nostalgia unei vieti

Timpul pare sa se fi oprit in loc acum cativa zeci de ani in acest sat uitat de lume.Obosit, timpul s-a odihnit rabdator in acest frumos sat pitit pe un deal, departe de ochii lumii. La poalele dealului se intinde o padure de stejari si fagi cu poteci tanjind sa mai fie calcate ca altadata de pasi. Dar timpul nu l-a uitat. Casele pitice cu acoperisurile gaurite si zugraveala jupuita, gardurile putrede cu portitele zavorate cu lacate ruginite si curtile napadite de buruieni, toate soptesc adevarul. Timpul s-a strecurat si aici insa cu un farmec aparte fara sa schimbe, incercad doar sa invecheasca, pentru ca un tribut trebuia platit totusi vietii.
Satul e la 6 kilometrii departare de valea unde stau cuminti insirate de-a lungul unui parau celalate sate din comuna, insa drumul prafuit care serpuieste pe deal in sus, se pierde in paduri, trece cuminte pe langa rape aruncandu-se apoi coaste obositoare si care se deschide in rascruci care lesene te pot pacali, il fac sa para mult mai departe decat este. Drumul se poate parcurge foarte usor cu indrumare cu aproape orice masina, cu conditia sa nu fi plouat recent.
Odata ajuns, vrajit inca de jos de drum, te surprinde linstea ancestrala in care zace intregul sat, liniste sparta de cate un latrat de caine curios. Pe ulita presarata cu fantani aprope la fiecare poarta rar intalnesti cate un om. Si privelistea pare o amintire vie, o pagina rupta dintr-un roman de-al lui Teodoreanu, crezi ca satul a reusit sa iasa putin din matca timpului.
La o fantana la care poposisem sa ne racorim putin ne-a prins din urma un satean. Venise de jos, din cel mai apropiat sat unde a fost sa isi cumpere tigari. Ne intreaba cine suntem iar noi ii explicam de unde suntem si ca am venit sa vizitam satul. Toti stiam de mici copii de existenta lui, de pe dealul opus ii zarisem de multe ori acoperiurile caselor insa toti acesti ani niciunul dintre noi nu reusise sa ajunga pana acolo. Omul nu pare sa aiba mai mult de 50 de ani, si ne spune ca traieste acolo de cand s-a nascut. Locuia in urmatoarea casa de dupa fantana. Spune ca e singur, a avut 5 neveste, a iubit mult la viata lui. Maine avea sa plece la oras sa vada o fata a lui care incepea scoala. Atunci intinde mana si ne arata casa darapanata, aproape ruina, din spatele fantanii. Acolo fusese scoala, unde invatase el si copiii satului. De ani buni nu ii mai calcase pragul. Zice ca tinea de biserica si nu s-a mai ingrijit nimeni de ea, invatatori nu au mai putut sa vina pentru ca nu mai erau destui copii. Intrebam unde e biserica si ne spune ca nu au avut biserica, doar o capela care a ars chair la o nunta de a lui. Parca a fost un semn rau, ne spune pierdut in amintire. Intre timp, curioasa, o batrana din casuta alaturata scolii se indreapta agale catre gard si priveste intrebatoare. Intram in vorba cu ea si aflam ca e cea mai batrana din sat si spune ca locuieste aici de cand s-a maritat. Intrebam de cand au curent in sat si imi spune ca de mult, dar nu mai stie exact. Sunt putin surprins, dar cred ca in timpul comunismului s-a electrificat si comuna. "Si mata de unde faci cumparaturile mamaie, medicamente de unde iei?". Are un fin in capatul satului care merge sa ii faca, ne raspunde barbatul. Copiii ei sunt oameni mari plecati departe in lume acum. "Si ce faci mata mamaie?". Astept sa mor,ce sa fac. Pentru cateva clipe se asterne linistea. Privesc casuta de lemn si chirpici cu prispa de lemn de care sta sprijinit ciomagul ei si ma gandesc ca sunt in anul 2009..O rugam cu suc si seminte si spune ca nu poate sa manance si ne arata cu degetul putinii dinti care i-au mai ramas si ca nu bea decat apa. Ii uram sanatate si plecam nu inainte de a privii pe fereastra fostei scolii in pe care vedem in micuta clasa bancile vechi de lemn rasturnate si facute gramada. Batrana avea 87 de ani.
Intrebam unde este cimitirul si barbatul ne indruma catre el. Aflam ca mai sunt doar 14 case locuite si intrebam daca putem sa intram in curtile caselor parasite si ne da permisiunea. Intalnim casute rustice cu porumbi agatati de stalpii prispei si dovleci asezasi la ferestre, gradini incarcate de legume si cativa oameni. Ajungem si la cimitir.O poarte mare cu inghizatoare destul de moderna il desparte de sat. E micut si crucile sunt inghesuite pana in marginea padurii unele aproape inaccesibile pentru ca sunt chiar la marginea unei mici rape. Ma uit la anii de pe cruce si multi si-au incheiat frumoasa lor poveste in acest sat destul de recent, trei chiar anul asta. Secerati prea devreme sau sfarsind resemnati pe la 90 de ani s-au au coborat de pe la fiecare casa in josul satului si s-au strans toti sub salcamul de aici. Toti sunt frumosi si zambesc din poze nestiind in momentul in care zambeau in fata aparatului de fotografiat ca asa vor ramane incremeniti in amintirea altora. Pe o cruce e scrisa o scurta poezioara: "Ca o floare ce se se trece/Este omul pe pamant/Astazi canta si petrece/Maine zace in mormant". Asta ma duce cu gandul la cea mai profunda cugetare despre moarte pe care am auzit-o vreodata. Am auzit-o la bunica mea cand stand de vorba cu un om din sat si referindu-se la raposatul tata al acestuia, mort de mult, a spus: "S-a dus si taicatul ala parca nici n-ar fi fost"...parca nu ar fi fost..vorbele astea m-au lovit adanc. Iesim tacuti si cautam un drum sa coboram in vale.
N-am mai gasit poteca care se ne duca in vale, am trecut de ea urmand un alt drum care mergea piezis pe coama dealului. Am fost nevoiti sa coboram direct prin padure si am ajuns intr-o poiana dintre doua dealuri in care am gasit casa unei femei care toata viata a locuit acolo. Un lucru de-a dreptul extraordinar. Fara curent, fara vecini, doar ea si cateva animale. Se numeste Ciunga pentru ca are o mana paralizata si de mic copil stiam de casa ei. S-au tesut multe legende pe seama ei printre care si acela ca ar fi vrajitoare.Mentionez ca traieste si astazi. Vantul rece si norii amenintatori ne-a fact sa ne grabim riscand sa fim prins de ploaie nemaiputand in acest caz sa ajungem cu masinile pe care le lasasem la inceputul drumului jos in vale. Mocirla care se face pe drumul de car cand ploua il face imposibil de coborat si extrem de periculos fiind foarte abrupt si plin de curbe marginite de rape.
Acum ma gandesc la viata linistia de acolo, departe de criza economica si toate nebuniile societatii contemporane. Acolo s-a trait si inca se incearca sa se traiasca dupa reguli vechi. Sunt suficiente viata alaturi de omul iubit si dragostea fata de natura. Si a fost o vreme cand voinicii colindau codrul dupa lemne, muncea pamantul cu drag, veneau cu carele incarcate de roade urcand alene pe inserate dealul iubit si cu gandul la nevestele care ii asteptau acasa..Au fost si s-au stins in ceata anilor.
PS:Acest sat se numeste Dealul Leului si se afla situat in comuna Stejari, judetul Gorj.

amintirile unei frunze

Multe evenimente din viata noastra sunt firesti, numai in ochii nostri par ingrozitoare. Nu prea suportam sa fim luati prin surprindere, am vrea sa stim dinainte ce ne rezerva viitorul si sa asteptam linistiti sa se astearna in noi etape previzibile pana cand vom sfarsi ingropati de timp. Istoria insa ne arata ca oamenii nu cad usor in fata provocarilor, ci dimpotriva, ingenunchiati, se ridic si isi vad mai departe de treaba de parca acesta ar fi fost cursul normal pe care urma sa il aiba destinul lor. De mii de ani iubim si murim. Iubirea si moartea ne iau mereu prin surprindere. Pe planeta noastra albastra viata vine clocotitoare amestecand destine si deschizand drumuri noi pentru mintea noastra lasand mereu in urma mister. Nepasatoare, se lasa cercetata, intoarsa pe toate partile si contestata de catre scepticii care vor sa fie mai mult decat pietre in calea valurilor. De ce e cerul albastru? Ametesc, incremenit cu privirea in inaltimea sa de necuprins. O simpla interpretare stiintifica imi va da raspunsul pe loc. Fizica smulge magia acestei cromatici aproape perfecte in eterna expozitie astrala. Aproape perfecta, fiindca noi suntem imperfecti iar orice fasie din lume am filtra prin fiinta noastra dobandeste aceast defect care e departa insa de a fi un blestem. Avem inca un raspuns care ne aduce cu ochii in pamant silindu-ne sa privim in realitate. De la prima rasuflare calda din narile sale, omul a inceput sa care pietre pentru un templu numit realitate, pe care il zideste din interior. Ne miscam in el cautatand sa astupam orice fereastra gasita, ne chinuim sa disociem realul de fantastic si alegem mereu acel ceva care a mai fost si nu ne mai poate inspaimanta. Se poate spune ca inconstienti ne inconjuram cu intuneric si va trebui sa vedem daca a mai ramas ceva sacru in viata noastra la final. In acest templu sadim amintiri si culegem lacrimi si zambete, alergam pe cai nebanuite de frica stagnarii. Ne este frica sa ramanen in urma intr-o lume in care globurile de cristal au devenit simple oglinzi in care iti vezi chipul fara sa te recunosti. Rataciti de soarta, trebuie sa ne straduim sa dam o forma acceptabila vietii, forma pe care mai apoi o umplem cu ce avem noi mai bun. Macar incercam sa dam anilor un lustru ale carui sclipriri tremuratoare ne fac sufletul sa vibreze de multumire si inima arzand in piept cu flacari de dorinte implinite. Atunci spunem ca suntem fericiti. Fericti ca am obtinut maximul de la clipa.
Dintre milioanele de cai in care poti trai o viata de om am ales doar una sau am trait cu impresia asta in timp ce alegeam din nou la tot pasul. Ma uit in jur si vad ca fiecare isi traieste viata lui. Ar fi nedrept sa mi se atribuie o singura modalitate fara drept de replica. Aici se strecoara iar neintelesul si ma pierd in intrebari inutile. De cand am constientizat prima data ca exist si pana acum lumea a continuat sa se schimbe intr-un ritm alert. Metamorfoze suprinzatoare apar ici colo iar lucrurile care mi-au daruit cei mai frumosi ani din viata incep sa decada si mai departez de ele. Mi-e dor de lucrurile pe care le stiu pierdute pentru totdeauna. Ma intorc de multe ori in timp si retraiesc momente speciale fara sa fi fost fundamentale atunci, acum insa capata interpretari deosebite intrucat realizez importanta lor. Viitorul ma preocupa in masura in care astept mereu ca timpul sa treaca. Ceasul e facut pentru a ne aminti ca trebuie sa traim si nu avem timp de altceva. Ca sa duci o viata normala trebuie ca in fiecare dimineata sa ai cateva motive ca sa te trezesti. Cand aceste motive incep sa piara unul cate unul, devine vulnerabil si va trebui sa fi trezit de altii sau sa dormi visand acel motiv dar cand te vei trezi din acest colaps oniric vei stii ca ai pierdut mult timp din viata. Eu as alege acel viitor care sa imi dea un trecut cat mai pe placul meu, pentru ca in viata cel mai sigur poti fi de trecut. De la perspectiva de spectator stii ca nu te mai poate surpinde decat prin noile interpretari pe care le poate lua rolul tau.
La nastere, lumea a fost pentru mine doar un orizont. In copilarie am inceput prin a lasa-o sa se desfasoare sub ochii mie ca sa pot intelege. Nici nu stiam ce trebuie sa inteleg, asteptam sa inteleg. Mai intai a fost patutul si tavanul alb care mi-a dat cosmaruri stranii ani buni din copilarie, ma speria albul inaltimeii sale si nu ma temeam ca sa va prabusi peste mine strivindu-ma iainte de afla mai multe despre lume, imi era frica ca in cele din urma eu o sa ma prabusesc in el. Daca mi s-ar cere acum sa dau o definitie infinitului, ar fi acest tavan din copilaria mea. Aceast a fost primul hop de care m-am lovit in viata. La 11 luni consideram ca stiu destul ca sa ma pot descurca in doua picioare pe covor ca sa imi pot continua cautarea. Stiam ca numai singur pot indeplini aceasta sarcina, nu aveam nevoie de indrumator pentru ca nu m-ar fi putut ajuta sa gasesc ce caut eu. Totusi, fusesem ajutat, primii pasi ii facusem tinut strans de mana fiecare cadere fiin anticipata din vreme. Odata cazut stiam ca trebuie sa depun efort ca sa ma ridic si evitam sa cad de prea multe ori. Nu puteam sa raman cazut astfel nu as fi rezolvat nimic, dimpotriva ma duceam in jos in loc sa ma ridic. Scaunele care mai apoi au devenit incantatore tractorase si masinute m-au ajutat mult in aceasta misiune. A urmat apoi usa pe care intrau fete cunonscute si de uneori oameni straini. Atunci am inteles ca mai sunt si alti oameni in afara de cei cu care ma obisnuisem si ca acestia trebuie sa fie in spatele usii.Pe nesimitite am pierdut firul descoperirilor mele si m-am pomenit si eu parte din lume. Nu mai eram ratusca din poveste care credea ca in afara de iaz nu mai exista nimic, acum credeam ca am inteles si trebuie doar sa invat cat mai multe.
Moartea nu ne poate inspaimanta atat timp cat o consideram parte din viata, altfel ar suna ciudat cand la moartea unui om, pentru a trece peste tristetea sfasietoare, se spune „asta e viata, nu ai ce sa ii faci”. Nu ne temem de moarte atat timp cat stim ca inevitatabil va veni la batranete. Mereu ne planificam moartea la final. Aceasta ignorare e benefica pentru linistea noastra. Cand eram mic si vedeam printre gard cate o inmormantare nu mi s-a parut nimic cutremurator in asta. Vedeam popa urmat de carul care se legana agale urmat de covoiul de oameni veniti sa il duca pe ultimul drum pe raposat si nu puteam sa citesc ingrijorarea si teama de pe fetele lor. Toti aveau sa faca acest ultim drum pe ulita pe care, copii se jucau in praful ei lipsiti de greutatile vietii si mai apoi trecusera de atatea ori cu carul sau dusi cu cine stie ce treburi. Mie mi se parea un eveniment normal in viata de acolo, ca dusul la moara, ca aratul sau treieratul. Cum stiam ca toamna e normal ca oamenii sa culeaga porumbii asa consideram obisuit ca din cand in cand un tron sa fie purtat de car de cate o mana de oameni imbracati in negru.Era un lucru care nu ma afecta la vremea aceea pe mine.Abea mai tarziu am inteles, cand o vecina pe care o cunosteam bine de tot si in a carei curte ma jucam mult timp a disparut definitv din lumea satului. Cand a murit vecina de peste drum de casa, la inmormantare, fata ei, disperata spunea ca are sa il ia pe tatal ei la oras de frica sa nu il piarda prea devreme ca pe mama ei. Bineinteles ca acest lucur nu s-a intamplat, omul avea gospodarie si nu putea sa isi schimbe viata asa dintr-o data. Peste doi ani insa vecinii l-au gasit mort in casa. Murise in somn. Imi inchipui ca indurerata fiica si-a amintit de promisiunea spuna ma demult in acel moment de disperare si ca a regretat incalcarea ei. Cred de altfel ca a inteles ca nu se poate evita moartea atat de simplu. Moartea ar trebui sa fie un subiect tabu in viata noastra. Sa facem toti un juramant ca sub nici un chip nu vom pomeni de ea in discutiile noastre. Oricum e absurd si ridicol sa vorbesti despre moarte la 20 de ani. Daca exita rai si iad atunci trebuie ca fiecare sa fi gasit un rai al sau pe pamant si toti sa avem iadul nostru. Pot fi o stare spirituala a constiintei nu un loc anume. Si totusi pana la urma poate toate au un rost.Cum spunea Einstein: Dumnezeu nu joaca zaruri cu lumea!

visul

Sunt prins intre cea din urma secunda a unui vis si pasii care ma poarta noaptea spre pat. Ma misc intr-o lume creata de altii si intr-una creata exclusiv de mine folosindu-ma de elemente reale care capata dimensiuni fantastice. Sunt actor si martor in intamplari neaparat misterioase caci fiecare se vrea inteleasa prin semnficatie.Simbol sau nu, intre o lacrima, un zambet si o strangere de inima ele ma fac sa traiesc in alternativa nuante noi ale vietii mele. Intre ieri, azi si maine, intre mistificari si demistificari, demascarii de vise desarte si iluzii absurde nu ma pot simti mai mult decat un punct neinsemnat pe axa timpului caci in tacearea noptii, privind cerul instelat, intr-un freamat de gandire, te poti intreba care dintre adevaruri sunt esentiale. In amintire, tot ce am trait eu pana in acest moment e pastrat pe fragmente lipsind multe pagini din acest enigmatic roman. Asta demonstreaza ca nu tot ce am trait eu imi este necesar in prezent, iar aceasta operatiune de selctie a mintii mele va contiunea pana la sfarsit. Au fost atunci si la acea vreme se poate sa fi avut impact aspupra altora dar importanta lor pentru mine s-a redus la acea clipa, in schimb port povara altor experiente trecute de care nu ma pot debarasa in mod voit. Mi se pare penibil de cretina ideea ca totul in viata e intamplator. As vrea si eu atunci o situatie a intamplarilor pe care sa o pot analiza serios si apoi, bine documentat sa stiu ce sa aleg in viata si ce sa evit si atunci nu as mai fi un simplu ratacit asteptand false indicatii de la viata care sa ma ghideze in acest labirint nesfarsit. Un destin ne limiteza fiinta prea mult, incearca sa ne dea o definitie la fiecare si ne lasa sa plec cu o biografie deja formata. Speranta nu isi mai are rostul decat redusa la stadiul de deziluzie pentru ca orice incercare de depasire a conditiei se va solda cu un esec prevazut.
O combinatie intre cele doua e mult mai plauzibila dupa judecata mea. Ma uit in jur, cred in diferenta dintre bine si rau si aleg o varianta care ma poate satisface. Ce nu pot face acum, aleg sa planific, convins de necesitatea acestui scop, dependenta care poate veni din nazuinta ca poti mai mult. Viitorul e singura salvare din lume. E singurul care te poate scapa de prezent.
Cel mai mult imi e frica, nu de piedicile pa re mi le pot pune altii in viata ci de mine insumi. Stiu ca nu ma pot evita si asta e cea mai mare teama a mea. Poate m-am analizat superficial fara sa vad minciuna din oglinda si atunci am crezut in mai mult. Naiv, am mers departe fara sa stiu ca ma pot rataci definitiv. Si nu as vrea atunci sa gasesc drumul de intoarcere ci drumul pe care il cautam. Cu trecerea timpului imi dau seama ca multe lucruri sunt apuse pentru mine, lucruri pe care nu le mai pot face niciodata si care nu mi-au fost date sa le traiesc. Inainte speram, acum stiu. Se zice ca pesimistul e un optimist informat. Eu nu as zice ca m-am informat pentru ca am evitat lucrurile ale caror contur prevesteau pericolul.Am incercat sa il ignor fara sa stiu ce se ascunde cu adevarat in spatele umbrelor de pe cortina. Optimist iarasi nu am vrut sa fiu si am afirmat sus si tare ca nu sunt pentru ca eu nu pot crede fara sa judec, dar am fost si sunt de multe ori. Cu pesimismul m-am obisnuit, e ca o mangaiere in singuratate si sub pecetea lui iert fapte, insa optimismul ma ia mereu prin suprindere, esecurile sub stapanirea sa capata mereu alura de catastrofa. Dupa ce ma ridic si ma sterg de praf, ascund cicatricile si o iau de la capat. Oricat de hotarat vreau sa fiu si oricata vointa as avea, sunt pripit si dau peste cap tot ce m-am propus prin simple decizii conjuncturale.
Am mai descoperit ca nu mai pot schimba multe in mine. Granitul din care e facuta statuia nu mai cunoaste de mult dalta si poate nici maestrul care o sculpta nu mai are dexteriatea de alta data si a abandonat de mult mestesugul. Un mit al eternei reintoareceri, asemeni celui sustinut de Eliade e prezent si in mine. In trecut exista un punct de la care ma tot zbat de ani de zile sa depasesc o stare sufleteasca. Uneori sunt convins ca am depasit de mult aceasta stare si alterori realizez ca nu s-au schimbat totusi prea multe in mine. Viata mai e creata si de simetrii si antisimetrii de evenimente care ma fac sa vreau , sa abandonez si sa trag o linie sa pot spune ce pot si ce nu pot. Prea mult timp din viata il pierdem incercad sa facem legaturi intre lucruri si cautatand lucruri gasite de mult.
Sentimentalismul excesiv iti da o senzatie de profund ridicol, si incerci pragmatismul. Nu poti fi atat de slab incat sa cedezi la prima cotitura mai importanta si atunci preferi sa dai piept cu provocarea.Oricum lupti pe mai multe planuri si constient sau inconstient, dupa caz, pe unele iesi victorios iar pe altele biruit.
Cand ai tinut trandafirul in mana, vrajit de frumusetea si parfumul lui nu l-ai aruncat din mana vazandu-ti palma insangerata de spini.

nopti de vara..

Mediul in care traim nu poate avea o influenta definitorie asupra personalitatii noastre, cred ca mai e ceva anume acolo in sufletul nostrum, ceva interior care ne facem sa percem lumea din jur intr-un fel specific fara a ne fi ghidat in manifestarea noastra numai dupa stimuli exterior. Empatia e o modalitate cu efecte puterinice la nivelul psihicului, prin care poti experimenta mai multe situatii posibile in care ai fi putut fi situat in raport cu lumea. Problema e ca suntem antrenati intr-un joc in care viata allege mereu prima noi avand doar un ultim cuvant de spus.
Cred ca mi-ar fi foarte necesare cateva cunostine de psihologie. Cand imi va permite timpul am planficat sa abordez cateva aspecte ale psihicului uman care imi ridica numeroase semne de intrebare.
Cate ispite sunt la tot pasul, cate poduri imbietoare se aflta peste apele involburate prin care ai jurat ca vei trece! Te simti slab si ratat in planuri pe care evitandu-le, ai crezut ca ai ai invins fara sa fi pasit pe campul de lupta. Poti sa supravietuiesti calcand pe dorinte si alungand visele, dar nu poti sa traiesti cu adevarat fara sa numeri fluturii, fara sa citesti intre albastrul dintre nori si fara sa respiri constient de acest privilegiu. Efortul consta in gasirea lucrurilor care care te pot face fericit pe tine, nu a fericirii gasite de altii, caci descoperi tarziu lucrurile pe care nu le-ai vazut din cauza ca atunci ai clipit prea des. Iubeste-ti dragostea si invata sa crezi in importanta sanselor.
Dintr-o scoica singura in noapte,
Chemari de azur cu spuma argintie
Coboara cu soapte de departe,
Aduc pe brate obosite zvonuri de pierire
Iar in urechea de-acum prea surda
Tacere de mormant se asterne…

Lumea ca vointa si reprezentare

Lumea ca vointa si reprezentare. Trebuie sa citesc neaparat aceasta lucrare fundamentala a lui Schopenhauer. Vrea sa vad cum a abordat acest mare filosof problema vointei. Cartea mi se pare deosebit de interesanta deoarece din titulul nu reusesc sa deslusesc ce trateaza cu adevarat.
Existenta in sine presupune o doza minima de vointa. A trai inseamna parcurgerea unor serii de etape ale caror traversare implica o vointa de care deserori putem fi inconstienti. Trebuie sa duci un razboi surd, care lasa ecouri doar in sufletul tau, luptand orbeste pentru ati realiza o serie de vise. Ai nevoie de un glob de cristal in care sa iti poti vedea viitorul si nu numai atat, cat si calea catre acest viitor dorit.
Lumea ca reprezentare imi ridica un mare semn de intrebare. Percep lumea de la nivelul naturii umane, iar in limita conditiei mele analizez lumea in functie de cat imi permite experienta si prin dezvaluiri succesive mi se completeaza o imagine cu al carui contur pornesc de la nastere. Daca as fi fluture nu m-as mai chinui acum sa scriu aceste randuri pentru ca zborul din parfumul florilor nu mi-ar fi ingaduit o alta cale de cercetare a vietii. Atunci as fi sperat altceva, mancand frunze si tarandu-mi corpul hidos de omida pe scoarta copacilor stiam ca trebuie sa fie mai mult de atat, ca acest prezent are corespondent un viitor diferit. In clipa in care mi-as fi tesut coconul in jurul meu, alunecand in meditatie as fi stiut ca incepe sa mi se arate o alta lume. Cand aripile frumos colorate, presarate cu pulbere fina de inceput de paradis se deschid pentru prima oara, lumea isi deschide barierele care au impiedicat pana atunci descoperirea unor fete ale ei.
Foarte interesant este faptul ca Eminescu a fost influentat de acest filosof german si recitand in gand cateva poezii si poeme ale sale ma cutremur in fata maretelor idei care se inalta dintre versuri...”Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece/Caci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”. Din totdeauna exista lumea mea si lumea ta, un cerc este al tau iar unul al meu, fiecare vede ce poate sa vada si ce vrea sa vada.
E deastul de tarziu si sunt foarte obosit, ma gandesc numai la somnul plin de vise care ma asteapta. Mi se pare ca pot parea cam detasat in scrierile mele si cred ca ar trebui sa vorbesc mai mult si despre viata mea reala, poate cercetand-o mai atent pot descoperi bucurii nebanuite si pot evita probleme inutile.
Mai e o luna si incepe din nou facultatea, nu pot sa descriu exact atitudinea mea, stiu doar ca mi-e foarte dor de Bucuresti si de viata de student. Nu pot sa neg ca nu ma ingrijoreaza noul an de facultate.
De asemenea sunt sigur ca la sfarsitul verii o sa regret ca s-a terminat vacanta, o sa rememorez tot ce s-a intamplat pe percusul verii si inevitabil voi adauga inca o pagina de nostalgie in cartea amintirilor.
Astazi s-a incheiat ultima saptamana din august si pot spune ca daca o sa ma intrebe cineva ce am facut in august 2009 o sa ezit putin inainte de a raspunde.Nu gasesc amintiri care sa fie fixate de august. Poate vizita la stomatolog...
Pentru urmatoarele patru zile nu am niciun plan. Vag, intentionez sa ma plimb singur, insa cred ca o sa ma adaptez pe parcurs.Evit cat pot de mult plictiseala,acest termin nu mai exista pentru mine de mult timp, fiind substuit de oboseala data de o anumita activiteatea si dorinta de a face altceva in acel moment. Luna ne invata ca totusi si noaptea are lumina ei, ce-i drept palida dar fermecator de utila. As vrea luna dintre stele, iar in golul ramas sa pun o placa comemorativa cu urmatorul epitaf : „Aici se odihneste regina noptilor, care milioane de ani a veghat sperantele muritorilor.A murit asa cum a dorit, printre stele, primindu-si locul in eternitate. Nu te putem uita”Suna foarte banal dar asta e tot ce imi vine in minte. Cu aceasta problema ar trebui sa se confrunte multi compozitori ce aceste triste versuri, caci dorind sa transpuna trecutul in totalitate in viitor se lovesc in cuvinte si nu stiu cum sa exprime mai bine ce a insemnat acea persoana pentru lumea lui si ce ar trebui sa stie altii despre el. Cert e ca nu trebuie uitat, lupta cu timpul fiind infernal de dificila.

e tarziu

E tarziu si simt ca nu pot sa imi organizez in mod eficient timpul ca sa pot profita la maximum de privilegiile oferite de o anumite perioade. In ganduri nu o sa pot prea curand sa imi fac ordine pentru nu stiu de unde sa incep dar trebuie sa imi stabliesc niste prioritati si sa realizez o ierarhizare a dorintelor realizabile.
Acum e 1 septembrie si oficial vara s-a sfarsit facand loc toamnei grabite sa-si intre in drepturi. Cateva frunze ingalbenite se ratacesc pe alei plimbate de un vant mult mai indraznet. O schimbare radicala nu s-a realizat inca, treptat vara va devenii amintire.
Vreme inchisa astazi, cerul innorat de diminieata se pregatea de ploaie. Abia mai tarziu, in port m-a prins ploaia si am fost nevoint sa merg prin ploaia destul de rece din port pana in statia de autobuz. Marea foarte agitata, parea nemultumita si valurile zgomotoase ca un tunet se loveau de protectiile de pe faleza.In largul marii se zareau cateva vapoare idiferente de starea vremii obisnuite probabil cu aceata imagine, care pe mine m-a impresionat. Constanta se arata linistit si isi desfasoara cuminte panorama de la marginea marii ai as fi vrut sa ii cercetez toate cladirile ratacind pe strazi. Nu prea eram hotarat ce as fi vrut de la acest oras in acele clipe, insa eram pur si simplu...fericit! De ce?
Ce anume din acest loc complet strain mie ma face sa gasesc aceasta stare de relaxare sufletesca, si cu mintea limpede si clara de orice alte ganduri sa il admir fara alte intrebari|?
Plimbarea prin ploaie mi-a facut foarte bine atat doar ca imi era frica de o raceala neplacuta. Asta demonstreaza inca o dovada de limita impusa de dimensiunea mea materiala a.k.a corpul meu :p

vineri 28 august

Vineri 28 august
Au trecut aproximativ 36 de ore fara sa fi dormit. Cu o puternica disciplina de vointa am reusit sa nu adorm 9 ore in calatoria cu trenul. A fost destul de dificil, si au fost moment cand aproape cedasem si ma simteam atat de neputincios, dar cat de fericit am fost cand totul s-a sfarsit! Mi-am demonstrat ca as putea fi capabil de lucruri importante in viata mea daca as avea mai mult curaj. Foarte ciudat a fost modaliteatea in care am perceput trecerea timpului. Era 4 jum dimineata si alarma telefonului ma treazea dintr-un somn chinuit cu un vis pe masura, dar extreme de interesant si curios. Frant de oboseala am cercetat cu mana masuta de langa pat si am amant alarma destul de deznadajduit. In loc sa adorm la loc m-am pomenit ascultand greierii de afara, auzeam foarte limpede taraitul lor in ureche. Nostalgia noptilor de vara petrecute alaturi de prieteni de care m-am intrainat fara sa vreau a inceput sa mi se strecoare in suflet. Cu ochii inchisi retraiam o asemenea noapte de vara si a parut fantastica de reala acesta incercare a imaginatiei. Rememorarea a fost atat de intense incat retraiam intocmai momentele petrecute intr-o oarecare vara pe strada copilariei mele. Peste o jumatate de ora eram in microbuz cu ochii ratacind pe casele adormite iar peste o ora aproape ca tremuram de frig asteptand al doilea microbus spre Craiova. Acum e 4 jum si trenul a ajuns la Bucuresti Baneasa si mi se pare ca s-au petrecut atat de multe de ieri de la aceeasi ora nu pot crede ca nu ma desparte niciun moment de inconstienta de acele fapte.
Nu imi place sa supar oamenii pentru nimicuri si mai intotdeauna caut gandul din spatele cuvintelor. Oamenii lasa sa se arate o parte din si cand vorbesc ascund jumatate din gandul din care a incolitit cuvantul. Eu prefer sa tac si de multe ori aprob persoanele cu care vorbesc doar pentru a le face placere. Pe de alta parte sunt constient ca nu sunt sincer si astfel pot fi luat drept o persoana falsa si lingusitoare. In sineam mea stiu ca nu sunt asa iar prietenii cred ca sunt de acord cu mine. Eu doar incerc sa sustin oamenii si sa le arat putina apreciere din partea mea. Recent am citit un critic literar ( momentan nu imi pot amintii sub niciun chip numele) care spunea ca actul de creatie e nostalgia paradisului pierdut. Eu nu tanjesc dupa un paradis pierdut ci dupa unul negasit dar care se tot ascunde prin preajma mea. Astfel am ajuns la concluzia ca am devenit o persoana introvertita incapabila sa tina pasul cu multimea, care isi pune piedici singura si cade in gropi dureros de adanci. Cand incerc sa ma realizez pe plan spiritual tot timpul ma lovesc de dimensiunea morala a fiintei mele si constiinta ma judeca aspru ori de cate ori gresesc fata de altii.
In a 8 a zi, atras de frumusetea marii, Dumnezeu a a vrut sa o aiba acolo sus la el si atunci a unit-o cu cerul la orizont. Norii se topesc de dorul intaltimilor in albastrul de sidef al marii, lacrimile lor ajungand spuma pe creasta valurilor care se sting pe plaja. Albastrul atat de concret al marii mi-a ramas intiparit pe retina si ma va urmari de acum in colo aceasta perfectiune coloristica a marii.
Acum e noapte si sunt atat de dornic sa ma las prada viselor, e o pura voluptate aceasta abandonare de sine intr-un taram fantastic in care am trait fapte care m-au marcat poate mai mult decat realitatea din lumina zilei.

oare

Raman in continuare cu ideea ca romanii au ajuns intr-un stadiu de pesimism total sustinand oriunde si oricand ca tara noastra se afla intr-un declin fara sfarsit, viitorul anuntandu-se mereu sumbru. Da, ne plangem prea mult de mila, in naivitatea noastra avand mereu covingerea ca toti si-au dat seama de dezastrul prezent. Putem astfel linistiti sa plangem pe umarul celui caruia tocmai i-am impartasit temerile si dezgustul? Cu siguranta acesta, profund impresionat - dupa caz - deja constient de problemele, si in aceasta situatie vă va aproba frenetic sau pur si simplu iluminat abia asteapta sa te sarute pe frunte si printre lacrimi sa sa iti jure ca va face tot posibilul sa te ajute......

Dupa opinia mea, strict subiectiva si poate neintemeiata, nu cred ca suntem unica tara care se confrunta cu problemele actuale, ce-i drept, cu proportii ingrijoratoare pe plaiurile mioritice. Coruptia, nesimtirea, atitutinea clasei politice, arivismul, mitocania, prostia de la TV si din presa au capatat dimenisuni astronomice, dar sa nu uitam ca acestea nu exista doar la noi iar peste hotare e numai lapte si miere si vai, cat de nedreapta a fost soarta asta cu noi ca ne-a deschis ochii tocmai in Romania!

Un alt aspect care ma scoate din sarite este faptul ca o anumite categorie din acesti martiri, si aici ma refer la cei care au prins Epoca de Aur continua sa se refera la prezent comparand mereu cu trecutul comunist, evident concluzia acestora fiind umanima: Era mai bine pe vremea lui Nea Nicu. Nu ma voi apuca sa clarific adevarul acestei afirmatii, aceasta fiind o probleme mult prea seriosa ca sa poate fi clarificata in cateva randuri, postul acesta avand alt scop.

Acesti partial amnezici si inconstienti de altfel ar trebui sa inteleaga un singur lucru: timpul nu sta pe loc, istoria vine din urma si isi cere tributul acaparand precum iedera un zid, soarta acestei lumi in care isi invige adanc spinii. Schimbarile au mereu parti bune si rele, nostalgie jucand un rol important in aceasta ecuatie trecut-prezent.

Trebuie sa fim mandri si de lucrurile bune din aceasta tara si sa incercam si noi insine sa miscam un deget macar pentru a devia cursul nefast al evenimentelor. Undeva in Balcani ar trebui sa fie si speranta.

Kipri, my name is Kipri

Obisnuiam sa stau minute in sir cu fruntea lipita de geamul ferestrei in timp ce sub resuflarea calda, se forma o pata de ceata pe care mai apoi scriam cu degetul numele meu, il priveam cum se forma cu fiecare litera adaugata si mi se parea destul de fascinanta aceasta operatie prin care printr-o anumite asociere literele capatau o semnificatie aparte. Stergeam apoi cu cu palma rece in care se formau picaturi si repetam aceasta operatiune pana devenea aproape un automatism. Incercam, nu neaparat sa contemplu bucata de viata care se perinda pe sub ferestra mea, cat sa surprind cate o frantura din viata fiecaruia si apoi ajutandu-ma de cate un gest care mi se parea simbolic si de expresia fetei, incercam sa reconstiui un tablou din viata fiecaruia, si dupa caz, ii admiram, imi era mila de ei, sau pur si simplu mi se parea anosta concluzia la care ajungeam. Atunci incepea sa ma enerveze acel mecanism al mintii mele prin care treceam la o simpla observatie la judecata, deoarece eram destul de constient ca sa realizez ca nu pot fi in masura sa analizez eu vietile oamenilor si pe deasupra sa mai trag si concluzii. Daca ei nu si-au dorit viata pe care o au si destinul i-a tarat dupa el fara a le da timp macare sa se zbata cat de cat? Sau poate au existat o serie de evenimente care au dus la la ratarea lor, i-au silit sa devieze de la drumul visat presarand-ul pe parcurs cu iluzii desarte. Dar cat de interesanti pareau atunci in ochii mei, in fiinta lor se strecura ceva eroic care facea din ei niste luptatori care au sfarsit glorios in lupta lor cu lumea. Erau eroi ai vietii lor, si ar fi fost frumos ca si ei sa creada asta, si incercaram sa caut ceva spectaculos si in viata mea. Nimic nu ma putea speria mai mult decat un viitor in care voi fi abandonat toate dorintele prezente convins ca altfel m-am chinuit indelung, ca am pierdut un timp pretios pe care l-as fi putut trai intr-un alt mod. Daca eu ma voi trada, atunci cu desavarsire totul a fost in zadar. Nu trebuie sa exageram cu atentia asupra propriei persoane, o constiina a intregii lumi ar fi mult mai utila.
Dupa ce imi amorteau picioarele sprijinte de calorifer, ma ridicam aruncand o ultima privire peste pata de pe geam care incepea sa stearga perfect simetric, incepand cu marginile, cu numele meu cu tot. Deschideam larg fereastra lasand sa patrunda in camera aerul rece de afara laolalta cu zgomotele si strigatele care anuntau agitatia de afara si ma asezam absent in canapeaua ingusta.Pe covor zaceau imprestiate, cu coperta in sus, cateva carti deschise la pagina de unde intrerupsesem lectura. Privindu-le culoarea copertilor mi se aratau ca niste fluturi adormiti pe florile covorului, si nu indrazneam sa le ridic, temandu-ma ca odata ce degetele vor atinge coperta, cartea va tresari si, deschisa la jumate va batea cu paginile aerul zburand in cele din urma pe ferestra deschisa. Atunci una dupa alta, fiecare carte se va ridica incet de pe covor, intregul raft de carti se va ridica zgomotos ca un stol de porumbei, vor dansa o vreme in jurul lustrei dupa care vor disparea pe fereastra inainte ca eu sa ma dezmeticesc si sa le pot opri din nebunia lor. Si ar fi trebuit sa invat, sa citesc atunci, dar un sentiment de cumplita inutilitate punea stapanire pe mine paralizand orice urma de vointa. Voiam sa evadez atat din acel spatiu cat si in plan temporal si de acolo, de la inaltimea anilor sa pot fi multumit de mine, stiam ca ma asteapta o etapa dificila si speram intr-o schimbare in bine, chiar daca acest bine putea fi o impresie data de ceea ce va urma imediat dupa, stiindu-ma scapat.Nu eram innebunit dupa viitor, nu il puteam astepta cu nerabdare atat timp cat nelinistea schimbarilor pe care le intrevedeam incepea sa ma ingrijoreze serios. Si mai erau inca atatea de vazut si de trait si credeam ca nu mai am timp!......[to be continued]

requiem pentru prezent (II)

Candelabrul parea doar un corp luminat care prelungea o lumina venita parca de nicaeri caci de-a lungul peretilor nu se zarea nici o ferestra. Cupola de deasupra candelabrului se agata de cateva umbre plapande dupa care se pierdea intr-un intuneric de nepatruns. Din tremurul cristalelor candelabrului tresareau sclipiri care deseneau pentru o clipa pe albul nehotarat al peretilor imagini fantomatice. Pasind incet pe culoar, privirea observa ca podeaua era formata dintr-un soi de gresie sau marmura care nu impresiona nici prin culoare, nici prin eleganta materialului ci doar prin racealea care strabatea ca un fulger talpa piciorului la fiecare pas facut. Atunci ea a realizat ca era desculta si purta un halat alb de spital care se intindea pana mai jos de genunchi si se inchidea pe piept cu cativa nasturi translucizi. Isi stranse manecile prea lungi in palma cu unghiile strangand ferm materialul subtire si cu capul aplecat continua sa paseasca fara sa mai ridice privirea. Inapoi nu privise deloc. Pentru nici o clipa nu avusese ideea ca ar putea fi intr-un simplu vis, desi locul acela cu o puternica nuanta de fantasma putea contribui din plin la aceasta convingere. Suparator i se parea albul orbitor din jur si grabi mersul cautand sa scape cat mai curand de el. Nu mai era nicidecum fascinata de acel loc, nu era interesata deloc nici de arhitectura, nu incerca sa ii caute vreun rol sau semnificatie si nicidecum nu vroia sa afle in ce masura ar fi putut fi explicat de o istorie a lui. Ce i se parea insa perfect normal, era ca trebuie sa mearga incontinuu, fara sa admire, nu astepand un scop ci cautandu-l.De la o varsta frageda fusese obisnuita in familie cu o viata destul de practica. Noaptea sa visezi, iar ziua sa traiesti, viata depinde numai de tine, nu exista niciun destin, astea sunt povesti, continua sa ii repete mama ei ori de cate ori i se parea ca fata ei alearga dupa idealuri. Nici nu realizase scarile pe care incepuse sa le urce cand se pomeni intr-o incapere mica in mijlocul careia se afla un scaun de piatra cenusie. Pe peretele din fata lui, i se opunea, exact pe aceasi directie o oglinda prinsa intr-o rama de de argint pe care erau sculptate niste flori care ii confereau o forma oarecum comuna. Oglina si scaunul adanceau senzatia de pustiu a camerei si pentru intaia data de cand era prinsa in acest joc straniu, se intreba daca asta era ce cauta. Cu o licarire de curiozitate se lasa usor in scauna, si dupa ce iti rezema mainile de marginile lui, ridica usor privirea in oglinda. In loc sa isi vada chipul, in oglinda se desfasura intregul hol prin care trecuse, insa daramat, cu peretii pe jumatate cazuti si candelabrul sfarmat in mii de bucati pe podeaua crapata de vechime. Bucati murdare de tencuiala aduceau prin contrast aminte de albul de odinioara. O imensa tristete o coplesi si in urmatorea clipa o tresarire puternica de inima ii cutremura intregul trup, iar intr-o incercare de evadare, pleoapele acoperira ochii. Dupa cateva secunde de astepare, ii deschise in oglinda.Acum, din oglinda se privea incremenita ca intr-un tablou. Si parca era decupata din eternitate aceasta imagine din oglinda si exista doar acolo, scaunul si ea erau in oglinda nu in fata oglinzii...
Soneria telefonului il smulse din somnul in care cazuse adanc odata ajuns acasa. Nu visase nimic, insa soneria stridenta il smulsese din acea stare de completa abandonare si se trezi brusc la realitate cu un singur gand: Laura!. O voce ii rasuna in timpane cu un ton oficial care incerca sa para totusi afectat: Ne pare rau domnule sa va anuntam, dar inima ei nu a rezistat unui al doilea infarct care se pare ca a lovit-o acum o jumatate de ora..Sincere condoleante...
Din mana moale, telefonul se desprinse izbindu-se puternic de covor..-Alo, domnu, mai sunteti pe fir..??

requiem pentru prezent (I)

Nu mai putea fi uluit uluit de intorsatura brusca pe care o luase viata lui in ultimele ore. De cateva minute bune trecuse de faza in care, in mintea incetosata, ii rasuna constant ecoul intrebarii: asa ceva nu se poate intampla, e imposibil, e doar un vis urat din care ma voi trezi. Se trezise intr-adevar, mintea ii era lucida, insa realitatea ramasese distorsionata. Pe calea rationala, va incerca sa gaseasca anumite argumente care sa il salveze de colaps, va trebui sa evite ca dezechilibrul moral, caci prezenta clipa de luciditate urma unei stari spirituale stapanite de disperare, abia acum completa agonie se disperase. Si o privea cum statea intinsa pe pat, inerta, cu parul imprastiat pe perna, urmarind cu clipiri dese din ochi tremurul buzelor palide la sarutul aerului. Pieptul se zbatea incet sub povarea respirarii. Paloarea pielii, laolalta cu expresia cadaverica a fetei, confereau imaginea perfecta a unei statui coborata de pe piedestal. Nu putea fi fascinat, il inebuneau pleoapele ei incremenita, avea certitudinea ca ea se chinuie indelung, asteptand o salvare, care din pacate nu putea venii din partea lui in acest moment. Socotea enervant de absurda situata iar chipul asistentei care aparea sistematic in tocul usii, cu vocea destul de stridenta pentru aceasta dramatica situatie in care se vedea prins, completau imaginea de banal. "De cate ori sa va spun domnule sa o lasati sa se odihneasca! O sa fie bine, ziceti merci ca nu s-a intamplat ce era sa se intample. De unde sa stim noi de unde vine rau, uite si eu pot sa ies acum in strada si sa ma calce tramvaiul. "Era a treia oara cand il intrerupea din marea de ganduri in care incepuse sa se innece. Orice ar fi fost fascinat de prezenta cutremuratoare din acel pat, adancita in inconstienta pe a carei fata tremura o lumina palida, de parca raza o urmarise de acolo sus, dar obosita de alergare se chinuia sa nu se stinga. Era frumoasa, irezistibil de frumoasa, femeia perfecta. O zeita. Si acum trebuia sa se aplece asupra ei, sa ii cuprinda mana cu degetele lungi si plapande in palma lui si sa o roage incet sa termine acest spectacol absurd si sa mearga acasa. Moartea e prea aburda ca sa sperie. Si cat ar putea sa insemne o viata de om? 20, 30..50 de ani? Sau pana ieri, azi sau pana maine cand strangand-o prea puternic in palme o sfarmi..Si sa termini pe un pat de flori..auzi clopotele care bat necontenic, turla bisericii prea inalta ca sa o cuprinzi dintr-o singura privire si un popa prea obisnuit ca sa mai para solemn. Si bulgari de pamant se vor sparge in lacrimi de capacul indiferent. Si gropile mereu prea adanci pentru vietile scurte. Ea facuse un infarct, a trecut pe sub ochii mortii care s-au inchis totusi in acea clipa. Acum doctorii ziceau ca e sub control situatia ei si a scapat. Ea a ramas un pic traumatizata, dar isi va reveni in curand, nu exista dubiu. E o chestiune de timp, vezi totul se leaga de timp.Depinde si de ea, cat de mult isi doreste sa traisca. Trebuie sa isi doreasca, viata ei e parte a vietii lui.
Sub pleoapele mate ochii cercetau fantasme pe ruinele unui castel. Sa fi fost asta viata mea? De sub daramaturi incepe sa se contureze o usa deschisa.In fata ii se arata un salon cu o cupola imensa in care trona un candelabru stins.... ( to be continued)

Prea departe de noi

Vazuta de pe banca putreda pe care prea multi calatori si-au odihnit sufletul de-a lungul anilor, gara pare atat de pustie, in ciuda tuturor siluetelor care se perinda pe peron, incat inevitabil te ridici pentru a-ti demonstra ca esti o prezenta reala. Nu pare neaparat veche, poate degradarea pe care o simti la tot pasul iti amesteste privirea interpretand astfel aceasta bucata din realitatea orasului. Pasesti mai departe cu impresia ca timpul a trecut prea crispat pe aici. Asteptarea si graba oamenilor au facut ca si ceasul sa se piarda cu firea, amagind timpul.Si toti calatori, odata urcati in tren, asezati pe scaun, privesc pe geam in timp ce trenul iese incet din gara, cu intrebarea: a trecut sau nu a trecut mai repede timpul in gara asta?. Si simti ca e tarziu, ca trebuie sa pleci, acum pana nu e prea tarziu. Nu poti sa stai pe loc, trebuie sa ajungi departe, cat mai departe de aici. Cerul capata o nuanta plumburie in oglinda baltilor din crapatura cimentului. Valuri de regrete se sparg in sufletul tau cu spuma amara. Si din spuma lor mii de baloane mici cu samanta de triste amintiri se imprastie la randul in miliarde si miliarde de iluzii.
Te-ai mintit pe tine mai mult ca oricand si mai mult decat trebuia cand ai crezut ca poti. Ai gresit cand ai crezut. Nu trebuia sa crezi. Acum poate e prea tarziu sa mai poti remedia ceva. Trebuie sa iesi din tine sa-ti poti vedea ochii. Atunci ai sa te pictezi in culori reci pe tablouri cu rama de lemn roasa de carii, uitate intr-un pod pana cand panze putrede de paianjen le vor acoperi. Odata uitate, ai sa le gasesti intamplator si in curand o sa iti dai seama, oglindit in ochii care te privesc din culoarea tabloului cine ai fost atunci. Gara te-a coplesit din nou, ii simti apasarea pe frunte. Ai venit cu capul sus cu aer nepasator incercand sa scapi de tine, nu de gara. Ea te-a cautat din nou si te-a gasit.Degeaba te-ai asuns in tine."Cunoaste-te pe tine insuti" scria pe templul lui Apollo din Delfi iar Socrate a spus-o cu un colt de gura intregii lumi.

Lumea de ingeri

Zborul a incetat surd, cu o ultima falfaire prudenta. De indata ce talpa piciorului a atins pietricele imprastiate prin nisipul de pe alee un fior i-a strabatut intregul trup ca si cum prin toti nervii din corp ar fi fost strabatuti de pulbere de stele. Perceptia capata o noua dimensiune prin aceasta unica si prima senzatie. Un al saselea simt isi deschidea petalele in noapte luand ofranda intreaga fiinta corpul fiind doar calea de acces. Era intoarcerea la origini, la primordial. Acolo sus nu cunoscuse biruinta si deci nicio revolta launtrica nu il indemna sa evolueze, sa caute mai mult. Fiecare clipa era multiplicata la nesfarsit in marea eternitatii si el nu putea fi decat o copie fidela a starii dintr-o anume clipa, o perpetuare continuua si concreta a acelui sine. Regresia era o metamorfoza inversa si incompleta, caci acolo sus fusese larva si pe pamant fluture. Obisnuindu-se cu moartea, si de frica sa nu cada prada indiferentei, oamenii au inceput sa-si tese istoria. Asa au inceput sa se iubesca unii pe altii, si-au cuibarit in suflet ura, au iscat intrigi, razboaie, imperii, piramide..Si-a facut zei dupa chipul si asemanarea lor si lumii in care traiau. Cand teama de plictiseala i-a cuprins, si-au spart idolii si au facut altii. S-a ales un Dumnezeu care sa le justifice un rost in lume si si-a vazui apoi linistiti de treaba. Nu era timp pentru rabdare, au inceput sa scrie poezii si dintre ei s-au ridicat si cativa filosofi plini de intrebari. Nimic nu era in zadar, si asta nu pentru ca incercarile erau incunutate de lumina ci pentru ca oricum nimic nu avea sens si rost.
De sus vazuse o fata langa o fantana. Expresia fetei sugera captivitate. Se vedea jos langa ea stand si asteptand stapanit de curiozitate si mister, ceea ce nu mai facuse pana atunci. Nu stia daca aceasta imagine fantomatica era vis, profetie sau realitate. Apoi lumina de sus a devenit orbitoare.Coborat, a uitat si de fata si de sine si s-a pomenit cercetand vietile oamenilor. Curand a uitat sa zboare si a invatat sa moara.
Nu poti sa scrii despre ingeri, lumina si fluturi. Cuvintele se amesteca si nu gasesti niciun sens.
Totul capata aroma de jurnal de adolescent sentimental, slab. Nimic nu e structurat si multe nu isi au rostul aici. Printre randuri se intrezareste o filosofie precara, de doi bani. Concluzia e ca nu e cum as vrea eu sa fie si mi se pare ca lucrurile nu merg cum ar fi trebuit sa fie. Ma privesc in cioburi de oglinda si ma vad in bucati. Peste cateva ceasuri poate voi crede altceva, deci in concluzie o sa continuui sa aberez pana la limita care va aduce exasperarea de sine.

fragment

http://www.youtube.com/watch?v=uix7FRUmzsw

Stau intins pe salteaua prea mica pentru sobrul pat metalic cu ochii incercand sa fixeze o portiune de tavan situata intre un colt si galeria de deasupra ferestrei . Privirea e insa pierduta undeva departe in timp. Langa mine sta cocolosita o patura de un alb sters. Nu pot sa schitez niciun gest, parca fiecare muschi e adancit intr-o dulce amortire. Prin usa intredeschisa de la baie se strecoara in salon un miros de igrasie amestecat cu acel intepator parfum de spital. Au trecut cateva zile, saptamani, luni nu stiu si nu imi pasa, intrebarea imi vine in minte mai mult ca un simplu calcul in loc de o incercare esentiala de lamuri evolutia mea in plan temporal. Ma obsedeaza holul acela lung si intunecat pe care ma vad alergand si deschizand usi dupa usi. Privesc dupa usa si niciodata nu gasesc ce trebuie. In capatul lui se afla meru o usa fara clanta, unde inteleg ca nu o sa pot pot intra nicioada. O imensa curiozitate ma face sa imi framant creierii cu un raspuns plauzibil si tot simplu sfarsesc in incercarea mea cu un regret cumplit. Atunci imi infund capu in perna si cu rasuflarea din ce in ce mai apasatoare ma silesc sa uit si imi abat gandul in trecut. Merg alaturi de mama si bunica facandu-ne loc pe o poteca ingusta printr-o padure de salcami tineri. In fata noastra se afla si o batrana vecina cu noi. Nu inteleg ce caut acolo, drumul mi se arata cu desavarsire necunoscut desi in adancul mintii mele constientizez ca totusi nu ma aflu departe de acasa. Ma doare cumplit maseaua si nu stiu cum pot sa le explic celorlalti suferinta prin care trec. Totusi merg incetisor, alungand sfios rugii din calea mea pentru ca simt o bucurie legata de destinatia spre care ne indreptam. In mintea mea de copil incep sa se contureze locuri fantastice. Un scartatit prelung de usa ma face sa deschid brusc ochii larg.Dupa o secunda realizez unde sunt si ii inchid lasand pleoapele sa alunece usor pana si ultimul firicel de lumina care se strecura printre gene se stinge usor. Suntem fiinte perfectibile, inca departe de scopul nostru in lume. Stagnam ca niste fluturi cu aripile frante, incapabil de zbor. Daca vom invata zborul atunci un adevara esential va putea fi revelat de acolo de sus....

after

Experienta poate fi redusa la un simplu act de manifestare a eulul in lume sau ridicata la rangul de act initiatic. Acelasi eveniment poate avea repercursiuni extrem de grave la nivelul psihicului si totodata poate lasa doar o urma de indiferenta. Efecte imperceptibile, inofensive pe moment, odata inlantuite vor produce o schimbare in optica ta. Subiectivul va fi substituit de obiectiv si invers bineinteles. Cu cat treci prin mai multe, ai impresia ca evoluezi, chiar esecurile te fac sa te simti superior dintr-un anume punct de vedere. Ideea de iluzie poate fi legata de aceasta fata morgana numita maine. Cand ti se destrama visele privesti in urma sa-ti vezi zambetul care-l purtai cand ai inceput sa le impletesti.
Daca amintirile sunt numite icoanele timpului pierdut atunci nostalgia e ingenuncherea in fata lor..

Can you keep a secret?

..Si iar e noapte si iar nu ploua. Azi noapte a fost ploaie de stele. O ploaie calda, linistita. Pe trotuar, pe strada si pe blocuri stelele mai aruncau o singura sclipire inainte de a se stinge. Si stelele in exaltarea unicei caderi, ametite, au gaurit norii-de-aia nu mai ploua..Dar grijuliu, vantul a dus norii zdrenutuiti departe de ochii lumii. Si poate, vreunui nor mai sensibil din fire i se va face mila de soarta semenilor sai si o sa verse cateva lacrimi. Si tot ploua atunci..
Si eu iar n-am timp. Trebuie sa fac rost de timp, cat mai repede. Fiecare are cate un timp al lui, dar pesemne pe al meu l-am ratacit pe undeva. Am uitat de el.Pierdut timp, il declar nul. Si acum cativa ani aveam un timp asa bogat, il vedeam in fata, abea asteptam sa ajung la el, ma ametea asteptarea lui. Dupa cativa ani, am vazut ca si in spatele meu se strangea mult timp, dar tot mai era destul si in fata. Si acum..poate e si acum, dar nu il vad eu, m-a orbit, asta trebuie sa fie.
Mie mi-ar placea sa am mai multe timpuri - unul pentru citit, unul pentru jocuri, unul pentru invatat, unul pentru desene, si uite asa sa le tin insirate intr-o vitrina. Si sa mai am un timp al meu bine pitit intr-un sertar. Acesta va fi doar timpul meu, nu spun ce as face cu el - e secret.

Ce poate sa stie? Ce trebuie sa faca? Ce poate sa spere?

Ziua e pe sfarsite dar o caldura molesitoarea inca mai persista in aer. Perdeaua arunca o lumina palida in camera unde umbrele deseneaza pe coltul covorului o floare confuza. Un claxon mai prelung iti intrerupe valurile de ganduri care se zbat la marginea constiintei tale.Se tese incet, incet in jurul tau o mreaja de necunoscut. Nu te mai intereseaza unde esti ci de ce esti aici, acum.Astepti ceva, mereu trebuie sa astepti ceva intr-o seara ca asta. La randul ei, aceasta seara poate fi de altfel doar o seara si atat mai mult. Ce conditie limitata au si serile astea! Mereu incapabile de a-si declara adeziunea fata de lumina sau intuneric sfarsesc tot timpul invinse in fata noptii. Iar isi vor relua eterna incercare de prelungire a zilei de azi, perfect incadrate in acest ciclu zbuciumat de transfigurari. Astepti un telefon, un prieten, viitorul, o stare anume care sa iti smulga de pe frunte acel ghem de tristete. Si daca nu vine nimeni/nimic? Intrebarea asta venita ca un fulger ingheata pentru cateva clipe secundarul ceasului.Daca nu vine..dar cine/ce?
Mereu ai fost gara pustie pe langa care trenurile trec nepasatoare. Mai dureros poate fi constientizarea imposibilitatii de ati aminti vreun tren care sa fi oprit vreodata. Daca esti gara ai fost construita pentru acest rol, ti s-a ales un anume destin de la inceput. Ramane de vazut cui i se va atribui eroarea prima din lantul care incepe sa se stranga in jurul tau. Plictiseala isi intra in drepturi depline si se greafeaza treptat pe maini, pe ochi, pe gura si pe creier. Ti-e lene sa mai misti un deget, nu vrei sa mai vezi nimic, glasul ti se stinge si iti e greata sa mai judeci unele lucruri. Poate asa percepi tu trenurile care trec, nu le-ai vazut decat dintr-o parte si in repezeala. Are sa opreasca candva unul si la tine si atunci ai timp sa il intelegi. Nu e nevoie decat de putina vointa. Dorinta e sora mai mica a vointei pe care o tine strans de mana si fara de care nu e in stare sa ridice decat tematoare ochii din pamant...

fragment

"-De ce nu vrei sa spui unde ai disparult zilele astea? Tie chiar nu iti pasa deloc de mine?
-Dar am venit pentru ca imi era dor de tine..
-Tie iti era dor? Atunci iti dai seama prin ce am trecut eu. De ce nu vrei sa intelegi ca nu e normal ce faci tu?
-Iarta-ma! raspunde ea, in timp ce in ochii ei adanci si hipnotizande de fermecatori incepusera sa se formeze lacrimi.
-Clara, pentru Dumezeu stii cat de iubesc. Nu vreau sa sufar absurd. Vocea lui incepuse sa fie gatuita si isi pleca privirea in jos.
-Tocmai asta e. Stiu, si eu te iubesc si doar asta ar trebui sa fie important. Am crezut ca intelegi..
-Dar nu e nimic de inteles in asta. Nu incepe sa ma judeci, decocamdata e vorba de ce faci tu acestei relatii. Clara, lasa-ma sa te ajut, nu vreau sa cred ca ai probleme si incerci sa le rezolvi fara mine.Vreau sa te ajut.Dupa ultimul cuvant ridica ochii si o privii rugator. In aceeasi clipa o lacrima se desprinse de pe genele lungi, apoi cobora lin pe obrazul ei de zeita, apoi repede aluneca sub barbie de unde pica direct pe covor. El a inteles ca va mai putea sa ii reproseze nimic acum, cearta era pierduta definitiv.
Clara se roti deodata, ii arunca o privire peste umar in care se citea suferinta amestecata cu vinovatie, deschise usa, iesi, apoi o inchise fara sa o tranteasca. Zgomotul tocurilor se estompa pe masura ce ea se departa."Dintr-un bolovan coboara/Pasul tau de domnisoara....Pasul trece/eu raman". Astea au fost primele ganduri care i-au venit in minte. Niste versuri ale lui Nichita Stanescu. Nu se va duce dupa ea. Ura scenele clasice de cuplu. Alese sa priveasca cleanta care pastra parfumul mainii ei. Tot acest timp cat se certasera ea ramasese langa usa cu mana pe cleanta. Acum i se parea ca odata cu acel parfum se pastrase intreaga ei fiinta acolo incremenita langa usa. Cu pasi inceti se indrepta catre ferestra, o deschise larg apoi isi cauta in buzunar o bricheta. Pe masa se afla un pachet in care mai ramasesera trei tigari. Scoase una incet, o aprinse si trase adanc un fum. In fond, cine era si Clara? Va trai si fara ea.Cum a mai trait si inainte. Dar ciudat, nu mai stia. Parca i s-a fi sters memoria. Nu putea evoca sub niciun chip o amintire care sa nu o cuprinda si pe ea. Da, va fi foarte greu sa traiasca fara ea. Dar vai, stia atat de putine lucruri despre ea. Se cunoscusera acum 3 luni dar parca ar fi trecut 3 zile. Timpul isi incetase cursul normal odata cu aparitia ei spontana in viata lui.Am gasit fericirea in sfarsit, isi spunea el tot timpul, iata, dragostea cu siguranta e un mod de a gasi fericirea. A avut dreptate Preda. Nimic nu e fara..
Mergea spre pe langa Universitate spre Cismigiu cand o mana l-a prins usor de umar.
-Nu te supara, poti sa imi spui si mie unde e Facultatea de Mate-Info? L-a intrebat cu o voce joasa si subtire de parca din gura ii ieseau note muzicale care dansau prin aer inainte de a lovi timpanul. A fost de ajuns ca sa ii priveasca o clipa ochii ca inima lui sa inceapa sa se zbata in piept.
-Poi uite, nu sunt sigur, dar cred ca e in capatul strazii, in colt.
-Da, asa am inteles, ca trebuie sa fie in colt. Haide cu mine sa vedem, raspunse vesela.
-Sigur !Eu astazi am terminat mai devreme cursurile si plecasem sa ma plimb in parc. Singur, adauga zambind.
Dupa-amiaza i-a regasit pe amandoi pe o banca povestindu-si unul altuia. El se declara la momentul ala mai mult vrajit decat indragostit.
Dar dupa 3 luni stiau atat de putine lucruri unul despre altul si totusi cat se iubeau! Dragoste pura..In fond, poate si ea are dreptate, nu trebuir sa ii acaparez intreaga fiinta, ar trebui sa imi fie suficienta dragostea. Dar exista dragostea doar ca stare ? Nu, nu, dragostea nu exista decat alaturi de ea....Atunci observa ca tigara arsese singura pana la filtru. Tot acest timp cat el se gandea uitase de ea. Uite cate lucruri se intampla fara sa imi dau seama, lucruri care nu au treaba cu mine, lumea nu sta pe loc pentru mine. Trebuie sa ies putin sa ma plimb, isi spuse. Pe ferestra, blocurile cu zugraveala cazuta se confundau in griul lor melancolic cu fundalul dat de nori. Umbrele copacilor se prelungeau schimonosite pana in strada.Curand se va pierde si el printre multimea de oameni de pe trotuare. Un om care vine de la serviciu, se duce la piata, are o treaba, cine stie...Va fi si el un simplu trecator."

comme toi

-Hello!
-Hello!
-Do you see how windy it is?
-So what?
-Look out your window.
-So what?
-Yesterday it was sunny..
-So what?
-Why are you always saying the same thing?
an answering machine....

[ T.a.t.u-Show me love -begining]

E normal sa te crezi uneori anormal intr-o lume in care, in mod normal se traieste dupa niste reguli bine definite si impuse incepand de la nastere, familie, educatie, societate si terminand cu religia si propria constiinta. Faci ce fac si altii-stii ca tre sa te casatoresti, sa ai servici, bani etc; asta in linii mari, care de altfel iti vor acapara treptat ani dupa ani din viata. Prins in tavalugul cotidian uiti sa mai fi tu, doar tu, si incepi sa porti masti pe care le schimbi in functie de piesa in care va trebui sa joci pe scena vietii. Dar in fond, e asta chiar atat de rau? Ai vazut ca singur nu poti trai decat datorita unor evenimente exterioare tie care iti vor impune asta facand din tine un invins, din perspectiva celorlalti ce-i drept. E nevoie de o vointa puternica ca sa te poti retrage cu capul sus din societate si sa alegi o alta viata.Mai poti duce o viata dubla, inevitabil una dintre ele imaginara. Nici nu mai conteaza atat de mult realitatea propriu-zisa atat timp ca esti constient de valabilitatea sentimentelor.
In oglinda mi-am vazut in ochii adormiti toamna. Vara e iar pe sfarsite, pe cer norii incep sa staruie din ce in ce mai mult, pete mici de rugina vor incepe curand sa apara pe frunze iar Intunericul creste in timp ce ziua se micsoreaza pe nesimtite. In sfarsit vor veni si mult asteptatele zile ploioase "In orasul care ploua de trei ori pe saptamanta/Orasenii merg tinandu-se de mana.."

cand n-ai ce face...

Voi transcrie aici cateva idei interesante dintr-o carte de filosofie. Poate impropriu spus idei, ma rog, "chestii", desi acest cuvant poate da impresia ca sunt situat undeva prea departe in aer fata de ce am citit. Ca sa nu o iau de tot pe aratura trec direct la transcris:

Determinism si ..indeterminism

"Determinismul ofera o imagine asupra existentei ca intreg, avand ca nucleu ideile ca tot ceea ce se intampla este reglat de legi necesare si ca orice eveniment poate fi in principiu prevazut. A spune ca Universul in care traim este determinat inseamna a accepta, de pilda, ca faptul ca insiruirea acestor litere pe aceasta pagina putea fi prevazuta inca din primele secunde ale Universului. Insa daca am cunoaste toate cauzele si evenimentele care au actionat pana in acest moment si am avea o capacitate de analiza desavarsita, dar nu am putea prevedea ideile urmatoare, ar insemna ca Universul nu este determinat, ca exista cel putin unele evenimente care nu pot fi prevazute. In plus, afirmatia ca orice eveniment este inevitabil trasforma determinismul in fatalism"

"Principiul determinismului: toti norii sunt ceasuri.
Principiul indeterminismului: unele sisteme fizice sunt de tip nori"
[Karl Popper]


"Omule! Viata ta intreaga va fi intoarsa mereu ca un ceas de nisip si se va duce iarasi ca un mare minut al timpului, pana ce toate conditiile din care te-ai nascut se vor intoarce din nou in devenirea circulara a lumii. Atunci ai sa gasesti fiecare durere si fiecare placere, fiecare prieten sau dusman, fiecare speranta si fiecare eroare, fiecare fir de iarba si fiecare raza de soare, in legatura adanca a tuturor lucrurilor" [ Friedrich Nietzche]