marți, 15 septembrie 2009

nostalgia unei vieti

Timpul pare sa se fi oprit in loc acum cativa zeci de ani in acest sat uitat de lume.Obosit, timpul s-a odihnit rabdator in acest frumos sat pitit pe un deal, departe de ochii lumii. La poalele dealului se intinde o padure de stejari si fagi cu poteci tanjind sa mai fie calcate ca altadata de pasi. Dar timpul nu l-a uitat. Casele pitice cu acoperisurile gaurite si zugraveala jupuita, gardurile putrede cu portitele zavorate cu lacate ruginite si curtile napadite de buruieni, toate soptesc adevarul. Timpul s-a strecurat si aici insa cu un farmec aparte fara sa schimbe, incercad doar sa invecheasca, pentru ca un tribut trebuia platit totusi vietii.
Satul e la 6 kilometrii departare de valea unde stau cuminti insirate de-a lungul unui parau celalate sate din comuna, insa drumul prafuit care serpuieste pe deal in sus, se pierde in paduri, trece cuminte pe langa rape aruncandu-se apoi coaste obositoare si care se deschide in rascruci care lesene te pot pacali, il fac sa para mult mai departe decat este. Drumul se poate parcurge foarte usor cu indrumare cu aproape orice masina, cu conditia sa nu fi plouat recent.
Odata ajuns, vrajit inca de jos de drum, te surprinde linstea ancestrala in care zace intregul sat, liniste sparta de cate un latrat de caine curios. Pe ulita presarata cu fantani aprope la fiecare poarta rar intalnesti cate un om. Si privelistea pare o amintire vie, o pagina rupta dintr-un roman de-al lui Teodoreanu, crezi ca satul a reusit sa iasa putin din matca timpului.
La o fantana la care poposisem sa ne racorim putin ne-a prins din urma un satean. Venise de jos, din cel mai apropiat sat unde a fost sa isi cumpere tigari. Ne intreaba cine suntem iar noi ii explicam de unde suntem si ca am venit sa vizitam satul. Toti stiam de mici copii de existenta lui, de pe dealul opus ii zarisem de multe ori acoperiurile caselor insa toti acesti ani niciunul dintre noi nu reusise sa ajunga pana acolo. Omul nu pare sa aiba mai mult de 50 de ani, si ne spune ca traieste acolo de cand s-a nascut. Locuia in urmatoarea casa de dupa fantana. Spune ca e singur, a avut 5 neveste, a iubit mult la viata lui. Maine avea sa plece la oras sa vada o fata a lui care incepea scoala. Atunci intinde mana si ne arata casa darapanata, aproape ruina, din spatele fantanii. Acolo fusese scoala, unde invatase el si copiii satului. De ani buni nu ii mai calcase pragul. Zice ca tinea de biserica si nu s-a mai ingrijit nimeni de ea, invatatori nu au mai putut sa vina pentru ca nu mai erau destui copii. Intrebam unde e biserica si ne spune ca nu au avut biserica, doar o capela care a ars chair la o nunta de a lui. Parca a fost un semn rau, ne spune pierdut in amintire. Intre timp, curioasa, o batrana din casuta alaturata scolii se indreapta agale catre gard si priveste intrebatoare. Intram in vorba cu ea si aflam ca e cea mai batrana din sat si spune ca locuieste aici de cand s-a maritat. Intrebam de cand au curent in sat si imi spune ca de mult, dar nu mai stie exact. Sunt putin surprins, dar cred ca in timpul comunismului s-a electrificat si comuna. "Si mata de unde faci cumparaturile mamaie, medicamente de unde iei?". Are un fin in capatul satului care merge sa ii faca, ne raspunde barbatul. Copiii ei sunt oameni mari plecati departe in lume acum. "Si ce faci mata mamaie?". Astept sa mor,ce sa fac. Pentru cateva clipe se asterne linistea. Privesc casuta de lemn si chirpici cu prispa de lemn de care sta sprijinit ciomagul ei si ma gandesc ca sunt in anul 2009..O rugam cu suc si seminte si spune ca nu poate sa manance si ne arata cu degetul putinii dinti care i-au mai ramas si ca nu bea decat apa. Ii uram sanatate si plecam nu inainte de a privii pe fereastra fostei scolii in pe care vedem in micuta clasa bancile vechi de lemn rasturnate si facute gramada. Batrana avea 87 de ani.
Intrebam unde este cimitirul si barbatul ne indruma catre el. Aflam ca mai sunt doar 14 case locuite si intrebam daca putem sa intram in curtile caselor parasite si ne da permisiunea. Intalnim casute rustice cu porumbi agatati de stalpii prispei si dovleci asezasi la ferestre, gradini incarcate de legume si cativa oameni. Ajungem si la cimitir.O poarte mare cu inghizatoare destul de moderna il desparte de sat. E micut si crucile sunt inghesuite pana in marginea padurii unele aproape inaccesibile pentru ca sunt chiar la marginea unei mici rape. Ma uit la anii de pe cruce si multi si-au incheiat frumoasa lor poveste in acest sat destul de recent, trei chiar anul asta. Secerati prea devreme sau sfarsind resemnati pe la 90 de ani s-au au coborat de pe la fiecare casa in josul satului si s-au strans toti sub salcamul de aici. Toti sunt frumosi si zambesc din poze nestiind in momentul in care zambeau in fata aparatului de fotografiat ca asa vor ramane incremeniti in amintirea altora. Pe o cruce e scrisa o scurta poezioara: "Ca o floare ce se se trece/Este omul pe pamant/Astazi canta si petrece/Maine zace in mormant". Asta ma duce cu gandul la cea mai profunda cugetare despre moarte pe care am auzit-o vreodata. Am auzit-o la bunica mea cand stand de vorba cu un om din sat si referindu-se la raposatul tata al acestuia, mort de mult, a spus: "S-a dus si taicatul ala parca nici n-ar fi fost"...parca nu ar fi fost..vorbele astea m-au lovit adanc. Iesim tacuti si cautam un drum sa coboram in vale.
N-am mai gasit poteca care se ne duca in vale, am trecut de ea urmand un alt drum care mergea piezis pe coama dealului. Am fost nevoiti sa coboram direct prin padure si am ajuns intr-o poiana dintre doua dealuri in care am gasit casa unei femei care toata viata a locuit acolo. Un lucru de-a dreptul extraordinar. Fara curent, fara vecini, doar ea si cateva animale. Se numeste Ciunga pentru ca are o mana paralizata si de mic copil stiam de casa ei. S-au tesut multe legende pe seama ei printre care si acela ca ar fi vrajitoare.Mentionez ca traieste si astazi. Vantul rece si norii amenintatori ne-a fact sa ne grabim riscand sa fim prins de ploaie nemaiputand in acest caz sa ajungem cu masinile pe care le lasasem la inceputul drumului jos in vale. Mocirla care se face pe drumul de car cand ploua il face imposibil de coborat si extrem de periculos fiind foarte abrupt si plin de curbe marginite de rape.
Acum ma gandesc la viata linistia de acolo, departe de criza economica si toate nebuniile societatii contemporane. Acolo s-a trait si inca se incearca sa se traiasca dupa reguli vechi. Sunt suficiente viata alaturi de omul iubit si dragostea fata de natura. Si a fost o vreme cand voinicii colindau codrul dupa lemne, muncea pamantul cu drag, veneau cu carele incarcate de roade urcand alene pe inserate dealul iubit si cu gandul la nevestele care ii asteptau acasa..Au fost si s-au stins in ceata anilor.
PS:Acest sat se numeste Dealul Leului si se afla situat in comuna Stejari, judetul Gorj.

Un comentariu:

  1. BRAVO MAI BAIETE , AI UN TALENT GAZETARESC DEOSEBIT.SUNT DE ORIGINI DIN SATUL BACESTI, SI CITIND ACESTE RANDURI AM FOST PROFUND IMPPRESIONAT, LASANDU-MA PURTAT IN TIMP CU CEL PUTIN 200 DE ANI. CUNOSC FOARTE BINE ACEST SATUC SI MA SIMT FOARTE BINE STRABATANDUL DE LA UN CAPAT LA CELALALT.

    RăspundețiȘtergere