit sa plece, de unde sa stie ea ce-in in mintea nebunului. Cand era in tura intr-o noapte, si avea grija de el, cica l-a mangaiat pe obraz si i-a spus “Ce om frumos esti tu, pacat de tine”. Va dati seama ca el cand a auzit asta, a fost coplesit. Acuma eu stiu ce-o fi cu el, creca cazuri de astea sunt peste tot. Daca nu judeca, cine stie ce poveste s-a petrecut in mintea lui. El poate se uita la usa aia si vede altceva. Dar e si periculos, bine ca nu I s-a pus pata pe cineva, ca au mai fost cazuri cu din astia de devin gelosi pe lucruri din astea si omoara oameni nevinovati. Asta saracu e slabut si nu a facut niciodata scandal.
-Lasa-l, ca-i trece.Nu am eu timp acum de romantism aici. Te astept cu fisa.C e naiba, facem telenovele aici sau suntem spital?Desi vorba era insotita de un ton dojenitor, doctorul zambea cu subinteles catre asistenta. Vezi, eu inteleg ce vrei tu sa zici, dar mie mi se pare asa de dramatic cum crezi tu, am lucruri mult ma importante.
Scartaitul usii se termina cu ecoul intalnirii dintre tocul de lemn gaunos si usa grea. Asistenta porni grabita pe scari, aruncand o privire in spate sa vada ce se mai intampla pe hol, cu impresia ca avea sa se intoarca curand sa se implice in faptele de pe acest hol.

retrocedarile afectivitatii

Cine ne mai da inapoi iubirea pierduta si fericirile? Dupa fiecare esec pornim in cautarea despagubirii, deschidem zeci de procese cautand sa fim achitati, insa prin uitare nici nu ne mai prezentam la majoritatea dintre ele. Ne ferim de alte dezamagiri si ne place sa ne socotim incapabili de lupa. Cu alte procese ne chinuim zadarnic ani de-a randul, pentru ca sunt lucruri pe care nu concep sa le pierdem, si cat traim trebuie sa luptam cu fiecare atom din noi pentru ele. Cateodata, castigam frumos cu ajutorul celora care ne-au ranit, ei ne-a luat acel ceva, la ei se afla acum, si cand acestia ne intind resemnati mana, suntem salvati. Viata, atat in privina trecutului, cat si a viitorului, se cladeste pe un lant de sperante. Nu sa spun ca decat asta este viata, evit sa imi asum o responsabilitate atata de mare. Nu pot sa ma numar printre cei care au descoperit ce e viata. Cand este spulberata cate o zala, trebuie inlocuita imediat cu alta zala din acelasi material. Unii avem niste lanturi atat de plapande incat tremuram la fiecare pas, cand se rupe o zala, cazuti sub vraja sensibilitatii, nu o ma inlocuim cu alta, ci o reparam pe cea rupta, nestiind ca e si mai plapanda astfel. Dezamagire, speranta, sunt cuvinte profunde, dar care folosite atat de des au inceput sa piarda legatura dintre notiune si cuvant. Sensul e departe acum de ele. Trebuie sa ai grija cum le folosesti pentu ca esti suspectat de banalitate. Spui "viata" incercand sa cuprinzi intr-o denumire prea multe lucruri pe care altfel nu ai cum sa le numesti. Stii ca exista pe acolo pe undeva, multe ti s-au intamplat tie, altele altora.Daca ajungi la o varsta in care, ani de-a randul te-ai dus cu acelasi autobuz, pe acelasi traseu, la acelasi serviciu pe care nu ti l-ai dorit, nu spui ca e aglomerat autobuzul, ca traseul e plictisitor si murdar, ca serviciul e foarte greu, spui simplu ca viata ta e grea, dar normala. Ai ajuns la capatul lantului, si nu mai are rost sa adaugi zale inutile. Pentru tine, viata e particia aia din Romania, din Bucuresti, ca pe o harta pe care dai zoom si ajungi la o anume casa de o oarecare strada. Dar viata se numeste si harta intreaga. Si o harta mai veche, in postura de istorie. O harta mare, imposibil de descifrat si miliarde de harti mici, imprimate pe aceasta harta. O sa incerc sa evit folosirea cuvantului viata, mi se pare la indemana si destul de interpretabil, uneori in sensuri nedorite. Ma aflu in fata unui zid inalt situat la marginea gradiinii mele. Si presupun ca dincolo e tot o gradina, dar zidul e prea inalt ca sa stiu ce e cu adevarat in spatele lui.
Problema care ramane este aceea daca iti mai razbuna cineva suferinta. Trebuie stearsa umilinta, inapoiata bucuria de a trai. Atunci cand primesti un cadou sau castigi ceva, nu esti fericit doar pentru acel lucru, esti fericit pentru ca traiesti si astfel a fost posibil acel lucru.
Isi au rostul retrocedarie afective sau trebuie tratate ca un subiect tabu? Putem raspune: "depinde". Cea mai populara si in acelasi timp cuprinzatoare vorba raspandita printre noi, aceea ca 'asa e viata', iti va spune ca nu te poti impotrivi, trebuie sa lasi sa se treaca prin tine.**Oricum, faza cu "asa e viata" e o lege cam confuza, de care profita la maxim judecatorii cand iti dau sentinta..

acesta este viitorul?Nu, iata, acela este viitorul..

Octavian Paler, 2006

"Am uneori tentatia sa zic mi-e jena, mi-e rusine sa recunosc ca sunt roman. Si rămân român, nu am ce face pentru ca asta face parte din destinul meu si nenorocirea mea este ca nu pot sa inchid usa si sa nu mai stiu ce se petrece in strada, dincolo de ea. Pentru mine, Romania e o fatalitate. Adica, m-am nascut roman si nu am cum sa ies din acest destin. Cu alte cuvinte, o sa-mi iubesc tara chiar daca va fi condusa de canalii si lepadaturi. Nu ma intereseaza, dar imi pastrez unicul drept care mi-a ramas dupa iluzii, dupa dezamagiri, dupa revolta, ultimul meu refugiu e dispretul"


"Eu imi sfarsesc viata urat. Imi sfarsesc viata, pentru ca nu mai am mult pana probabil voi inchide prăvălia. Si sunt in situatia acum, in 2006, la 80 de ani, sa spun ca nu mai cred in nimic. Sau aproape in nimic. Nu mai cred in democratie, nu mai cred in capitalism, nu mai cred nici in libertate, dupa ce am crezut ca acestea sunt valori paradisiace .Mai cred in dragoste si in mizantropie (..) si sunt foarte trist pentru ca indiferent ce se va intampla cu aceasta tara, nu mi-e indiferenta soarta ei. Eu chiar cred in ce-am scris, ca un om normal are intr-adevar o singura patrie, restul sunt tări. Am aceasta patrie si sunt exasperat defapt, vazand ca am ajuns intr-un final de istorie si nu-si dau seama politicienii de astazi. Eu va intreb pe dumneavostra, sa imi spuneti cinstit, voi in ce mai credeti astazi?

Scriitorul Octavian Paler a incetat din viata luni, 7 mai 2007, in urma unui atac de cord. Avea aproape 81 de ani si se pare, o mare durere in suflet, pe care inima nu a mai suportat-o.

Tot ce as putea spune in legatura cu politica, in situatia de acum, cand majoritatea blogurilor mustesc de subiectele pe aceasta tema, este exprimat in aceste cuvinte ale lui Octavian Paler. Am o sila imensa pentru situatia prezenta, cand fiecare incearca sa duca o campanie de convingere absurda. Ne mintim ca o sa fie bine, si ramane o enigma pentru mine siguranta asta. Atacul la persoana a inlocuit in toatalitate critica la fapte, acum cand poti dezamagi foarte usor prin simpla aderenta la o idee, aderenta uneori departe de a fi sustinere. Esti anulat ca persoana si condamnat laolalta cu colectivitatea in care esti situat fara voia ta. Sunt foarte suparat pe modul de gandire, nu pentru faptul ca nu gandesc si ei ca mine. Recunosc ca ar trebui sa ma bucure aceste inititative, ca se lupta pentru o credinta, indeosebi tinerii, insa ceva ma opreste. Nu suport sa vad cat de usor cad prada manipularii din mass media. Nu pot sa admir spiritul gregar care se manifesta, psihologia colectiva care se substituie oricarei judecati proprii, originale, intr-adevar toate acestea datorita unor frustari printre ale caror cauze se numara si clasa politica din Romania. Am ajuns la o varsta la care au inceput sa ni se fixeze conceptele de stat, de societate, ne simtim indeajuns de puternici ca sa indepartam pericolele care ne amentinta. Dar unde ati stat ascunsi pana acum?
Acum, e mai simplu, pentru ca esti pus sa alegi, avem iluzia ca depinde foarte mult de noi, ca suntem promotorii schimbarii, insa ca un idealist, socot ca ar fi fost infinit mai frumos sa alegem singuri, dinainte, in maruntele noastre vieti, construind ceva frumos de jos in sus. Mai bine ne consideram ratati de altii, prinsi in capcane din care cautam orbeste sa scapam. Important este insa cum scapam, nevatamati sau teferi? Extrem de periculos este sa nu cadem in capcane mai adanci, sapate de noi. Nu am intalnit atata ura canlizata impotriva unui om, fiecare porneste la drum convins ca acum ori niciodata trebuia taiat si spanzurat UN SINGUR vinovat pentru toate rele. Aceasta alegere este decisiva, urmeaza mantuirea apoi. De ce sunteti orbi, feriti-va de-acum de suferinte ulterioare. Nu intelegi ca orice speranta se intoarce mereu ca un bumerang, transfigurata in blestem sau fericire? Nu vedeti ca nu putem schimba destinul acestei tari, nu vom face decat sa il prelungim...
Principala trasatura a romanilor nu este umorul, ci naivitatea. Suntem un popor inclinat spre tragism, am suportat multe greutati de-a lungul istoriei, prea multe, si nu ne invatam minte niciodata.
Aceste alegeri, culmea, nu m-au facut sa ma gandesc la viitorul tarii, la viitorul meu, ci m-au intors cu fata catre oamenii din jurul meu. Oameni care au reusit sa ma sperie mai mult ca oricand. O spun sincer, desi pare fals. Am vazut puterea in ochii lor. Este unanim recunoscut faptul ca mai multi oameni pot cadea de acord asupra unui lucru, chiar daca acesta nu este un adevar. Am fost dezamagit de persoane apropiate, de la care aveam asteptari. Odata realizat acest lucru, ramai singur.Esti respins, oricum te simteam de la sine izolat de restul lumii.E o lume trista tara in care traim, ne prefacem ca suntem fericiti. Lucrul care ma ingrijoreaza este acela ca nu stiu daca eu gandesc bine. Poate eu gresesc, dar oricum nu vreau sa fiu ca ei, chiar daca, repet, gresesc. Au fost atat de rai acesti 5 ani, ce fapte abominabile s-au intamplat, fapte pe care eu nu le cunosc. Va rog, ajutati-ma si pe mine sa inteleg, voi putinii mei cititori, caci blogul meu este departe de a fi popular. Este un blog micut, ratacit in subiecte abstracte, departe de concret si de interesul potentialilor amatori. Din cinci in cinci ani ni se pune o stampila in mana, avem iluzia puterii in palme, si atunci ne compartam irational, ca oile.Dupa ce se termina alegerile, plecam capul in pamant, uitam si ne vedem de vietile noastre mai departe. Observan compartamentul romanilor, cred ca am gasit si raspunsul la intrebarea cum a putut functiona comunismul la acel ingrozitor nivel in Romania. Raspunsul m-a pus in fata unei realitati crude. A fost o masinarie facuta sa funcioneze peste sufletele noastre, prin mintea noastra. Prinsi in tavalugul cotidian, romanii au uitat sa se opreasca sa mai judece putin. Au inteles gresit.
Nu voi mai critica clasa politica, pentru ca au facut-o destule persoane avizate inaintea mea. Da, ii condamn si pe ei, ii pun pe tot la zid. Tot dintre noi s-au ridicat. Politica e facuta pentru oameni, dar nu poate fi facuta de ei. Totusi avem pretentia sa il negam si pe Dumnezeu. Noi nu suntem in stare sa conducem o comuna, dar lumea! In politica nu poti condamna un singur om, pentru ca e imposibil ca acesta sa actioneze neinfluentat. Il condamnami ca statutul i-a permis sa schimbe, insa ar trebui sa ne gandim ca acesta, ca om, a fost practic incapabil sa o faca. Nu mai am putere nici pentru dispret, nu pot sa mai condamn pe nimeni, ma simt condamnat de toti, si mi-e greu sa inteleg cum a ajuns sa ma afecteze in asa hal politica, pe mine, care de obicei nu ma interesa. Ca si pentru multi alti, politica era acel lucru despre care scrie in ziare, pagini neinteresante peste care treceam, politica care se petrecea la televizor, undeva in Bucuresti, departe de noi. Acum incep sa o simt, si nu prin insitutii, ci prin oameni.
Despre Romania am aflat la scoala, cand mi s-a aratat harta care "arata ca un buchet de flori", desi mie mi se parea a semana mai mult cu un peste. Am cantat imnul, incercand un sentiment nou de mandire si adeziune. Mi s-a arata istoria, un Stefan cel Mare, un Mihai Viteazu, romanii care era mereu mai putin decat dusmanii si totusi reuseau sa invinga. Nu intelegeam pe vremea aia cum au ajutat ei Romania.Imi placeau pentru ca avea sabii, buzdugane si platose. Am plans cand turcii l-au omorat pe prietenul lui Stefanita din "Stejarul din Borzesti". I-am iubit pe romani si i-am urat pe turci.La 1 decembrie 1918 nu intelegeam cum s-a unit Romania. Uite acolo pe harta, Tara Romaneasca, Moldova, sunt alaturi, ce au facut practic romanii, au carat muntii, dealurile?. Cum adica au citit o proclamatie, atat? La vremea aia, pentru mine istoria insemna doar razboaie si ani. Atat. Acum, din pacate am intels cat de cat ce este istoria. Eu iubesc Romania pentru literatura si istoria zbuciumate, pentru alte cateva personalitati prezente si pentru ca asta e viata mea. Cum spunea Leibnitz "Traim in cea mai buna dintre toate lumine posibile"

nu

Nu mai plangeti toamna, faceti pleonasm cu tristetea de afara.

abecedarul tigarii

In pachetul de tigari mototolit in gunoi
Sunt inghusuite 20 de oftaturi.
Tot ce nu mi-a placut ieri la mine
Sta invelit in cartonul albastru

in fiecare seara gunoiul se recilcleaza
Se incearca sa fabrice surasuri din grimase
Dar nu pentru mine
Mie mi se spune sa ma opresc,
Sa nu mai daunez grav celui din mine.

In plamani, alveolele nu mai schimba oxigen cu C02,
Schimba altceva.Asa ca,
prescurteaza anii, gasind trasee mai scurte
catre inima care schimba totul mai devreme.

Eu nu fumez, eu substitui tigarile
din pachete.
Dau 40 de bani pe o tigare
Dar niciodata un ban pe maine.
Si ma prefac ca nu-mi pasa.

bad romance

Mai devreme sau mai tarziu, orice romantism implica o mica doza de ridicol.

Fericirea intra un con de umbra pierzandu-si din credibilitate, tragicul de alta data se estompeaza, toate astea pentru ca pur si simplu sunt impuse de drama. Sublimul este un fenomen efemer care se strecoara afara din tot ce insufletise.

Pentru ca acum copacii sunt chiar caraghiosi cu crengile lor innegrite ascutindu-se spre inaltimi si frunzele ingramadite pe fundul gropilor. Autobuzele ticsite cu oameni si cu tine mereu grabit, se tarasesc din statie in statie, pe langa linile care isi asteapta tramvaiele de plumb zguduind asfaltul.
Facultatea a devenit o cladire cu zeci de mii de etaje care inghite hamestita tot timpul din lume. Acolo s-au pierdut ( imi place sa cred ca nu fara rost) miliarde de clipe. De aceasta cladire gigantica, devenita de ceva timp centrul vietii mele, in jurul caruia se invartesc sperantele ca fluturii pe la ferestrele cladirii, ma leaga ceva mai mult decat obligatia. In fiercare zi ma trezesc in fata cladirii, incercand sa ii numar etajele. Atunci mi se pare ca acolo, spre ultimele etaje, se zaresc totusi niste sateliti care se misca pe traiectorii precise. Deschid usa grea de fier, si ajuns in hol, ma pregatesc de inca o lectie care sa ma initieze treptat in misterul celei mai inalte constructii din lume.

Stau incremenit ca o statuie in fata laptopului, hipnotizat de minunea de biti din fata mea. Cu un 0 si un 1 s-a reusit copierea si reproducerea perfecta a multor parti din lume. Acesti biti au suferit insa o mutatie, s-au incrucisat, si de la o vreme nu mai copiaza ci creeaza. Iata realitatea virtuala! Din degetele lipite de taste, nervii mi s-au prelungit pe sub unghii, au strapuns plasticul tastelor si s-au amestecat cu circuitele placii de baza. Descarc videoclipuri, muzica, texte, informatia din toate serverele din lume se scurge in mine cu viteza nelimitata. Nu mai existe nicio bariera intre mine si Internet. Omenirea o sa se alerteze de disparitia bitilor si va fi scrisa o noua pagina in istoria omenirii. De un singur lucru imi e teama si anume de un proces invers. Daca voi transmigra, recreat in biti?Si atunci pe scaun sa ramana doar un corp ighetat, lipsit de mine..

in the rain

Nu foarte departe de lumea noastra, se afla o lumea in care copacii au in loc de frunze picaturi de apa. Arata ca niste bobite mici de cristal, prinse ca niste cercelusi de crengile intortocheate. Pe acesti copaci suavi, locuitori acestor lumi vor sa ii scutere ca sa culeaga fiecare nota muzicala care se desprinde din ciocnirea micutelor cristale. Cantecul hipnotizeza doar compus in imaginatia lor, caci picaturile sunt mute precum singuratatea. Atinse una de alta, se intrepatrund, se unesc sau aluneca netede una peste alta. Totul, in linistea unui cimitir pe inserate. Ei, copacii, nu mai au umbre ci curcubee suprapuse ierbii de la radacina lor. Cand e soare, aleile parc construite peste aceste curcubee, asemenea unor stradute suspendate undeva la mijlocul unui cer de dupa ploaie. Daca te-ai opri in fata acestui copac, te-ai vedea in o mie de oglinjoare, tu, prins in globuletele translucide si agatat in toate crengile. Ai merge asa cu sufletul atarnat in fiecare copac. Te intorci din drum, il chemi, ii faci semn cu mana sa te urmeze, dar el ramane tot acolo. Te urmareste imaginea ta curios redusa la diapozitive taiate din fiecare ipostaza in care te-ai aratat in plimbarea ta. Sufletul a iesit bine, zambind in toate diapozitivele, si abia astepti sa ajungi in camaruta ta intunecata sa il poti developa. Dar acum nu mai vrea sa vina dupa tine, sare din copac in copac, din lacrima in lacrima, si cand ma intorci capul, e tot acolo, copiat in fiecare picatura.
Din cand in cand, in aceasta lume, vantul bate cu valuri de toamna si imprastie picaturile pe strazi, pe blocuri, la margini de paduri aramii sub toamna plutitoare.Dupa ce se odihneste uitat, caci acesti locuitori nu privesc in jos niciodata, covorul de margele transparente se scurge din aceasta lume devenita mohorata, si aduce ploaia noastra. Ca sa compenseze suferinta venita in lumea lor originara, inainte de o parasi, picaturile promit ca ajunse in lumea noastra, vor aduce tristete, rareori bucurie.

Daca faci multe greseli, incepe sa iti fie frica de tine. Ca sa scapi de frica, trebuie sa gasesti vinovati pentru greseli. Incepi cu viata, si din cand in cand mai particularizezi.
Din cand in cand, lumea se blocheaza. Fragmenteza ca un joc rulat pe un calculator mult prea slab pentru cerintele lui. Atunci culorile de pe autobuze ramana in urma, vorbele o iau inainte buzelor, astfaltul se innegreste. Strazile deviaza si se opresc direct in blocuri. Ciorile raman incremenite in cer, dispar si apar pe sub alti nori. Tu ramai mereu in urma tuturor...

voices of red

Pentru mine, multi oameni sunt doar propozitii. Cand cineva ma intreaba despre "cutare", instantaneuu imi vin in minte niste cuvinte ale respectivului, cuvinte spuse de el si care in mintea mea il definesc. Astfel, cand mi-l imaginez ca partas la intamplari la care nu a fost prezent, imi inchipui ca ar fi folosit cuvintele cu care m-a obisnuit pe mine. Bineinteles ca ma insel amarnic si acesti oameni nu inceteaza sa ma uimeasca permanent. Dar ma dezvat de obiceiul meu, si atunci nu fac decat sa le schimb propozitia cu cea noua. Unii dintre ei au ticuri de limbaj, ticuri pe care le avem cu totii daca ma gandesc mai bine. Orice intrebare, informatie ii spui, el incepe prin a te aproba, nuantand intensitatea sinceritatii prin inflexiuni ale vocii. "Daaa...lasa o virgula de gandire si apoi iti tranteste un dar legat de o explicatie originala sau de un raspuns auzit la altii care i s-a parut lui mai plauzibil. Acestia sunt mai intai previzibili, si apoi surprinzatori.
O alta categorie contine persoanele care orice le zici, neaga mai intai, facand din start o bagatela din ce zici tu. Acestia sunt genul care folosesc multe exemple ca sa iti nimiceasca convingerea. "Nuu..nu e asa..poi uita-te si tu la "cutare". "Ti se pare aglomerat? Nu e..poi am stat eu ieri o juma' de ora pana sa ajung la facultate. La ora asta nu e trafic. Acum s-a oprit ca e rosu la semafor". Aceste persoane te surpind mereu, insa pe termen scurt, caci de multe ori devin enervante si sfarsesti prin a deveni inhibat in fata lor.
Chiar daca par stersi, oamenii tacuti se dovedesc interesanti la o analiza amanuntita. Pentru ca fiecare propozitie se descatuseaza cu efort interior din partea lor, acesta capata valoarea pietrelor pretioase. Cu cat e mai rar, mai greu de gasit, cu atat devin mai scumpe. Acesti oameni, introvertiti, dupa ce isi dovedesc originalitatea, devenind interesanti pentru tine, se dovedesc prieteni de nadejde, cu atat mai mult cu cat de simti special pentru ca ai te-ai dovedit o persoana demna de atentia lor, un om in fata caruia sa isi poata dezvalui sufletului fara retineri.

Unuia ii intrase odata in cap ca daca nu am mai vorbi pe strazi, blocurile nu ar mai arata atata de dezolant. Sunetele lovesc in zugraveala, o desprind de pe ziduri, nu uniform, ci agresiv, ca o sfasiere. Blocurile se stramba de durere, si cica daca ne-am uitat atent la ele, am vedea cum s-au deformat, acum sunt toate desenate numai cu linii curbe. De parca nu ar fi de ajuns, mai sunt si acele vorbe care intai ard in noi, si cand ies, sunt numai cenusa care se depune pe blocuri. Asa ca spunea ca ar trebui sa existe campanii si pentru salvarea blocurilor, nu numai nebunia asta de ecologie. In natura e un ciclu puternic, nu o sa reusim sa il distrugem asa usor, sustinea el, dar ce te faci cu blocurile? Daca nu incetam odata cu strigatele noastre, o sa macinam, rand pe randm toate blocurile. Atunci, treptat , orasul o sa cada pe noi. De abia apoi o sa putem sa ne plangem ca orasul ne sufoca.

viitorul nu mai e ce-a fost

Fiecaruia dintre noi ii lipseste cate ceva. Asa putem fi tristi.
Pe parcursul vietii cautam sa compensam acel lips. Numai asa putem fi fericti.
Ceea ce e interesant la faptura noastra, e faptul ca desi nu avem timp pentru calcule,
inconstient, actionam cam dupa aceleasi legi, cand sunem pusi in situatii similare, si cred ca daca cineva ne-ar pune sa alegem un instrument ca sa cantam trecutul, toti am alege vioara, devenind niste rapsozi ai trecutului. Cu arcusul ascuns in haina, de cate ori gasim cate o vioara, pornim sa ne cantam cantecul. Ceilalti se opresc mirati, judecand nebunul care si-a scos arcusul si canta fara de-nteles. Contrariati, trec mai departe sa isi caute viorile lor ascunse prin parcuri, pe cateva strazi, in fata unei case anume sau intr-o padure. Poate fi adevarat ca toate dorintele noastre se nasc din regrete, nu invers.

Ma enerveaza ateii convinsi, sunt prea increzatori in sine si optimisti. Ca sa fii un ateu perfect, nu e de ajuns sa iti renegi Creatorul. Cu sange rece, trebuie sa ucizi si Dumnezeul celorlalti. E mai bine sa lasi loc pentru neintelesuri, macar asa iti poti asigura niste scuze.

back to the future (end)

Incepuse sa ma doara tacearea, imi simteam corpul strivit sub greutatea ei condensata in mine. Voiam sa scap de acolo, dar nu stiam incotro. Cand vrei sa scapi de ceva, neaparat stii calea, insa eu nu aveam nicio idee ce trebuie sa mai fac. Trebuia sa mai aflu ceva care imi scapa.
-Zenhar, lumea ta o simt stranie. Am vazut cerul, copacii si florile...
-Toate lucrurile carora nu le gasesti un rol, si care nu se explica de la sine, sunt stranii. Un scaun asezat pe o stea ar la fel de straniu ca lalele din lumea mea. Observand miscarea buzelor mele, care sa pregateau sa dea glas altor intrebari, Zenhar mi-a facut semn cu degetul sa tac.
-Taci si asculta. Tacerea este un dar prin care puteti sa ascultati. Inchipuieste-ti, daca nu ai putea sa taci, ti-ar fi greu sa ii intelegi pe altii, dar si pe tine. Vorbele ar lua locul gandurilor, si ti-ai pierde disimularea si misterul din tine, asemeni unei ape curate prin care poti vedea fundul acoperit de mal, pe care ti-l inchipuiai departe, adanc, sau dimpotriva, mai aproape. Apa clara te lasa sa vezi si toate vietatile din ea. Ai fi ca un geam prin care privirea trece mai departe, fara sa se poate opri vreodata pe el, si asta ar fi periculos, caci nu v-ati mai cunoaste unii pe altii, ati privi asa prin voi, in altii, si din ei tot mai departe, fara sa va opriti privirea. Deci tacerea e un privilegiu de aur daruit voua.
Lumea mea e diferita de a voastra. Mai intai de toate a fost timpul. Apoi au venit sufletele si s-au lipit pe rand de el. Aici nimeni nu se naste, avem copii, tineri si batrani, dar asa au venit in lumea noastra. Nimeni nu imbatraneste si nici nu intinereste, raman toata viata asa cum sunt. Timpul se scurge insa pe el plutesc numai sufletele. Corpurile nu se imbolnavesc niciodata, doar sufletele orbesc, surezesc, sau sunt lovite de alta boala cumplila - dorul. Cateodata sufletele uita anumite sentimente, nu mai stiu ce e ura, nu mai pot fi nostagice. Cand sunt bolnave, sunt tratate cu niste medicamente care actioneaza mai intai asupra timpului, apoi asupra corpului unde se pastreaza o doza din medicament care va fi folosita cand se apropie din nou simptomele bolii. Fiindca nu imbatranesc, nimeni nu asteapta moartea. Moartea vine la intamplare, si nimeni nu a descoperit vreo cauza a acesteia. Pur si simplu, aceste fiinte dispar, ca si cum nu ar fi existat niciodata, lasa in urma doar amintirea. De accea, noi suntem si mai tristi, dar si mai fericiti decat voi. Nimeni nu trece pe langa moarte, cum e la voi, cand cineva scapa dintr-o catastrofa, sau cand grav bolnav, este tratat si scapa. Aici nu putem amana moartea sub niciun chip. Aici nu exista o zi si o noapte pentru fiecare. Cand cineva adoarme, odata trezit, se afla intr-o noua zi. Daca adoarm cand e lumina soarelui, atunci se trezesc noaptea, in intunericul altei zile. Daca adorm atunci, se trezesc in lumina zilei urmatoare. Mereu alta zi. Astfel, fiecare are anii lui. Copilul pe care mi l-ai incredintat, se va supune legilor lumii in care s-a nascut. Imparatul nu trebuie sa isi faca griji, nimic din ce e aici nu ii va afecta copilul.
Eu am un singur scop in lumea asta, trebuie sa fiu indragostit mereu, de aceea caut printese. In lumea noastra nu exista printese, iar pentru noi, ele sunt niste zeite care mentin magia acestei lumi. Au fost vremurile grele, cand deznadejdea incepuse sa incolteasca in sufletul tuturor, si aceasta lume a fost pe cale sa se naruie. Lovit de o suferinta grea, bolnav, uitasem sa mai iubesc. Nu mai stiam ce e dragostea, si in agonia mea, alungasem toate printesele. Tu, insa ai salvat totul, ajutandu-ma sa gasesc Fantana Sufletelor Tari.
Acum du-te, intoarce-te la viata ta, ai aflat destule lucruri stranii pentru tine, du-te inainte sa intelegi prea mult si apoi sa ti se para lumea ta ciudata. Ne vom intalni peste 20 de ani.
Am plecat grabit, iarasi aveam un scop, trebuia sa gasesc o cale sa ma intorc in lumea mea, stiam ca am o lume a mea, iar in aceasta lume nu mai aveam timp de pierdut. Voiam ca odata ajuns acasa, sa adorm cat mai repede ca sa pot visa. Am inceput sa alerg, privind cum deasupra mea cerulse decoloreaza iar ce era in jurul meu incepea sa se destrame, asa cum torni apa pe o pictura proaspata si culorile se scurg una in alta, se amesteca, si distrug imaginile pe care le formasera. In scurt timp, am ajuns acasa, insa fara sa imi dau seama cum. Usa cu cheia in broasca al carei breloc inca se mai legana ca un pendul aproape de sfarsit, dulapul cu umerasul pe care asezasem cele doua camasi una peste alta, papucii aruncati sub pat, totul era la fel cum imi aminteam ca au fost ultima data cand le-am vazut. Patul ravasit, masa din coltul camerei ascunzand sub ea un scaun din care se zarea doar spatarul acoperit cu o bluza lasata in graba, tavanul cu becul galbui, toate mi se pareau ciudate. M-am asezat in pat, intins pe spate, mi-am acoperit mainile cu ochii si m-am rugat sa dispara cat mai repede camera. Curand, am simtit cum ma detasez de prezent, somnul era aproape si am zambit.

Anii au trecut repede, ca intr-o viata normala. Toti anii adunati pana acum pareau un ansamblu de zile, nopti, amintiri, calendare agatate pe perete, ore de pe ecranul telefonului, toate ingropate in aceeasi viteza nebuneasca. Dar stiam ca au fost si ani care au trecut mai greu, fara evenimente importante si fara schimbari majore in mine.Intamplari importante si alte suferinte si bucurii m-au facut sa uit repede de copil si de Zenhar. Am uitat prea repede, ca pe un vis pe care ti-l amintesti doar cateva ore, mai apoi dispare la fel de misterios cum a aparut. Traisem din plin anii, de putine ori avusesem timp de ragaz, si atunci, inainte de adormi, simteam o emotie stranie, o nostalgie necunoscuta si un dor amestecat cu ingrijorare. Viata mea nu mi se parea speciala, nici tragica, nici fermecatoare. Duceam o viata ca toti cei pe care ii cunosteam, sau cel putin asa credeam eu.

Intr-o seara, infometat, ma indreptam cu pasi repezi spre casa, iar la doua strazi de casa mea, la un colt de bloc, mi-a atras atentia un perete dintr-un gang. Pe acele perete cadeau in doua pete micute, rotunde, doua luminite venite de undeva. M-am apropiat de zid, si am vazut cum petele de lumina se largeau pe masura ce ma aflam din ce in ce mai aproape de zid. Ajuns in fata lui, genunchii au inceput sa imi tremure, si m-am prabusit langa zid. Am simtit atunci acea senzatie de orbire sigura si mi-am amintit totul. Trecusem seara de seara pe langa acel zid si tristetea punea stapanire pe mine, imi umplea sufletul scotand la iveala un adevar. De acel zid imi era dor, si in loc sa fiu fericit ca l-am regasit, ma incerca un regret profund legat de acel zid. Orbisem de tot, mai auzeam doar masinile pe strada, zgomote de ferestre inchise si pasi grabiti.

Asa cum il lasasem dupa acea tacere in fata cuvintelor sale, Zenhar astepta pe tronul sau, cu sceptrul strans in pum, iar obrazul sprijinit in cealalta palma.Palatul arata la fel, din cate imi dadeam seama nimic nu se schimbase. Acum tacerea nu ma mai speria, ma simteam coplesit de caldura ei, iar in acest timp mi se perindeau amanuntit in minte toate clipele petrecute candva in aceasta lume.
-Au trecut 20 de ani si 20 de zile. Copilul e liber de acum sa plece, insa nu a parasit turnul. Toti cei care l-au vizitat s-au transformat intr-un chip straniu.Odata iesiti, pe fata lor se citea o tristete nesfarsita. Toti, fara exceptie, au raspuns la fel la intrebarea " Ce s-a petrecut inauntru turnului?", iar acel raspuns a fost "De-acum ma lupt cu o himera...", apoi o tacere de piatra a pus stapanire pe ei.Imparatul si imparateasa s-au prapadit dupa doua zile, ingenunchiati langa perete, coroana ramanand parasita la picioarele lor. Fiintele din lumea mea au devenit aproape niste fantome tacute, si in cele din urma se pare ca vor moartea. Pentru prima data, moartea este asteptata la noi. Trebuie sa intri si tu..

Usa masiva de lemn, inalta si grea, in ciuda infatisarii, s-a deschis usor, fara sa o imping cu putere. In fata mea, langa fereastra, se afla un pat care mi se parea cunoscut. Cu spatele la mine, indreptat spre ferestra statea un om imbracat cu o camasa care mi se parea deasemenea cunoscuta. Incepusem sa tremur de frig si imi vedeam aburii rasuflari in camera. Am pasit incet spre pat, cand, in acea clipa dupa ce talpa piciorului a atins podeaua, el a intors capul. Am inghetat imediat, m-am sfaramat in mii de cioburi in care vedeam ca o oglinda tot ce credeam ca sunt eu. Simteam cum fiecare sinapsa se dezleaga, toti neuronii se deprinsera unii de altii, simteam durerea sufletului in fiecare. Daca as fi putut sa dispara din fata mea acele orbite lipsite de ochii, care totusi intr-un mod halucinant ma fixau , as fi vrut sa intreb "De ce?". Acel om eram eu, la 20 de ani. Orbitele imi chemau ochii, si curand am simtit cum mi-au cazut acolo. In fata mea, o statuie de cioburi, care arata ca mine imbatranit, ramasese cu buzele intredeschise. M-am ridicat de pe pat, am inchis un nasture de la camasa, si am atins cu varful degetele statuia facuta din cioburi. Un fior rece mi-a strabatut corpul, si am retras speriat degetul. Mi-am dus mana la ochii, caci lumina revarsata pe statuia incepea sa ma orbeasca, si in momentul acela am observat ca ochii de sticla lipseau. M-am gandit ca cioburile din care trebuiau sa fie facuti acei ochi se pierdusera. Trebuia sa ii caut neaparat.Dar asta era tot ce stiam. In rest se pierdea orice sentiment din mine, coltii unei amnezii totale se apropiau amenintator. Eram trist pentru ca nu aflasem nimic in acesti 20 de ani, stiam ca sunt lucuri pierdute pentru totdeauna, acesti ani din viata imi fusesera smulsi cu brutalitate, lasat fara orice sentiment. Singur suferisem, singur fusesem fericit, fara sa stiu ce inseamna asta, incapabil sa dau vreun sens.Acolo afara, stiam ca se afla alti oameni care ma vor ajuta sa inteleg. Dar tot ce se intamplase pana la aceasta data, a fost degeaba. Nu mai puteam fi om. Acum trebuia sa gasesc pe cineva sa ma ajute sa aflu unde pot gasi ochii statui de stica, ca pot sa ii asez in acele orbite care ii dadeau capului statuii un aspect de craniu. Trebuia sa lupt pentru aceasta himera a mea, nu cu ea.....
(the end)

lume mica

Daca am fi stapani absoluti ai vietii noastre, cu siguranta ne-am distruge-o intr-un esec absolut, nebuni de atata putere. Altfel, lasam treaba asta altora, iar noi contribuim mai putin la degradarea ei. In plus, ar fost cu neputinta de imaginat ceva sacru intr-o astfel de viata previzibila. Pe mine nu ma sperie faptul ca nu pot alege prea mult in viata, ma intristeaza. Ma sperie alternanta asimetrica si ametitoare in amestecul de luciditate si inocenta, pe axa timpului, a vietii mele, pana la acest punct din prezent. Sunt constient ca si pe viitor vor aparea aceste schimbari, si de aceea imi e frica sa mai cred in lucuri. De prea multe ori am avut impresia ca viitorul se afla intr-o permanenta lupta cu prezentul, trecutul fiind verdictul acestui razboi. Niciuna din acete fete ale timpului nu are un rol predefinit. Cand speri la ceva frumos si cand ajungi la acea perioada cand trebuie sa se intample, dar te intalnesti cu iluzia cu care te imbatasei toti acei ani, prezentul, din postura dura de tiran, a invins. Cand esti pesimist si astepti numai biruinte, dar in drum iti apar licariri de fericire, viitorul invinge aducand caldura sufleteasca a unui personaj pozitiv din basmele copilariei. Rolurile se pot inversa mereu, si sunt situatii cand pot si fi si de aceeasi parte a barierei, cazuri fericite sau total nefericite, o viata de vis sau o viata de cosmar.

Din linoleul caramiziu, care se vede ca prin ceata, din cauza prafului sub care se odihneste nepasator, o furnicuta mica cat un varf de bold, se ridica pe piciorul metalic al mesei, lasand sub ea, departe, ghemotoacele de praf prin care isi facuse pana atunci voiniceste loc. Urca in spirala, impletindu-si mica faptura pe piciorul argintiu.Masa e inca sus, banuiesc ca undeva ca intr-un cer pentru acesta furnicuta, dar ma insel, caci fara sa imi dea seama, prea repede, ma trezesc cu furnicuta direct pe masa. Furnicuta e foarte grabita, gandeste repede, din mers, nu se opreste sa se uite, alearga in zig-zaguri mici, ocoleste larg obiectele insirate pe masa si ajunge la firmiturile ramase din checul mancat la pranz. Sunt ispitit sa ma intristez, urmaream interesat aventura furnicii, ma gandeam la emotile bietei fapturi ajunsa pe meleaguri straine, dar in realitate furnica plecase cu un scop, nu facuse nimic intamplator. Probabil nu era singurul drum pana aici pe masa, si curand avea sa se intoarca la colonia ei. Furnicile sunt un pic cam comuniste si urasc libertatea. Ele nu doresc sa fie stapane pe viata lor, nici pe altora.Pentru ca sunt asa de mici, au numai o viata mare care e impartita la toate.

human evolution

Diferenta dintre om si animale este data de faptul ca animalele nu se sinucid.( o idee de-a mea..)

Sunt curios daca totusi stiinta a descoperit cazuri de-a lungul timpului. Instinctul de supravieturie este mult, mult mai profund in lumea animala, intr-o forma primordiala, pura, nealterata de evolutie. Omul si-a complicat atat de mult existenta, incat deserori e pus in stitutia de a nu mai sti ce nevoi trebuie satisfacute precum si ierarhia utilitatilor date de aceasta satisfacere. Uneori dispare dorinta de a trai, datorata dezechilibrului interior dar si tocmai datorita faptului ca nu s-a reusit in prealabil implinirea unei serii de alte dorinte. Filosofii disting ca diferente intre om si animal, printre altele, moralitatea si limbajul. In loc de limbaj as spune eu, cuvantul. Limbaj, ca forma de comunicare, existe desigur si in lumea animala, folosit pentru a exprima stari ca teama, nelinistea, durerea fizica si sentimente ca dragostea, afectiunea. Moralitatea impune constiina ca element generator al judecatii de sine. Ar trebui sa alegem binele in detrimentul raului, insa de prea multe ori alegem gresit. Atunci realizam ca se afla ceva acolo in noi care ne spune ca pur si simplu nu este bine ce am facut. Cand facem "bine", stim ca nu am facut ceva rau. Faptele sunt filtrate si catalogate prin negatii, raul nu e bine, binele nu e rau. Ca un micut paradox. Trebuie cautate explicatii, insa mereu pornind de la ipoteza de tu esti singurul vinovat.
Oare animalele au regrete?
Cel mai incantator lucru la om este dat de latura teleologica a vietii sale, in speta dezvoltarea credintelor si ideilor religioase. Omul este un animal spiritualizat, are un suflet mai presus de trup. Piramida lui Maslow cuprinde pe treapta cea mai de jos dimensiunea animalica cu nevoile sale fiziologice. Cat de frumos ar fi sa vedem cum o specie dezvolta o anumita religie! O comuniune de iepuri, dintr-o padure oarecare, sa inceapa sa creada cu ardoare in fluturi, sa le vada ca fiinte superioare, creatoare, divintati, ceva mai presus decat viata lor intre hrana si fuga de pradatori...Cate orizonturi a deschis teoria evolutionismului lui Darwin! Cate scopuri daramate, alte cauze si alte efecte! Inteleg de ce a fost considerata de religie atat de periculoasa, a starnit mai multe neintelesuri decat intelesuri acest adevar. Este Pamantul facut sau nu, numai pentru noi oamenii? Daca nu, acest taram ostil ne-a silit de-a lungul timpului sa ne adaptam continuu. Evolutia este cheia, mutatiile genetice si inca misteriosul ADN fac diferenta intre noi si o broscuta.

Inainte de a dormi, ma ard pleoapele, le simt fierbinti, ca si cum fiecare gand ar veni invelit in flacari ale caror limbi se strecoara prin pupile, incalzindu-mi-le. Acestor minute chinuitoare nu ma pot opune, stiu ca visele trebuie sa vina numai trecand prin starea asta si astept chircit sub patura, sigur ca voi traversa pe nesimtite acest zbucium. Cand plangem noaptea, lacrimile ni se scurg in suflet, nu mai sunt amare, sunt de-a dreptul dureroase chiar daca noi nu simtim asta. Durerea este a lor, nu ca o percepem noi ca durere. Daca am atinge acele lacrimi, ne-am prabusi instantaneuu in propriile noastre ruine. Din cauza acestor lacrimi nocturne ne trezim de multe ori dimineata tristi si nu stim de ce....

vorbe

Am spus odata
Sa va deschideti ferestrele,
Dar asta era demult,
Cand ferestrele nu aveau termopane iar
Prin geam se auzeau cum cad frunzele
Asternute pe asfaltul neted sub rotile invartite de masini.

Acum va promit
Toata dragostea mea
Daca scoateti ferestrele din cuie
Si aruncat cheia usii incuiate prin ele.
De pe covorul de chei de sub ferestre
Sa vina un cantec metalic pana sub pernele patate de vise.

Am spus acum
Sa nu mai iesiti din casa
Sa nu mai murdariti pantofii in noroiul trotuarelor
Sa ii ascundeti in dulapul in care va pastrati parfurumurile
Dupa care va recunosc
Caci fiecare om cumpara un parfum numai al sau
Numai mortii au toti acelasi parfum.