Tu pasăre, dacă ai vedea cu ochiul meu, te-ai prăbuşi din înălţimi în întunericul mărilor. Şi niciodată nu ai mai putea să zbori, ai rămâne rece ca marmura statuilor oarbe, încremenită de durere, cu lacrima dorului de cer tulburându-ţi pe veci privirea.
Ai fi doar o poză alb negru pierdută în mansarda unei case părăsite. Penajul fermecător odată, albastru ca marea la amiaz, roşu ca apusul de soare cu oglindiri de curcubee în el, penajul tău cel frumos pe vremuri, s-ar decolora cu un ţipăt de disperare. Culorile s-ar scurge picătură cu picătură în neant şi nu ar mai rămâne decât cenuşa. O pasăre de cenuşă care s-ar cutremura la fiecare adiere de timp.
Nu va renaşte niciodată, căci Phoenixul a plâns acum toate vieţile.
Eu n-am să renasc, nu mai am cum,
RăspundețiȘtergereMereu călător la capăt de drum…
Odyssey - Epitaf...