Peste-un veac din viitor coboara,
Ochii mei
de statui retezate de durearea anilor,
cazuti pe aleile pierdute de copacii lor.
Copacii, straini de speranta care adanc
ardea cu palpairea unei lumanari din sfestnic,
in seva lor inghetata,
Stiau ca intr-o toamna frunzele dispar
fara sa mai cada.
Si in primavara urmatoare,
copacii se usuca.
Si mor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu