uitare

Mai am o singura intrebare. De ce apune soarele fara sa tina cont si de parereaa mea? In fiecare zi ii urmaresc inevitabila calatorie, il ratacesc printre nori si il pierd mereu seara la orizont. Orizontul cunoasterii mele. Simt ca am plecat la drum fara sa cunosc traseu si nici macar destinatia. Am infectat cu mine fiecare molecula de oxigen, fiecare frunza si adiere de vant, ma port intre clipiri de vise strivind abstractul oricarui sentiment si ma descompun pe toate directiile in distorsiunea unui spatiu halucinant. Oriunde imi e dat sa fiu, ma voi lovi de mine caci am o existenta rispita doar in jurul meu. Imi caut un suflet pe langa ale carui trepte sa cobor fara sa ma prabusesc. Cand ma cobor in mine ma adancesc in crengile uscate ale unui copac cu frunzele ratacite intr-o alee pe care nu am trecut niciodata toamna. Toti avem ingropat in nucleul sufletului marginea eternitatii, pulbere de stele amestecata cu nostalgia unei viitoare vieti, dorul unei vieti pierdute plans cu lacrimile singuratii lumii.
Cu aripile deschise in noi putem striga pana dincolo de moarte atat de tare incat se va simti si acolo parfumul trandafirului smuls de sub cupola de sticla sub care a fost zavorat mii de ani. Atunci se va desprinde blestemul si bestia din noi va muri in locul nostru de acum incolo iar frumoasa care ne-a iubit, salvandu-ne, va pasi definitiv din taramul ei in muritoarea noastra lume. Gratioasa, se va aseza pe tronul imparatiei lumii de la inaltimea caruia chipul ii se va pastra etern in altare ridicate peste tot in lume. Si atunci, fasii din lume se vor desprinde incet plutind pe cer intr-un dans al unei uitari venita de pe coridorul unei lumi pierdute de prea mult timp ca mai reziste in amintirea noastra.
Lumea se va schimba dar noi vom ramane aceiasi, incremeniti in posibilitatea unei unice existente.