Astazi am avut din nou lumea mea. Ieri am avut din nou lumea voastra. Si iar am avut odata lumea lor. Am avut multe lumi, si voi mai avea de acum incolo la fel de multe. Intr-o viata de om traita cu vointa poti avea foarte multe lumi, si paralele si intersectate si cel mai adesea suprapuse intr-un ansamblu sistematic ca un ceas, astfel incat sa nu irosesti nicio respirare. Clipele se pierd doar de la sine, aceasta valoare intriseca a lor este un dar pentru noi, absolvindu-ne de a purta povara ca nu suntem capabili sa avem grija de ele. Dar si noi suntem atat de naivi, credem ca avem fiecare clipa noastra cand de fapt nu exista decat o singura clipa atunci. O vedem multiplicata simultan si complementar cu fiecare dintre noi. Chiar iluzie, tu in clipa ta razi, iar eu plang in a mea, eu ma nasc si tu mori, ea iubeste si el a iubit. Toti traim in clipa asta.In urmatoarea nu mai suntem aceeasi care traiam clipa de atunci. Suntem altii. Poate mai multi, poate mai putini, mai tristi sau mai fericit.
A murit Luchi. Stiti povestea? Ar trebui sa va amintiti din copilarie, de la scoala. E o povestioara pentru copii a Otiliei Cazimir. Si povestea e despre schimbarea pe care o simte o fetita in prima zi de scoala. Strigata de profesoara, fetita prea mica inca pentru banca veche de lemn, nu raspunde cand isi aude numele intreg strigat,"Casian Alexandra". Pe ea o chema Luchi. Ca pe catei, cum spune o colega sau coleg mai buclucas. "E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă strigă Luchi... Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina". Asta spune fetita la inceput. Are sufletul neintinat de rautati, e inca un copil in adevaratul sens al cuvantului. Noi, cititorii, o iubim pe Luchi, ne place numele ei, parca nici nu suna a nume de catel.I-am dojeni aspru pe colegii care rad de numele ei. Dar vai, cat de tristi suntem noi cand lui Luchi ii e rusine de numele ei! "Şi dintr-o dată mi-e ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot" spune Luchi cu lacrimile gata sa-i izbucneasca. Ce daca Luchi dinainte parea proasta, caraghioasa, Luchi era fericita. Asa aflam din randurile urmatoare. Dar Luchi a ramas ascusa intr-o ladia prin casa. Acum lui Casian Alexandra ii e mila de Luchi. I vina sa planga, o ard obrajii, dar isi stapaneste lacrimile. Dar Luchi nu mai este acolo, a murit, si lacrimile care la final cad au pentru prima oara guste de cenusa..
Si cum nu v-aduceti aminte? Nu stiti povestea? Cate Luchi nu au murit in fiecare dintre voi? Ne-am stapanit lacrimile de atatea ori, de frica sa nu ne lase urme pe obraji.Si unii chiar am plans amarnic de atatea ori, pentru fiecare Luchi din noi care a murit, si la scoala, si la liceu, si la facultate. Altii am omorat cu sange rece cate o Luchi din noi, fara sa ne pese ca era fericita, ni se pare caraghioasa acum. Si proasta..De ce nu vrem sa intelegem schimbarile care se petrec in noi, de ce fiercare schimbare doare?..... Pentru ca nu mai credem in noi. Daca noi nu o mai intelegem pe Luchi de atunci, cine sa o ma inteleaga, sa se fi chinuit ea zadar atunci? Cred ca ar trebui sa cautam pe net aceasta poveste pentru copii si sa o invatam pe dinafara toti. Sa o recitam de fiecare data, chiar daca ne va face sa suferim, macar o data plangem si noi in locul lui Luchi. Luchi din noi. Macar odata mai zambeste si ea din nou.
A murit Luchi, acum.Dar nu mai plange ca altadata, acum stie ca trebuia sa creasca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu