every time we touch

Am ramas acelasi care asteapta ca timpul sa vina si sa rezolve lucrurile de la sine, iar eu sa doar sa stau fara sa misc un deget. Aceasta strategie a dat insa mai mereu gres. Am fost prea indulgent cu o viata care depaseste cu nepasare acel sfert academic in care asteptam inca nederanjat de mica intarziere. Dar ce te faci cand trebuie sa amani lucrurile de a caror venire nu de indoiai nicidecum? Initial, vei continua sa speri, treptat insa va trebui sa te obisnuiesti cu ideea ca s-a pierdut acel ceva pentru tine. Nichita Stanescu spunea ca un om este ceea ce isi aminteste el despre sine ca este. Momentele de uitare sunt percepute ca schimbari ale tale. Eu sunt de acord cu aceasta afirmatie si as completa-o cu ideea ca acest mecanism de selectiei al memoriei, de multe ori inconstient, ne face sa supravietuim trecand astfel foarte usor peste esecuri. Deci pana la urma s-ar putea sa uit ce vroiam. Si de multe ori se intampla sa crezi in lucruri care mai apoi iti vor parea ridicole. Asta inseamna ca o schimbare s-a produs in tine, nu te mai intelegi pe tine de atunci, acum ai alte asteptari. Dar inca e vorba de amintirea ta despre tine, si poate daca ai mai fi pus intr-o situatie absolut identica, stergand toata experienta acumulata pana in acest moment in care judeci fapta de atunci, ai actiona la fel. Faptele, evenimentele, invingerile si infrangerile noastre, in genere, acele care au un impact important asupra directiei noastre in viata, sunt asezate intr-o asa maniera incata mereu ne scapa cate ceva. ”Ne scapa mereu cate ceva in viata, de aia trebuie sa ne nastem inca odata”, cum spunea Marin Sorescu in Iona
E..., mie cred ca mi-au scapat cam multe, si sunt astfel tentat sa cred ca nu am prins nimic din ce imi doream. Tot ce am scris mai sus ar avea mai mult inteles daca as fi exemplificat prin realul care m-a determinat sa am aceste reflectii, nu neaparat convingeri. As putea sa povestesc intamplari reale prin care am trecut si din care sa reiese, ca un fel de morala, aceste cugetari, slabe de altfel. Nu o fac, dintr-un orgoliu inca enigmatic pentru mine, si pentru ca aceste fapte ar parea prea banale pentru a atrage atentia potentialilor cititori. Prefer sa ma axez pe interpretarea acestor fapte, interpretare care denota o constiinta un pic dereglata sau un caracter cam slab. De prea multe ori ma trezesc dimineata si simt ca traiesc o trauma perpetuua care ma sileste sa ma complic inutil, ma marcheaza permanent si nu ma lasa sa traiesc linistit perioade din viata pe care le-am asteptat nerabdator. Drama vine din faptul ca solutiile de care ma agat in incercarea de a scapa, sunt toate trecatoare, mereu trebuie sa gasesc altele care la randul lor se dovedesc false.
Mi-e dor de acele zile lungi cu mine nesfarsit in sticla geamului ceasului incremenit in peretele obosit de aminitri. Stateam pe cea dintai treapta a acele scari de ciment, greu de suportat, ma apasa pe suflet griul acela. Aveam ochii acoperti cu palmele si simteam in parul tau mireasma toamnei.Simteam in oftatul tau nelinistea marilor. Descoperam privirea si vedeam in ochii tai galaxii orbitoare. Inchideam ochii si freamatul gandurilor tale imi intepa ca un ghimpe sufletul. Era perfect timpul. Nu mai asteptam nimic, credeam ca asta e tot, nu mai exista maine, istorie, amintiri, tot s-a sters , nu mai ramasese decat clipa singulara, nu ca parte din timp, ci unica, in afata oricarei legi, la limita adevarului si viselor. Ceva a facut insa sa se spulbere dureros si ireparabil.