amintirile unei frunze

Multe evenimente din viata noastra sunt firesti, numai in ochii nostri par ingrozitoare. Nu prea suportam sa fim luati prin surprindere, am vrea sa stim dinainte ce ne rezerva viitorul si sa asteptam linistiti sa se astearna in noi etape previzibile pana cand vom sfarsi ingropati de timp. Istoria insa ne arata ca oamenii nu cad usor in fata provocarilor, ci dimpotriva, ingenunchiati, se ridic si isi vad mai departe de treaba de parca acesta ar fi fost cursul normal pe care urma sa il aiba destinul lor. De mii de ani iubim si murim. Iubirea si moartea ne iau mereu prin surprindere. Pe planeta noastra albastra viata vine clocotitoare amestecand destine si deschizand drumuri noi pentru mintea noastra lasand mereu in urma mister. Nepasatoare, se lasa cercetata, intoarsa pe toate partile si contestata de catre scepticii care vor sa fie mai mult decat pietre in calea valurilor. De ce e cerul albastru? Ametesc, incremenit cu privirea in inaltimea sa de necuprins. O simpla interpretare stiintifica imi va da raspunsul pe loc. Fizica smulge magia acestei cromatici aproape perfecte in eterna expozitie astrala. Aproape perfecta, fiindca noi suntem imperfecti iar orice fasie din lume am filtra prin fiinta noastra dobandeste aceast defect care e departa insa de a fi un blestem. Avem inca un raspuns care ne aduce cu ochii in pamant silindu-ne sa privim in realitate. De la prima rasuflare calda din narile sale, omul a inceput sa care pietre pentru un templu numit realitate, pe care il zideste din interior. Ne miscam in el cautatand sa astupam orice fereastra gasita, ne chinuim sa disociem realul de fantastic si alegem mereu acel ceva care a mai fost si nu ne mai poate inspaimanta. Se poate spune ca inconstienti ne inconjuram cu intuneric si va trebui sa vedem daca a mai ramas ceva sacru in viata noastra la final. In acest templu sadim amintiri si culegem lacrimi si zambete, alergam pe cai nebanuite de frica stagnarii. Ne este frica sa ramanen in urma intr-o lume in care globurile de cristal au devenit simple oglinzi in care iti vezi chipul fara sa te recunosti. Rataciti de soarta, trebuie sa ne straduim sa dam o forma acceptabila vietii, forma pe care mai apoi o umplem cu ce avem noi mai bun. Macar incercam sa dam anilor un lustru ale carui sclipriri tremuratoare ne fac sufletul sa vibreze de multumire si inima arzand in piept cu flacari de dorinte implinite. Atunci spunem ca suntem fericiti. Fericti ca am obtinut maximul de la clipa.
Dintre milioanele de cai in care poti trai o viata de om am ales doar una sau am trait cu impresia asta in timp ce alegeam din nou la tot pasul. Ma uit in jur si vad ca fiecare isi traieste viata lui. Ar fi nedrept sa mi se atribuie o singura modalitate fara drept de replica. Aici se strecoara iar neintelesul si ma pierd in intrebari inutile. De cand am constientizat prima data ca exist si pana acum lumea a continuat sa se schimbe intr-un ritm alert. Metamorfoze suprinzatoare apar ici colo iar lucrurile care mi-au daruit cei mai frumosi ani din viata incep sa decada si mai departez de ele. Mi-e dor de lucrurile pe care le stiu pierdute pentru totdeauna. Ma intorc de multe ori in timp si retraiesc momente speciale fara sa fi fost fundamentale atunci, acum insa capata interpretari deosebite intrucat realizez importanta lor. Viitorul ma preocupa in masura in care astept mereu ca timpul sa treaca. Ceasul e facut pentru a ne aminti ca trebuie sa traim si nu avem timp de altceva. Ca sa duci o viata normala trebuie ca in fiecare dimineata sa ai cateva motive ca sa te trezesti. Cand aceste motive incep sa piara unul cate unul, devine vulnerabil si va trebui sa fi trezit de altii sau sa dormi visand acel motiv dar cand te vei trezi din acest colaps oniric vei stii ca ai pierdut mult timp din viata. Eu as alege acel viitor care sa imi dea un trecut cat mai pe placul meu, pentru ca in viata cel mai sigur poti fi de trecut. De la perspectiva de spectator stii ca nu te mai poate surpinde decat prin noile interpretari pe care le poate lua rolul tau.
La nastere, lumea a fost pentru mine doar un orizont. In copilarie am inceput prin a lasa-o sa se desfasoare sub ochii mie ca sa pot intelege. Nici nu stiam ce trebuie sa inteleg, asteptam sa inteleg. Mai intai a fost patutul si tavanul alb care mi-a dat cosmaruri stranii ani buni din copilarie, ma speria albul inaltimeii sale si nu ma temeam ca sa va prabusi peste mine strivindu-ma iainte de afla mai multe despre lume, imi era frica ca in cele din urma eu o sa ma prabusesc in el. Daca mi s-ar cere acum sa dau o definitie infinitului, ar fi acest tavan din copilaria mea. Aceast a fost primul hop de care m-am lovit in viata. La 11 luni consideram ca stiu destul ca sa ma pot descurca in doua picioare pe covor ca sa imi pot continua cautarea. Stiam ca numai singur pot indeplini aceasta sarcina, nu aveam nevoie de indrumator pentru ca nu m-ar fi putut ajuta sa gasesc ce caut eu. Totusi, fusesem ajutat, primii pasi ii facusem tinut strans de mana fiecare cadere fiin anticipata din vreme. Odata cazut stiam ca trebuie sa depun efort ca sa ma ridic si evitam sa cad de prea multe ori. Nu puteam sa raman cazut astfel nu as fi rezolvat nimic, dimpotriva ma duceam in jos in loc sa ma ridic. Scaunele care mai apoi au devenit incantatore tractorase si masinute m-au ajutat mult in aceasta misiune. A urmat apoi usa pe care intrau fete cunonscute si de uneori oameni straini. Atunci am inteles ca mai sunt si alti oameni in afara de cei cu care ma obisnuisem si ca acestia trebuie sa fie in spatele usii.Pe nesimitite am pierdut firul descoperirilor mele si m-am pomenit si eu parte din lume. Nu mai eram ratusca din poveste care credea ca in afara de iaz nu mai exista nimic, acum credeam ca am inteles si trebuie doar sa invat cat mai multe.
Moartea nu ne poate inspaimanta atat timp cat o consideram parte din viata, altfel ar suna ciudat cand la moartea unui om, pentru a trece peste tristetea sfasietoare, se spune „asta e viata, nu ai ce sa ii faci”. Nu ne temem de moarte atat timp cat stim ca inevitatabil va veni la batranete. Mereu ne planificam moartea la final. Aceasta ignorare e benefica pentru linistea noastra. Cand eram mic si vedeam printre gard cate o inmormantare nu mi s-a parut nimic cutremurator in asta. Vedeam popa urmat de carul care se legana agale urmat de covoiul de oameni veniti sa il duca pe ultimul drum pe raposat si nu puteam sa citesc ingrijorarea si teama de pe fetele lor. Toti aveau sa faca acest ultim drum pe ulita pe care, copii se jucau in praful ei lipsiti de greutatile vietii si mai apoi trecusera de atatea ori cu carul sau dusi cu cine stie ce treburi. Mie mi se parea un eveniment normal in viata de acolo, ca dusul la moara, ca aratul sau treieratul. Cum stiam ca toamna e normal ca oamenii sa culeaga porumbii asa consideram obisuit ca din cand in cand un tron sa fie purtat de car de cate o mana de oameni imbracati in negru.Era un lucru care nu ma afecta la vremea aceea pe mine.Abea mai tarziu am inteles, cand o vecina pe care o cunosteam bine de tot si in a carei curte ma jucam mult timp a disparut definitv din lumea satului. Cand a murit vecina de peste drum de casa, la inmormantare, fata ei, disperata spunea ca are sa il ia pe tatal ei la oras de frica sa nu il piarda prea devreme ca pe mama ei. Bineinteles ca acest lucur nu s-a intamplat, omul avea gospodarie si nu putea sa isi schimbe viata asa dintr-o data. Peste doi ani insa vecinii l-au gasit mort in casa. Murise in somn. Imi inchipui ca indurerata fiica si-a amintit de promisiunea spuna ma demult in acel moment de disperare si ca a regretat incalcarea ei. Cred de altfel ca a inteles ca nu se poate evita moartea atat de simplu. Moartea ar trebui sa fie un subiect tabu in viata noastra. Sa facem toti un juramant ca sub nici un chip nu vom pomeni de ea in discutiile noastre. Oricum e absurd si ridicol sa vorbesti despre moarte la 20 de ani. Daca exita rai si iad atunci trebuie ca fiecare sa fi gasit un rai al sau pe pamant si toti sa avem iadul nostru. Pot fi o stare spirituala a constiintei nu un loc anume. Si totusi pana la urma poate toate au un rost.Cum spunea Einstein: Dumnezeu nu joaca zaruri cu lumea!