Firicelul subtire de fum pornise hotarat din tigara ca o sageata plapanda, suspendata intre podea si tavan. Aerul de pe hol nu il lasa sa se ridice, usa deschisa de la intrare chemandu-l afara. Desprinzandu-se grabit din tigara, dupa doar cativa centimetri de drum drept, mi-a intalnit mana infasurand-o fara sa treaca insa mai departe. S-a imprastiat slab si l-am pierdut din ochi. Priveam mana invaluita in fum, care parea rece si departe de mine. Ma gandeam ca eu, candva, am visat o astfel de mana. In ceata, undeva intr-o colt de amintire, astepta o mana,care incepea de la cot si se termina cu o palma ale carei degete erau stranse putin, ca intr-un ultimul efort esuat de a prinde ceva. Pe sub pielea palida se intrevedeau desenate vene lugi si artere albastre, care aratau uscate, ca niste sarme implantate in carne, sub piele. Era o mana, nu mana unui om, nu era parte a niciunui sistem, nu era parte a unui corp omenesc ci doar un obiect izolat.
Mi-am privit contrariat mana mea de pe hol si am strans printre fum cu cealalta mana incheietura ei, apsand cu degetul mare pe vasele de sange pana cand am simit ca imi amortesc degetele. Inapoia incheieturi, pe brat, arterele mi se umflau incetisor, simitind sangele cald care impingea furios in peretii lor, incercand sa treaca mai departe. Am eliberat incheietura din stransoare, lasand mana sa cada pe genunchi si parca am simit sangele care se scurgea de-acum linistit catre palma si degete. Atunci am stiut ca mana aia care se vedea bine ca are in ea viata, eram eu. Traiam, si eram constient poate mai mult ca oricand ca sunt parte din viata. Iata ce inseamna sa traiesti, sa simti sangele din tine care te incalzeste, bataile surde ale inimii, batai pe care zile, saptamani la rand, nu le auzim. Intr-o viata de om, de prea putine ori stam sa ne ascultam bataile inimii. Traiesti cand iti simti rasuflarea calda in diminetile friguroare, atunci cand o durere iti strabate ca un fior corpul. Ala esti tu, care poarta si un suflet in el. Dar tu esti adunatura aia de muschi, sange, oase, celule, neuronii aia care isi intind axonii de-a lungul coloanei si care te fac sa te misti. Reactiile chimice din celule, informatia aia neinteleasa care se agata de dendrite. Acolo in creier, pe puntea dintre emisfere, acel pod initiatic pe care il traverseaza orice gand, se afla explicatii. Nu putem sa stim ce a lasat gandul in urma podului, daca il incearca vreun regret sau nu, acel gand va traversa spre alte taramuri, tot fara sa stim daca se mai intoarce sau nu de unde venise. Acolo, in circumvolutiunile acelea cleioase, intre acele incretituri alunecoase, sub teasta tare, se fac coborarile in infern, acolo esti inger. Extaz, emotii, sentimente traite pana la paroxism, agnoie si suferinta, toate se nasc si mor acolo.
Intr-o sala rece, ca de morga, zacea intins pe un pat de fier un corp omenesc acoperit pe jumatate cu un cearceas orbitor de alb, cu o margine lasand dantela inflorata sa mature podeaua. Un trup lipsit de suflet, un homunculus. In incapere zacea o lumina stranie, ca si cum lumina ar fi fost inghetata ca o apa, lumina care parca vanea din acel cearsaf, nu prin fereastra. In spatele incaperii, cu spatele la masa, se vedea un om imbracat in halat de doctor, aranjandu-si instrumentele care zornaiau scurt, cu un clinchet metalic, atunci cand erau asezate in locasul lor. Cu o miscare naturala, a intors putin capul, ca si cum ar fi vrut sa vada daca totul e in ordine. Pe fata purta o masca de chirurg, se vedeau doar ochii si sprancenele groase care s-au incordat putin, doctorul amintindu-si ceva. A lasat din mana bisturiul pe care il tinea cu lama prinsa intre degetele albe ale manusii si s-a indreptat grabit catre corpul de pe pat. A asezat palma peste ochii inchisi ai homunculului si a ridicat-o brusc, dezvaluind in clipa aceea niste ochi larg deschisi cu pupillele stranse, care sfredeleau cu privirea ca o flacara tavanul, fara sa priveasca doctorul. Acesta s-a intorc catre masa de alaturi, a luat cu miscari calculate un stetoscop, a dat putin la o parte cearceaful si i l-a asezat cu grija pe piept, dupa care i l-a fixat la fel de meticulos in urechi. S-a intors inapoi la masa lui si a continuat sa isi aranjeze instrumentele. In spate, pe masa corpul isi asculta de-acum bataile inimii. Dupa cateva minute bune, el, homunculul de atunci, a rdicat o mana, si chircindu-si ritmic degetele, a urmarit alunecarea tendoanele pe sub vene. S-a ridicat de pe pat, s-a dezvelit aruncand cearceaful jos, calcand apoi nepesator pe el, si s-a indepartat cu pasi precisi pe hol, cu stetoscopul atarnandu-i in urechi. Prin usa lasata larg deschisa, se strecurau zgomotele talpilor pe gresia rece.
Simt ca traiesc, O! Sunt fericit ca mi s-au intamplat astazi lucruri bune. Cred ca sunt multumit de viata mea...Spunem des asta. Traieste viata, traieste clipa!...Omule, nu uita ca, inainte de toate, existenta ta presupune un corp, ceea ce esti tu. Am nevoie de o substanta cu care sa ma intind in timp, mai intai dati-mi un trup, si mai apoi putem vorbi si de viata. Ne nastem printr-un corp, ne folosim ani de-a randul de el, ajungem la un sfarsit, si spunem ca il lasam in pamant. Lasam corpul, sau ne lasam pe noi acolo? Daca credem ca ne lasam doar corpul, inseamna ca toata viata nu am fost decat papusari. Eu sunt papusarul meu, ne trezim ( eu si corpul meu) si dam spectacole pana cand admormim, asta fac eu in fiecare zi. Dar nu e asa de simplu, caci si eu am papusarul meu, ascuns in piept, eu il pierd pe el si el ma pierde pe mine. Cand plange el, plang si eu, cand mi-e dor, pe el il doare. Cand rad, inima bate mai tare si el isi strange intr-o mana toate sforile, ma tine atunci doar cu o mana, iar cu cealalta isi acopera ranjetul cu dintii albi de fericire. Se opreste din ras si apuca din nou sforile, smucindu-ma, ca sa simta puterea pe care o are in maini.......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu